OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Spre sfirsitul anilor ’90, in adolescenta, am citit aproape toate cartile lui Augustin Buzura. Am facut eforturi considerabile sa le obtin, pentru ca la Cimpulung, unde locuiam, bibliotecile sint modeste. Avida de a sti mai mult despre lumea care s-a dus si din care am prins doar zece ani (suficient insa ca sa-mi ramina in minte si in oase frigul, intunericul, un soi nelamurit de frica, de suspiciune, o senzatie de insecuritate), am cautat romanele acestui scriitor despre care auzisem ca si-a pastrat verticalitatea, ca nu a pactizat cu diavolul comunist. M-a impresionat tinuta morala a eroilor care voiau sa stie cu orice pret adevarul despre lumea lor si vedeam in autorul insusi un fel de erou care a infruntat minciuna epocii comuniste. Devenise pentru mine un reper. Prin intransigenta, prin responsabilitate, prin luciditatea argumentarii, prin spirit civic, prin curaj. imi parea ca descinde din romanele lui Camil Petrescu. il priveam ca pe un intelectual exemplar, in acceptiunea moderna a termenului: implicat in viata Cetatii, nu retras intr-un Olimp imaginar, nu un simplu manager al propriei opere, al propriei imagini.
il urmaream cu consecventa la emisiunile televizate sau radiofonice, acordindu-i un credit nelimitat. Participam la mesajul sau, il ascultam cu incordare, cu o atentie din ce in ce mai vie, mai ascutita. Numai ca odata cu atentia a inceput sa mi se ascuta si spiritul critic.

Cind m-am deprins sa pun in context un autor, o opera, un text, un gest, o atitudine, o fraza etc., sa confrunt mai multe ipoteze, sa pun in relatie datele, sa evaluez o situatie printr-un intreg proces detectivistic, iar lecturile despre epoca in discutie au prins sa se sedimenteze, am inceput sa-mi pun anumite intrebari despre oameni pe care altadata ii admiram fara rezerve. Am constatat bunaoara, nu fara stringere de inima, ca discursul lui Augustin Buzura s-a cam subtiat, a devenit repetitiv, redundant (in afara de faptul ca a capatat asperitati violent-pamfletare), ca reia mereu aceleasi fraze autovictimizante despre lupta cu cenzura comunista, despre rezistenta prin cultura, despre curajul, patriotismul, autosacrificiul scriitorului roman. Plictisita de generalitati si retorisme, asteptam citeva exemple concrete. Augustin Buzura vitupereaza impotriva impostorilor, a nebunilor si a bestiilor, a fostilor securisti deghizati in aparatori ai valorilor democratiei. Ne da de inteles ca ii cunoaste prea bine. De ce – atunci – nu-i demasca? De ce prefera, ca pe vremuri, aluzia? De ce nu da nici un nume? Si, in alta ordine de idei, de ce pastreaza tacerea in privinta relatiei pe care a avut-o cu astfel de oameni inainte de Revolutie? Din discretie?! Din teama?! Din calcul?!... Augustin Buzura se razboieste cu o cabala primejdioasa, cu niste „dusmani“ care vor sa-l compromita, sa-l discrediteze ca disident si intelectual autentic in ochii publicului. De ce nu demonteaza punct cu punct insinuarile parsive ale acestora? De ce prefera echivocul, riscind ca buna-credinta sa-i fie pusa la indoiala chiar de catre cititori care, ca mine, il pretuiesc?

- Augustin Buzura nu a fost un proscris al regimului comunist
imi tot pun aceste intrebari de vreo citeva zile, de cind am dat peste fragmentele din rapoartele informative ale colonelului Ilie Merce publicate in Adevarul literar si artistic si peste reactiile inflamate ale lui Augustin Buzura fata de acuzatia ca ar fi fost „contactat“ de Securitate in anii ’80 si ca, drept urmare, s-ar fi bucurat de anumite privilegii. in loc sa contraargumenteze, scriitorul se pierde olimpian in retorisme indignate si, in cele din urma, ne face hatirul de a indica locul unde ii putem gasi marturiile despre legaturile sale intimplatoare si cu totul inocente cu Securitatea: Tentatia risipirii, o carte de confesiuni publicata acum trei ani la Editura Fundatiei Culturale Romane. in treacat fie zis, este oare Tentatia risipirii o carte atit de cunoscuta publicului incit sa nu mai fie nevoie ca autorul sa-si reia – pe scurt, concentrat, esentializat – argumentele de acolo? Nu vreau sa cred ca, luat prin surprindere, scriitorul incearca sa cistige timp, ocolind raspunsul transant. Nu acesta e stilul unui om curajos. Si, apoi, ce ar putea avea de ascuns Augustin Buzura?!

De ce s-ar teme un om cu un trecut nepatat?
Am cazut putin pe ginduri citind jumatatea de justificare a lui Augustin Buzura. Nu-mi aminteam ca scriitorul sa fi pomenit de Ilie Merce in Tentatia risipirii, volum pe care l-am si recenzat la aparitie (pe un ton nefavorabil, intrucit m-a cam dezamagit esopismul sau exagerat, deloc adecvat unui text non-fictional), dar am pus asta pe seama unei feste pe care s-ar putea sa mi-o joace memoria. Asa ca am recitit cartea pagina cu pagina. Stupoare: nu memoria mea se vadise deficienta, ci... memoria scriitorului. N-am gasit nicaieri numele colonelului Ilie Merce. intr-un singur loc autorul, pesemne ca sa ne verifice perspicacitatea in dezlegarea ghicitorilor, se refera incifrat la „ofiterul cel mai important in zona culturala a Securitatii, din anii cind mi-au aparut Refugiile“, caruia i-ar fi dat, ca oricarui cititor, un autograf conventional – de care, dupa Revolutie, acesta („Nu spui cine, persoana importanta!“…) s-ar fi servit ca sa pozeze in protector al scriitorilor. Sa fie Merce, sa fie altcineva?! „Ofiterul cu autograful“, care nu poate fi Ilie Merce, pentru ca nu reiese de nicaieri ca scriitorul l-ar fi cunoscut indeaproape (or, daca il credem pe Merce, el si Buzura ar fi fost chiar buni prieteni), mai apare intr-o singura secventa confesiva: impreuna cu „o solida echipa a Securitatii din Bucuresti“ descinde la domiciliul scriitorului dupa ce un text subversiv al acestuia, aparut in Romania literara, fusese citit la microfonul Europei Libere. A suferit cumva prozatorul in urma acestei intempestive descinderi?

Probabil ca a suferit o durere de cap, in compensatie cu care i s-au publicat in continuare cartile, i s-a dat voie mai departe sa calatoreasca in strainatate etc.
La o a doua lectura a Tentatiei risipirii am urmarit cu mai multa luare-aminte decit la prima in ce fel descrie Augustin Buzura locul sau in sistem, raporturile sale cu oamenii Securitatii, cu Partidul, cu feluritii reprezentanti ai Fratelui cel Mare, incercind sa pun cap la cap detalii din marturisirile scriitorului (din volumul de fata si din Teroarea iluziei, o carte de convorbiri cu jurnalista Crisula Stefanescu de la Europa Libera inregistrate chiar in decembrie ’89 si publicate abia in 2004 la Polirom), sugestii din jurnalele celor care l-au cunoscut (de pilda, Monica Lovinescu sau Mircea Zaciu) si, in fine, afirmatiile stupefiante din rapoartele lui Ilie Merce. in lumina acestei confruntari a mai multor surse, anumite pasaje echivoce din Tentatia risipirii mi-au devenit mai clare. De pilda, am inteles ca Augustin Buzura nu e tocmai – cum am crezut cu naivitate mai multa vreme – un proscris al sistemului comunist (de altfel, soarta proscrisilor autentici ai regimurilor totalitare s-a intersectat de obicei cu puscaria, cind nu cu altceva mai rau). I se publica romanele in tiraje mari, intra in manualele scolare, participa la numeroase colocvii in strainatate, ii viziteaza (ca si alti confrati) nestingherit pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca, are deseori ocazia sa stea de vorba cu persoane influente carora li se plinge de viata plina de lipsuri a bietului scriitor roman (si de propriile-i neajunsuri materiale) si cu care are un schimb constructiv de idei despre orinduirea socialista, e invitat, ca reprezentant al scriitorilor, la diferite dineuri oficiale unde participa diplomati straini. E bine vazut nu doar la Uniunea Scriitorilor, ci si mai sus... Sint amanunte strecurate in chiar paginile confesive ale scriitorului, riscind sa se „risipeasca“ printre o sumedenie de lamentatii.

Scriitorul se descrie ca un persecutat: nu i s-a dat posibilitatea sa practice psihiatria, nu a detinut functii importante, a trebuit sa se multumeasca doar cu postul de redactor-sef la Tribuna, ar fi vrut o casa mai confortabila si nu i s-a dat decit prin ’85, a ramas pina dupa Revolutie la Cluj, desi toata viata, atras de mirajul centrului, a visat sa traiasca la Bucuresti. I s-a interzis romanul Absentii, dar in genere cartile sale nu au avut prea mult de sufe-rit in lupta cu cenzura, vom vedea de ce. A fost urmarit zeci de ani de Securitate, i s-au montat microfoane la domiciliu, insa citi alti cetateni, cunoscuti sau anonimi, nu au avut experiente asemanatoare?! Securistii insisi se urmareau unii pe altii. Supravegherea era o regula generala de functionare a societatii comuniste. De ce ar fi ramas nesupravegheat Augustin Buzura? Si, iertata fie vorba-mi rea, ce act de curaj in raport cu emisarii Securitatii care ii dadeau tircoale in speranta de a-l racola a comis autorul Fetelor tacerii? Cel mult declaratii bataioase rostite cu ocazia unor conversatii particulare. De pilda, i-a spus unui „inalt ofiter de securitate“ (nu-i da numele, nu prea obisnuieste nici in Tentatia risipirii, nici in alta parte) ca nu are nimic de pierdut in afara de lanturi: „cu zimbet superior m-a asigurat ca habar n-aveam ce inseamna sa le am“. Amuzant, avea dreptate ofiterul!

- Pretul tacerii: piine si circ
O mare parte a insemnarilor din Tentatia risipirii sint dedicate luptei cu balaurul cenzurii. Frapeaza o afirmatie a scriitorului, formulata de citeva ori in carte (dar si in unele interviuri), conform careia un autor stia foarte bine dinainte ce trece si ce nu trece de vigilenta cenzorilor. Ca atare, autocenzurindu-se preventiv, isi putea scrie cartea in asa fel incit sa nu se iveasca probleme la publicare. Era o limita clara pina la care indraznea sa intinda coarda. Lupta des invocata cu cenzura lua astfel aspectul comic al unei confruntari dintre istetimea lui Danila Prepeleac ori Ivan Turbinca si dracul cel prost care se lasa pacalit. Scriitorii nostri postbelici povestesc cu mare satisfactie cum i-au „pacalit“ pe cenzori, cum au mai strecurat doua-trei sopirle. Dar, sa nu uitam: insasi Securitatea lansa strategic (pentru ca populatia sa se defuleze in mod neprimejdios pentru regim) sopirle sub forma de bancuri politice. Rezistenta prin cultura a insemnat de fapt minima rezistenta si s-a bazat pe deviza veche, curat romaneasca „Fa-te frate cu dracul pina treci puntea!“.

imi pare definitorie pentru structura morala a lui Augustin Buzura stratagema prin care „forta“ acceptul cenzorilor (aflati, fireste, sub umbrela Securitatii): ameninta ca, in cazul in care aparitia cartii va fi impiedicata, va trimite manuscrisul in Occident. „in realitate insa nu l-as fi trimis niciodata: as fi scris altul cu care as fi incercat iarasi marea cu degetul si asa mai departe“. O plecare definitiva din tara nu i-a parut convenabila. Cum succesul „dincolo“ nu parea o garantie sigura, risca sa ajunga, din scriitorul cu pozitie sociala consolidata de aici, „un medic oarecare undeva in Vest, ori un redactor obscur la vreun post romanesc de radio“. Aceasta onesta marturisire face sistem cu o alta, spontana si cumva cinica, din dialogul cu Crisula Stefanescu: „Probabil voi ajunge si la gestul la care sint indemnat acum: sa-l injur pe Ceausescu. Dar voi ajunge in clipa in care nu voi mai putea sa scriu si sa public acasa, in clipa in care nu voi mai avea incotro...“, dar rimeaza excelent si cu afirmatiile pe care i le atribuie Ilie Merce: „in clipa in care scriitorii ar avea asigurata piinea, nimeni nu s-ar plinge“. Daca il credem pe colonelul de Securitate (si tare n-as vrea sa cred...), Augustin Buzura i-ar fi oferit, in cursul unor discutii amicale, sugestii pentru domesticirea scriitorilor „infometati“: „daca se procedeaza cu tact si intelegere, cu inteligenta, ei isi vad mai departe de-ale scrisului si nu sint periculosi“.
Mincare, adapost, un loc de munca mai bun, stabilitate profesionala, prestigiu si toate celelalte ca pret al tacerii?!

N-as dori in ruptul capului sa accept ca Uniunea Scriitorilor ar fi fost in epoca lui Ceausescu un sindicat al flaminzilor. Si nici povestile despre Fondul Literar (la care face aluzie uneori si Augustin Buzura). Dar nu pot sa nu ma gindesc ca sint cam picloase telurile pentru care au „luptat“ scriitorii nostri in perioada comunista. Au pledat ei pentru altceva/altcineva decit pentru propria breasla? intrebarea nu e retorica si poate se va gasi cineva care sa-mi raspunda. imi vine in minte o insemnare din jurnalul Monicai Lovinescu: „Buzura ne roaga sa nu pomenim nimic despre Valea Jiului – si minerii – cind vom scrie despre romanul lui“. Cind iei pozitie fata de o problema sociala si cind te consideri un intelectual intransigent, cu atitudine civica, nu te exprimi pe la colturi, in snoave si sarade, ci vorbesti clar, direct, iti asumi public un punct de vedere. Altfel, sigur, si bufonilor de la curtile regale li se permitea uneori sa spuna in gluma adevaruri suparatoare... Din pacate, exprimarea in sarade e definitorie pentru stilul multora dintre scriitorii curajosi ai epocii. in apararea acestui stil a scris Augustin Buzura Tentatia risipirii. Unde, repet, nu am gasit un raspuns convingator la nedumeririle desteptate de publicarea rapoartelor lui Ilie Merce. Si unde am regasit, la a doua lectura, mult retorism si patetice batai cu pumnul in piept. Adevarul, atita cit e, trebuie citit printre rinduri, pentru ca scriitorul prefera sa ramina in continuare esopic.
in loc de post-scriptum, o ultima intrebare: de ce oare, daca tot a trecut, in preajma revolutiei, pe la Europa Libera, Augustin Buzura nu a zabovit citeva minute si pe la microfon?