OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Zona devastata din America este mai mare decit Romania, iar numarul mortilor depaseste 10.000 de persoane

„Uraganul Katrina a spulberat fatada – America e o tara din lumea a treia!“ Bombardati cu imaginile infernului din New Orleans, putini comentatori au evitat verdictul. Exagerat, desigur – dar explicabil. Pina acum, cel mai mare dezastru natural din istoria Statelor Unite se petrecuse la Galveston, in Texas: 8.000 de morti. Tot un uragan si tot in Golful Mexic. Fusese insa in 1900, cind America nu era nici pe departe cea mai prospera si mai puternica tara din istorie. Azi este si n-a putut impiedica un alt dezastru, care risca sa doboare sinistrul record.

E prea devreme pentru cifre oficiale, dar estimarile sint cumplite. Dupa unii, ar putea fi peste 10.000 de morti. Zona devastata e de vreo 240.000 de kilometri patrati. Mai mare decit Romania. Aproape cit Marea Britanie.
Va depasi America socul? Categoric, da. Putea fi evitat? Categoric, nu. Si aici e miezul problemei. Katrina era un dezastru previzibil: toata puterea Americii n-a putut sa-l evite. Inadmisibil? Nu. Inevitabil. A cazut, intr-adevar, o fatada si demonii pe care Katrina i-a scos din cutie nu sint doar ai Americii, sint ai tuturor. Nici o tara din lume nu lupta mai bine cu ei – iar America va depasi „Socul Katrina“ mai repede si mai onest ca oricine. Ar trebui, de aceea, sa luam mare aminte. Procesul a inceput si e brutal.

Kanye West e un rapper in voga, distins cu Premiul Grammy. Are convingeri politice beton: guvernul american a inventat SIDA ca sa ii extermine pe negri si pe saraci, acelasi guvern inunda cu droguri ghetto-urile, tot in scop de exterminare. Pe 2 septembrie a fost printre vedetele unui mare spectacol televizat, menit sa stringa bani pentru victimele calamitatii. Kanye a aparut in cadru cu actorul Mike Myers si, lasind balta ce scria pe tele-prompter, a zis ce avea pe suflet: presa e rasista, spune ca doar negrii jefuiesc la New Orleans, iar guvernul a intirziat intentionat operatiunile de salvare. „Acum au ordonat trupelor sa vina sa ne omoare“, a mai spus West, incheind cu cuvintele: „lui George Bush nu-i pasa de negri“. Televiziunea NBC, gazda spectacolului, s-a dezis de remarcile rapperului, dar Kanye West n-a facut decit sa exprime pe sleau ceea ce multi politicieni din Partidul Democrat, din opozitie, spuneau deja pe ocolite. Facindu-se ecoul celor scapati din iad. Anume, ca guvernul ar fi impiedicat dezastrul daca zona lovita n-ar fi fost una saraca si cu populatie majoritar de culoare. Bogati contra saraci. Albi contra negri. Stinga contra dreapta, la singe, fara nici un menajament. Acestia sint termenii in care se da batalia politica.

- Nu s-au gasit bani pentru diguri mai puternice
Razboiul acuzatiilor e firesc, dupa o asemenea catastrofa. Katrina a fost un uragan de o violenta rarisima – era imposibil sa nu fie pierderi. Ar fi putut fi insa mult reduse – daca nu s-ar fi facut greseli. Se stia ca digurile de la New Orleans nu vor rezista la un uragan de Categoria 4 (vinturi de pina la 250 km/h). Katrina a fost un asemenea uragan si digurile au cedat. Cine e vinovat? Toate guvernarile, federale si locale, democrate si republicane, din ultima suta de ani. Fondat in 1718 de francezi, New Orleans a fost extins la inceputul secolului al XX-lea, prin lucrari extraordinare de secare a mlastinilor din jur. 80% din teritoriul orasului e sub nivelul marii, pina la minus sapte metri. E permanent amenintat de inundatii dinspre fluviu si dinspre lacul Pontchartrain. Mai mult, la fiecare ploaie, apa din oras trebuie pompata. Cota de inundatie se atinge la precipitatii de 2,5 centimetri. Aceste riscuri au fost considerate acceptabile. Locuitorii s-au obisnuit cu ideea. Mentalitatea locala era „la o soarta si-un destin“. Banii orasului si ai Statului Louisiana nu ajungeau pentru intretinerea si extinderea digurilor; a fost mereu nevoie de bani de la bugetul federal, care trebuie sa aiba grija de 50 de state. Digurile erau construite ca sa reziste doar la furtuni de Categoria 3. Nu s-au gasit niciodata bani pentru diguri mai puternice. Iar politicienii locali n-au facut din asta o prioritate, o tema prezenta in dezbaterea nationala.

- Situatie scapata de sub control
Evacuarea era deci singura solutie. Primarul a dat ordinul cu o zi inainte ca uraganul sa ajunga la New Orleans. Presedintele Bush l-a repetat la radio si televiziune. Din cei 500 de mii de locuitori, cam un sfert au ramas pe loc. Unii erau prea saraci, nu aveau masini, nici bani. Altii, ca muzicianul Fats Domino, au hotarit sa sfideze furtuna: petrecerile post-uragan sint o traditie la New Orleans, oras poreclit „Big Easy“. In fine, delincventii locali au hotarit sa ramina, ca sa jefuiasca in voie. Se facusera studii de risc – se stia ca asa va fi. Cine trebuia sa impuna, prin toate mijloacele, evacuarea orasului? Primaria si guvernul Louisianei.

Impartirea atributiilor e clara: guvernul federal asista administratiile statale si locale si intervine cind nu fac fata. Primarul din New Orleans, Ray Nagin, si guvernatoarea Louisianei, Kathleen Blanco, nu au cerut sprijin la evacuare. Au activat prea putine din mijloacele pe care le aveau la dispozitie. Presedintele semnase din timp ordinele care dadeau acces la resursele federale. Existau bani, materiale si trupe destule. La patru zile dupa catastrofa, in zona dezastrului, erau in jur de 30 de mii de soldati. Cum era si logic, planurile de urgenta au fost facute local si s-au dovedit a fi complet gresite. Administratia municipala si cea statala au scapat complet situatia de sub control. Nici primarul, nici guvernatoarea, nici subordonatii lor nu au actionat coerent si decisiv. Au ales ceea ce se cheama, in jargonul administrativ, o „abordare secventiala“: problemele rezolvate pe rind. Ar fi trebuit sa le trateze simultan – salvarea sinistratilor, cazare, apa si hrana, protectie, evacuare. Dupa ce ca n-au avut sprijin militar suficient, politistii si pompierii au fost trimisi dintr-o parte intr-alta. Sute dintre ei si-au abandonat posturile, spunind ca n-au chef sa-si riste viata intr-un oras cazut in barbarie!

- Patru zile de deruta, confuzie, birocratie
Reporterii si supravietuitorii au povestit cum jafurile, violurile si crimele s-au tinut lant. Se tragea in oameni pe strazi, in spitale, in elicopterele de salvare. Fortele de ordine ramase la post au fost complet depasite. Asa s-a ajuns la scenele incredibile vazute zi si noapte la televizor. Cum cei ramasi erau, in mare majoritate, negri, si banditii erau, in mare majoritate, tot negri. Televiziunile au evitat orice comentarii cu conotatii rasiale. Si au dezlantuit criticile impotriva masinariei federale de la Washington, care a ramas ce-a fost – un mastodont anchilozat. Deruta, confuzie, birocratie. In cele din urma, s-a urnit, dar a fost nevoie de patru zile! Timp in care cine stie cite morti puteau fi evitate. In vreme ce oamenii mureau, iar echipele de salvare faceau eforturi inumane, a izbucnit razboiul politic! Acuzatiile sint grave: incompetenta, nepasare, rasism criminal. Acuzati: George Bush, Partidul Republican, bogatii, albii. Acuzatori: voci din opozitia democrata si simpatizantii lor. Interesant: partidul care a desfiintat sclavia, cu pretul Razboiului de Secesiune, a fost Partidul Republican al lui Abraham Lincoln. A fost infiintat ca partid anti-sclavagist, a cistigat razboiul, iar Lincoln a platit cu viata. Iar sclavagistii? Erau in Partidul Democrat. Au ramas acolo. La fel, copiii si nepotii, care au oferit, din sudul Americii, cea mai solida baza electorala a Partidului Democrat.

Transformat apoi de F.D. Roosevelt in partidul social-democratiei si al luptei pentru drepturile civice. Pasionanta evolutie: urmasii fostilor proprietari de sclavi, colegi de partid cu urmasii sclavilor. Care, mai mult sau mai putin pe fata, ii acuza de rasism pe urmasii celor care-au abolit sclavia. De jure a ramas abolita. De facto? Statele fostilor sclavagisti din Sud ramin cele mai sarace din America. La New Orleans, negrii reprezentau 68% din populatie. 25% dintre locuitori traiau oficial sub limita saraciei. Somajul: in jur de 7% (media nationala: 5%). 88% dintre someri erau negri. Venitul mediu in oras: 25.000 de dolari. Media nationala: 40.000 de dolari. Multi spun ca la New Orleans nu era saracie, ca era belsug prin comparatie cu saracia altora. Era saracie de lumea a treia. Si coruptie. Si violenta. 53 de asasinate la suta de mii de locuitori – in California sint 14, la New York doar 7. Cartiere intregi lasate pe mina traficantilor de droguri, proxenetilor, criminalilor. Primarul orasului e negru. Guvernatoarea statului Louisiana e alba. Ambii apartin Partidului Democrat. Louisiana a fost si este un stat democrat.

- Multi sinistrati nu se vor mai intoarce
Cui nu i-a pasat de negri? Cui nu i-a pasat de saraci? Intrebari grave si dureroase. Pe care apelurile la unitate in fata dezastrului nu le vor amuti. America se va uita lung in oglinda, va dura ceva, dar va veni cu raspunsurile. Si cu solutiile.

A facut-o mereu, o va face si acum. Fatada a cazut, cu pretul unui dezastru a carui amploare va fi inteleasa de-abia in saptaminile si lunile ce urmeaza. La New Orleans, numai scoaterea apei si asanarea risca sa dureze intre trei si sase luni. Probabil ca multi sinistrati nu se vor mai intoarce in orasul care a dat lumii jazzul, in urbea lui Louis Armstrong si Truman Capote. La ce sa se intoarca? Saracie, violenta, amenintarea altui dezastru? New Orleans va fi refacut, dar are, efectiv, nevoie de alta temelie. Ca si America, s-ar zice. De cum va arata si cine o va turna depind multe. Deja se rosteste numele altui primar, care si-a tinut orasul unit si a dat speranta unei tari intregi, dupa o alta catastrofa coplesitoare. Multi comentatori cred ca ar fi omul cel mai potrivit la Casa Alba, in 2008. Se pregatea sa lase succesorului primaria din New York, cind avioanele au lovit Turnurile Gemene. Il cheama Rudy Giuliani si a fost mai intii procuror. Stie cum se lupta cu violenta si coruptia. Stie cum se iese dintr-un dezastru. Daca va candida la presedintie, ar putea concura cu Hillary Clinton. O democrata – un republican. America le-a ramas datoare mortilor si sutelor de mii de sinistrati, refugiati in propria tara. Acum trebuie platit pretul – cu generozitate, caldura si ratiune. Si va fi platit.