OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

– Nu puteţi să-mi daţi mai mult? a insistat.

– Credeţi-mă, dau mai mult decît aş putea să scot pe ea, doar aşa, ca să-mi atrag norocul, am explicat. Deşi nu pare, chestia asta vrea să fie o afacere.

Chipul îi fu umbrit de un nor de tristeţe. Puse mîinile de-o parte şi de alta a mărfii şi-o apără:

– Dar e o valiză extraordinară. Din piele. V-aţi uitat la încuietori? Marfă a-ntîia.

– Ba bine că nu. Doar că lucrurile vechi au valoare numai dacă nu sînt foarte uzate, iar dacă sînt, numai atunci cînd mai pot fi restaurate. Trebuie să fi fost o valiză bună şi frumoasă. Numai că acum e mult prea uzată.

Deodată începu să rîdă.

– Dumneavostră nu înţelegeţi, spuse. Am cumpărat-o din Southampton, într-o zi în care bătea vîntul tare. Eram fericit şi am dat pe ea salariul meu pe trei luni. A îndurat cîte am îndurat şi eu, de la Tropice pînă în Groenlanda. N-am avut ceva mai bun toată viaţa mea. Cît ziceaţi că oferiţi?

– Cum spuneam: trei sute, cu părere de rău.

– Trei sute şi părerea de rău. Am să recuperez din altă parte.

– Nu vreau să mă tocmesc. Nu o vreau. O cumpăr ca să vă fac un bine,  că vă văd strîmtorat.

Bărbatul mîngîie marginea valizei şi îşi plimbă peste ea ochii albaştri înfierbîntaţi. Avea mîini lungi, mari, una de-a lui cît ale mele amîndouă. Degetele nu-i tremurau, şi nici linia buzelor.

– N-am să vă ascund că în acest moment mă aflu în dificultate economică, a recunoscut, mîndru. Nu-mi place să îmbrac haine vechi şi murdare, iar dacă o fac, e realmente pentru că nu dispun de altceva. Totuşi, v-aş ruga să nu vă faceţi despre mine o impresie greşită. Am fost om de lume şi am avut mai multe ocupaţii. Între altele, o vreme am fost comerciant. Cumpăram şi vindeam obiecte de preţ. Acum, singurul obiect de preţ pe care îl am e valiza asta. Nu mă aflu aici ca să cer pomană, ci ca să obţin pe ea cel mai bun preţ.

Se întrerupse şi se uită la mine, direct, îndelung. Rosti rar:

– E părerea dumneavoastră. Aveţi tot dreptul să procedaţi cum credeţi de cuviinţă. Aşa sau exact pe dos.

– Sîntem în decembrie. Dacă aţi văzut un bătrîn care v-a arătat o valiză şi i-aţi oferit pe ea trei sute, probabil că nu poate valora mai mult.

– Încercaţi şi-n altă parte, dacă vreţi. Cine sînt eu să spun dacă altcineva nu v-ar face un calcul mai optimist ori poate că veţi da peste cineva căruia pur şi simplu să-i placă valiza.

Bărbatul dădu din cap.

– Am încredere în dumneavoastră. Încercam doar să scot obţin mai mult. Dacă nu cumva asta a fost ultima ofertă. Credeam că negociez preţul, cînd, de fapt, doar v-am trezit compasiunea, coborî privirea ca să mă împiedice să intervin. Nu vă opresc, nici măcar nu mă plîng. Dacă aţi spus trei sute, trei sute să fie.

Am scos bancnotele din casă. Deşi nu avea nici o importanţă, am ales unele mai puţin uzate. Le-am pus pe valiză, una peste cealaltă. Bărbatul le-a luat, le-a împăturit pe lung, în patru. Pe urmă le-a pus în buzunarul interior al gabardinei şi mi-a întins mîna.

– Dacă vreodată veţi fi la nevoie, sper să daţi peste cineva milos, aşa cum aţi fost dumneavoastră cu mine.

– Poate că, în ciuda tuturor aparenţelor, o s-o pot vinde chiar, am rectificat eu, mînat de conştiinţă. Cuiva care să vrea ceva rezistent, pentru lucru. Căruia să nu-i pese că e roasă pielea.

– Da, desigur. Adio.

După ce a ieşit în stradă şi s-a amestecat printre ceilalţi trecători, am întors valiza spre mine şi am deschis încuietorile. Atunci mi-am dat seama nu doar că avea căptuşeala deteriorată, dar că era complet desprinsă. Cînd am tras de ea, m-am pomenit cu un plic maro, legat cu un elastic mult prea lat. M-am repezit la uşă şi m-am chinuit să-l zăresc printre oamenii care mergeau pe trotuar. Mi-am dat curînd seama că dispăruse şi am intrat înapoi la căldura din magazinul meu.

Notiţa de mînă era o scrisoare. Scrisul şi numele care apărea mai jos erau ale unei femei şi era datată aproximativ în aceeaşi perioadă cu fotografia din parc. Scria aşa:

Tocmai ţi-am mai scris o scrisoare, dar n-am scris decît prostii şi uitam să-ţi spun că n-au trecut decît patru zile de cînd ai plecat şi mă simt ca moartă. Noaptea dorm ca un animal şi nu visez, iar ziua stau ore întregi şi mă uit pe geam. Există un singur mod de-a mă readuce la viaţă şi acest mod numai tu îl ştii. Îţi jur că eşti tot ce-i mai bun pe lume, cel mai frumos şi unicul. Iar eu sînt topită după tine şi sper să fiu aşa mereu.

Imediat ce-am terminat de citit, ceasul a bătut de douăsprezece şi jumătate. Am vrut să cred şi am dedus că bărbatul păstrase scrisoarea mai bine de patruzeci de ani fiindcă fiecăruia dintre noi îi face bine să citească uneori că e unicul în lume. Mai cu seamă dacă e scris de altă mînă, cum ar fi, de pildă, una cu aplomb şi dezinvoltă precum cea care aşternuse cu cerneală albastră cuvintele cu pricina. Şi povestea cu fotografiile era de înţeles. Tuturor, deşi nu recunoaştem, ne pasă de amintirile despre noi înşine. Ce nu înţelegeam era de ce să fi lăsat plicul în valiză.

În fiecare zi de iarnă, la douăsprezece şi jumătate, închid puţin magazinul şi mă duc la un local aflat la doi paşi de mine să beau o cafea fierbinte. În ziua aceea am întîrziat un pic. Am cerut o cafea şi, în timp ce aşteptam, i-am observat prezenţa. Bărbatul care-mi vînduse valiza stătea singur într-un colţ, uitîndu-se cum burniţează. Mărturisesc că plănuisem să-mi beau cafeau şi să plec înainte ca el să mă descopere, ca să nu trebuiască să-i vorbesc. Însă m-am apropiat de masa la care stătea.

– Scuzaţi-mă.

S-a întors uşor. Nu m-am uitat în jos, spre masă, dar am simţit aroma de coniac. A durat o clipă pînă să mă recunoască. N-a spus nimic.

– Scuze dacă vă deranjez, am repetat. Am venit să beau o cafea şi am dat cu ochii de dumneavostră. Aţi uitat un plic în valiză.

– Un plic, murmură.

– Dacă ştiam că sînteţi aici, l-aş fi luat cu mine. Dacă vreţi, veniţi cu mine şi vi-l înapoiez.

– De ce?

– Nu l-am uitat. E al dumneavostră. M-aţi plătit. Trei sute, a făcut o pauză şi a adăugat cu un zîmbet asemănător cu cel din fotografia de pe plajă: şi o părere de rău.

Mi s-a părut  că nu aud bine.

– Eu am cumpărat valiza, am spus. După aia, cînd am desfăcut-o să mă uit la ea, am văzut că aţi uitat un plic în ea. Eu am plătit doar pentru valiză. Plicul e al dumneavoastră.

– Te înşeli. Cînd cineva vinde o valiză înseamnă că nu-i mai pasă de ceea ce obişnuia să ducă în ea. Acum dumneata eşti proprietarul valizei şi a ceea ce se găseşte în ea.

– Dar mie abia dacă-mi pasă de valiză. Cît despre hîrtiile dumneavostră, cu-atît mai puţin. Dacă nu veniţi după ele, le iau şi le arunc.

– Mă voi feri să-ţi zic eu ce să faci cu ele, spuse cu dezinteres, de parcă l-aş fi rugat ceva.

– Mai bine v-aţi mai gîndi. Aţi păstrat fotografiile alea atîţia ani. Poate mi le lăsaţi azi pentru că aveţi o zi proastă. Dar mîine sigur o să vă pară rău după ele.

– Ai deschis plicul? mă întrebă, cu uşoară curiozitate.

– M-am uitat după dumneavoastră mai întîi.

-Mi-e totuna. Nici mie nu-mi trebuie ce e în plic. De-asta ţi l-am şi vîndut.

M-am oprit o clipă să-mi organizez totul în minte, înainte ca el să mă dezorienteze de tot.

– Acum îmi dau seama că plănuiserăţi totul. Valiza n-a fost decît un pretext. M-aţi păcălit şi-acum vă rîdeţi de mine, am conchis.

Nu-mi place să mă bag unde nu-mi fierbe oala. În alte împrejurări, i-aş fi întors spatele şi aş fi plecat înainte ca el să se apuce să-şi depene povestea vieţii. Dar trebuie că m-a ofuscat senzaţia aia că-şi bate joc de mine şi-am avut chef să mă iau eu de el. Aşa că l-am provocat:

– Aţi făcut asta din pricina femeii?

Bărbatul se lasă din nou pradă zîmbetului meditativ. Îmi răspunse de parcă s-ar fi aşteptat la întrebarea mea:

– Cînd a dispărut, era o copilă. A trecut mult prea mult de-atunci. Dumneata abia te născuseşi. Dar, dacă vrei să ştii, ea a fost singura care a rămas aşa cum mi-ar fi plăcut să rămînă. Nu i-am purtat niciodată pică. Şi e prea tîrziu ca să încep acum.

– Adică pe dumneavoastră aveţi pică. Pentru ceva ce-a fost sau ce-ar fi putut să fie şi n-a fost.

Bărbatul ridică din umeri.

– Dacă te referi la cel din fotografii, el n-a făcut niciodată ceva de care să-mi fie ruşine. Şi nici n-a lăsat ceva important nefăcut. Dumneata nici nu-ţi închipui. Pe vremea aceea, nu făcea decît să-mi ţină muşchii tensionaţi.

– Mă refer la dumneavoastră, am spus, şi m-am temut că sărisem calul.

– Am vîndut valiza, fotografiile lui, scrisoarea fetei, a recapitulat, categoric -. N-am vîndut nimic din mine, în schimb, însă, am să-ţi dăruiesc ceva. Să zicem că explicaţia este următoarea: cei doi nu merită să-i iau cu mine acolo unde mă duc.

În clipa aceea l-am urît, pe el, cel care mă lua de sus într-un colţ dintr-o cafenea oarecare, zdrenţuit şi obosit. Sau pe el, cel de sub coroanele arborilor din parc, cu braţul trecut pe după mijlocul acelei fete mici de statură. Mi-a trecut prin minte că poate o înşelase de mii de ori, pe sub coroanele palmierilor din mările sudului sau ai altor mări. Voiam să-i arăt că-l uram şi ca să-l umilesc, mi-a ieşit o frază de împotrivire stupidă şi anemică:

– Nu mă puteţi obliga să iau asta asupra mea. Asumaţi-vi-le ori asumaţi-vă vina de-a fi uitat.

Bărbatul mă privi cu milă. Cu un zîmbet întins pe toată faţa, sub ochii lui albaştri care nu rîdeau niciodată, proclamă o victorie bizară:

S-a întors să se uite la ce se întîmpla pe stradă, dincolo de ferestre. Dacă mi-ar fi strigat din mijlocul mulţimii, mi-ar fi picat mai bine să-nţeleg că-mi spunea să plec de-acolo. El acceptase banii pe care-i oferisem, iar eu nu mă uitasem la valiză şi nici la ce era în ea. Avusesem ocazia să mă uit la ea înainte să-i plătesc.

După aia, m-am uitat pe masă. Pe masă, un pahar de coniac din care abia sorbise. Lîngă pahar, cele trei bancnote de o sută, împăturite pe lung, pe din patru. Era preţul pe care eu, fără să preget, fără să-l fi ascultat, îl fixasem şi îl plătisem pentru amintirile lui.

Traducere de Alina CANTACUZINO.

Lorenzo Silva

Licenţiat în Drept, lucrează începând din 1990 ca avocat, auditor, consilier fiscal şi consilier juridic, timp în care a publicat 34 de titluri abordând diverse genuri literare, mai cu seamă romane poliţiste. A obţinut diverse distincţii, între care Premiul Ojo Crítico în 1998 (pentru El lejano país de los estanques), Premiul Nadal în 2000 (pentru El alquimista impaciente) şi Premiul Primavera în 2004 (pentru Carta blanca). Pentru La flaqueza del bolchevique (la a cărei adaptare pentru ecran a lucrat împreună cu  Manuel Martín Cuenca, ambii fiind nominalizaţi la Premiile Goya, în 2004), a ajuns finalist la Premiul Nadal în 1997, iar cu romanul El nombre de los nuestros (cu un subiect pe tema războiului din Maroc), a fost finalist al Premiului Cartagina pentru Roman Istoric în 2002. În martie 2010 a apărut cel mai nou roman al său, La estrategia del agua, al şaselea roman din seria poliţistă ai cărei protagonişti sunt detectivii Chamorro şi Bevilacqua, doi criminalişti atipici. A practicat şi eseul, literatura de călătorii şi cea pentru copii (Trilogía de Getafe). A scris o carte despre Maroc (Del Rif al Yebala) şi este coautor al unui reportaj de investigaţie despre intervenţia spaniolă în Irak (Y al final, la guerra). Este foarte activ în utilizarea Internetului ca platformă pentru creaţia literară. Colaborează cu articole şi reportaje la El Mundo, El País, ABC, El Público, XLSemanal şi El Correo; colaborează şi cu radio COPE şi SER. A susţinut conferinţe şi prelegeri în mai bine de 20 de ţări. Cărţile sale au fost traduse în opt limbi străine.