OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioan Petru Culianu
Pacatul impotriva spiritului. Scrieri politice
Editura Nemira. Colectia „Opere complete“, Bucuresti, 1999, 264 p., f.p.


Editura Nemira a adunat de curind in volum proza politica si cultural-politica a lui Ioan Petru Culianu, asasinat in mod misterios acum noua ani cu un foc de pistol in ceafa, intr-un closet al Universitatii din Chicago. E vorba, inainte de orice, de o piesa documentara de maxim interes, daca tinem cont – si nu putem sa nu tinem cont! – de ipoteza unei crime politice cu premeditare. O crima provocata (si) de aparitia unora din aceste articole sincere, profund personale, virulent antifundamentaliste, voit provocatoare, orientate impotriva Puterii totalitare si post-totalitare de la Bucuresti, a mecanismelor ei mentale etc. O crima menita, poate, sa ramina o enigma, sustrasa, in orice caz, justitiei umane (chiar si rapoartele FBI-ului pastreaza o stranie tacere – vezi investigatiile lui Ted Anton din Eros, magie si asasinarea profesorului Culianu, Editura Nemira, 1997), ca atitea crime cu miza „inalta“ organizate de serviciile secrete ale unei Puteri „oculte“, antidemocratice.

Nu e locul aici pentru evidentierea relatiilor dintre jocurile mintii si jocul Puterii, dintre fictiune si realitate, dintre aceste articole si biografia existentiala sau intelectuala a acestui savant preocupat de ezoterism, gnoze dualiste, magie intersubiectiva, istoria religiilor, fenomene new age si psi, cognitivism, jocuri mentale, si care catre sfirsitul vietii ajunsese la o foarte interesanta teorie a functionarii sistemelor produse de mintea umana. Toate acestea se regasesc la tot pasul in volumul de fata. Nu e locul nici pentru interpretarea dimensiunii simbolice a crimei (o vendeta „satanica“)... Insa cei care o vor face si vor trece dincolo de textele din acest volum pot gasi raspunsuri provizorii la o serie de intrebari precum: de ce Culianu si nu, sa zicem, contestatari mult mai cunoscuti ai regimului comunist si neocomunist? De ce nu un disident ca Dorin Tudoran, care denuntase inaintea lui Culianu originile securisto-kaghebiste ale lui decembrie 1989? Virulenta unora din aceste articole nu explica mare lucru. Cum nu explica mare lucru nici intilnirea dintre Culianu si M.S. Regele Mihai I, cu putin timp inaintea asasinatului din 21 mai 1991. De altfel, in textele lui Culianu manifestarile pro-monarhice sint foarte putine, profesorul manifestindu-si mai curind rezervele fata de nostalgiile paternaliste ale unor simpatizanti ai monarhiei.

Cartea cuprinde articole si interviuri risipite in presa romaneasca din exil (mai putin interviul realizat de catre Gabriela Adamesteanu in 22), doua povestiri-parabole politice, Interventia zorabilor in Jormania si Jormania libera (aparute in anii ’80, prima reprodusa dupa volumul Pergamentul diafan. Ultimele povestiri, Nemira, 1996) si o sectiune in memoriam cuprinzind declaratii imediat ulterioare asasinarii profesorului, semnate de apropiati ai sai precum Serban Anghelescu, Radu Portocala, Dana Sismanian, Dan Laurentiu, Dorin Tudoran si Vladimir Tismaneanu. Textele sint ordonate cronologic. Prima parte cuprinde texte mai vechi, unul inedit (Ex ossibus ultor), cele doua povestiri (care anticipa caderea regimului comunist si uciderea cuplului Ceausescu) si interviul din 22. A doua parte – cea mai consistenta – include sub titlul „freudian“ Scoptophilia articolele aparute in cadrul rubricii omonime din saptaminalul new-yorkez de limba romana Lumea libera romaneasca intre noiembrie 1989 si 22 decembrie 1990. Tot aici sint incluse si o serie de texte aparute in alte publicatii de limba romana (Agora, Meridian) si in periodicele italiene Panorama si Mondoperaio, alaturi de doua interviuri, cu Gianpaolo Romanato (1978, Il Popolo) si cu Armando Massarenti (1989, Il Sole). Multe articole sint deviate catre politic dinspre cronica de carte sau dinspre portretul moral. Ele solicita si o lectura oblica. Poate cea mai adecvata...

Intr-o cronica a volumului, din numarul pe ianuarie-martie al revistei basarabene Contrafort (Despre un anume fel de patriotism), Florin Platon remarca un lucru care, la lectura, sare in ochi: „Autorul nu este un political scientist, ci – in aceste pagini – un cronicar prompt si impulsiv, totalmente angajat in evenimentele pe care le evoca, scriind febril, sub imperiul momentului si, potrivit unei cunoscute expresii franceze, nemestecindu-si cuvintele“. Si inca: „Daca tinem cont de pretextul lor, este limpede ca majoritatea apar oarecum datate, neputind fi intelese decit in contextul care le-a prilejuit. Chiar si cele stilistic mai reusite [...] risca sa apara, in absenta acestui context sau a estomparii sale, fara «ancora» semnificanta“. Si atunci? Sa fie oare un motiv doar critica tuturor tabuurilor, terapia de soc a adevarului crud despre conationalii sai? Nu, Culianu nu este aici un political scientist, si tocmai asta nu si-a propus sa fie. Daca vom citi in aceasta cheie textele din volum avem de ce sa fim dezamagiti. Ce sa mai spunem de judecatile ultra-simplificatoare, „fumigene“ (de dragul demonstratiei?) despre literatura si cultura romana sub comunism. Sau de naivitatea multor speculatii nascute din prea multa ura, infirmate ulterior de istorie, cum ar fi „efemeritatea“ pe scena politica a lui Ion Iliescu sau esecul reunificarii Germaniei. Sau de enormitatea nascuta din prea multa afectiune, potrivit careia Mircea Eliade ar fi putut fi, daca ar mai fi trait, presedintele ideal al romanilor. Sau de subiectivismul resentimentar, complet imprudent al unor afirmatii de genul: „De ce ma bucur de cite ori Germania are de infruntat mari probleme? Din mai multe motive (unul dintre ele este ca ea l-a inventat pe Heidegger), dar pe scurt: fiindca Germania a creat toate nenorocirile acestui secol...“ (p. 97).

In mod vadit, Culianu si-a dorit sa provoace mintile cititorilor sai si, mai ales, pe cele ale sprijinitorilor miscarilor totalitare, ai Securitatii national-comuniste, ai fundamentalismelor de tot felul, si-a propus sa enerveze, sa provoace reactii, sa flageleze, sa demaste si sa „viruseze“ mind game-urile totalitare. Insa, asa cum teoretiza in finalul ultimei sale carti antume, Arborele gnozei, interactiunea dintre acest joc al mintii si jocul Puterii s-a dovedit a fi fatala. Atacul sau e unul „la virf“: serviciile secrete moscovite si promoscovite, Securitatea romana, Biserica, traditiile fundamentalismului romanesc (si ale fundamentalismului in general). „Securitatea ceausista [...] concureaza astazi nu numai la premiul pentru cel mai bestial serviciu secret din lume, dar si la acela mult rivnit de cel mai stupid serviciu de asa-zisa inteligenta din univers“ (Viitorul Romaniei in 11 puncte, p.60). „Daca intr-adevar scenariul KGB prevedea astfel de episoade incredibile, e vorba de cea mai atroce intreprindere a serviciilor sovietice de spionaj din ultimii ani. Dar e legitim sa presupunem ca sute de victime inutile ar putea reprezenta contributia noastra neaosa la «eliberare», daca nu cumva cine stie ce rafuieli interne ale armatei si Securitatii)“ (Cea mai stupida inteligenta, p. 101). „Evident, conducerea crestinismului (rasaritean, n.n.) fusese asumata de catre Moscova, nu de Iasi ori Bucuresti. Dar, incepind de pe la 1920, persoane ca (Nae) Ionescu si Crainic fac urmatorul rationament: intrucit Moscova a fost cotropita de bolsevici, destinul ortodoxiei e in primejdie. Numai Bucurestiul este in stare de a-l salva, asumindu-si conducerea crestinismului oriental.

Ortodoxistii produc la vremea respectiva o enorma maculatura, care azi apare cu totul descreierata. Garda de Fier pleaca de la aceasta ideologie, in care introduce elemente mistice si de societate secreta. Pericolul fundamentalismului in sinul ortodoxiei nu s-a stins. Dimpotriva, azi pare mai puternic ca niciodata.“ (Ku Klux Klan ortodox, p. 226). „Biserica ortodoxa romana, atit de crincen compromisa cu toate regimurile dictatoriale care s-au perindat in Romania din 1937 pina azi, nu trebuie in nici un fel privilegiata de catre Stat.“ (Viitorul Romaniei in 11 puncte, p. 68). „Romanul nu intelege ca stele de prima marime ca Eminescu sau Eliade au fost si sint cultivate de regimul neocomunist nu pentru ce au bun, ci pentru nationalismul lor. Romanul n-a inteles (si n-a avut cum) ceea ce Elie Wiesel a afirmat odata raspicat: ca dupa holocaust anumite lucruri nu mai sint posibile“ (p.167). Aparitia viitoare – speram, cit mai curind – a studiilor de literatura romana in cadrul seriei de „Opere complete“ ni-l va restitui pe Culianu si in calitate de interpret stralucit al poeziei lui Eminescu. Eminescu, despre care a refuzat sa scrie un singur cuvint la o suta de ani de la moarte (e lesne de inteles de ce.) Culianu joaca, in mod vadit, cu garda jos; desi primea deja amenintari cu moartea, textele lui nu au nici urma de pedanterie (cita deosebire, aici, de un Horia Patapievici, format intr-o atmosfera de elitism spiritualist sub totalitarism), ci au chiar o anume candoare, fiind, in acest sens, foarte in spiritul anticomunismului radical de la inceputul deceniului zece. Nu e insa un ideolog, nici un inregimentat, joaca, as spune, pe cont propriu, de unul singur, e un spirit periculos de liber (sinucigas chiar), copilaros uneori, fermecator, ultraspeculativ, pasionat, plin de ironie, de autoironie, umor, dar si de vehementa, strain de cabotinismul isteric al tinarului Cioran si de agresivitatea prea adesea vulgara, obsedata de sine, a lui Goma.

Un portretist si un cronicar exceptional (v., paginile despre Eliade, Elie Wiesel, Moshe Idel, François Furet, E. Ionescu, Andrei Codrescu, Grazia Marchianò, Jurnalul de la Paltinis). Se vede bine aici cit de inegale sint paralelele care s-au facut intre relatia maestru-discipol a lui Culianu cu Eliade si cea dintre Noica si Liiceanu. De la exilatul Eliade, Culianu a invatat ecumenismul, iar de la America – pluralismul, pe care il numeste, in repetate rinduri, „cea mai fragila si pretioasa cucerire a civilizatiei occidentale“. Si Culianu e departe de a fi blind cu hiperrationalizarea si tehnicizarea vietii in Occident – dimpotriva... Pledoariile (uneori substantial eseistice) pentru ecumenism, pluralism, antifundamentalism sint printre cele mai impresionante „lectii“ ale volumului. Cred, cu Florin Platon, ca textele vor supravietui ca un simbol global al libertatii spirituale, al responsabilitatii si al angajamentului civic. Numai ca adevarata importanta si semnificatie a acestor texte sta in alta parte si analiza ei nu e deloc la indemina oricui. Aceste scrieri mai mult sau mai putin politice (chiar si „cronicile“ si portretele, nu numai fictiunile propriu-zise, amestec de Borges, Orwell si Istoria ieroglifica) au un caracter parabolic, atingind, nu o data, fantasticul eliadesc si zona crepusculara a fictiunii speculative. Ele sint, cu un termen preluat de Culianu din viata politica italiana, scrieri fantapolitice, jocuri mentale de tip cognitiv situate intre S.F., stiinta si politica. Postmoderne, in fond. Nu de putine ori, ele pornesc de la scenarii hollywoodiene, cum ar fi Gremlins al lui Spielberg.

Ipoteza Revolutiei anticomuniste ca experiment, scenariu stocat in computerul (creierul) KGB-ului, de aici provine (v. Fantapolitica, p. 116). „Fantapolitica“ isi are un corespondent in scrierile „fantastiintifice“ ale unui prozator american, John Crowley, care porneste de la ipoteza multiplicarii universurilor paralele. Dar poate fi apropiata si de viziunea „computeristica“ asupra subiectivitatii umane a matematicianului si prozatorului S.F. Rudy Rucker (Software), cu care gindirea lui Culianu a avut un „comert“ intens. O viziune a lumii ca un fel de felie variabila trasata printr-o infinitate de universuri paralele decurge din fizica cuantica. Ipoteza „fantapolitica“ a lui Culianu privind reformarea sistemului comunist initiata de Andropov merge in acelasi sens. Si pentru ca, vorba lui, o asemenea ipoteza poate fi adevarata tocmai pentru ca e fantezista, voi avansa, la rindul meu, o ipoteza: asasinarea lui Culianu a fost un asasinat fantapolitic. In acest sens, scrierile din volumul de fata sint niste pre-texte care se cer a fi citite intr-o alta lumina, virtuala. Fictiunea e punctul de sprijin al realitatii.