OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ciclul deja anunţat de romanul Pluta de piatră (1986) şi început cu Eseu despre orbire (1995), Toate numele (1997) şi Caverna (2000) este format din naraţiuni ce se caracterizează prin absenţa determinărilor istorice şi locale, precum şi a referenţialităţii onomastice. Dintre acestea, romanul Toate numele este considerat ca fiind una dintre cele mai enigmatice cărţi scrise de Saramago.

 

José SARAMAGO, Toate numele, Traducere şi postfaţă de Mioara Caragea, Editura Polirom, Seria de autor „José Saramago“, 2008, 256 p.

 

Tematica numelor are rădăcini în biografia scriitorului (în discursul ţinut cu ocazia decernării Premiului Nobel în 1998, Saramago vorbeşte despre sentimentul originii pe care i l-au inoculat bunicii săi, oameni simpli şi neajutoraţi, cei care l-au ajutat să-şi rememoreze copilăria; numele pe care îl poartă scriitorul este, de fapt, o poreclă a tatălui, pe care un funcţionar i-a trecut-o din greşeală în registrul civil, ca fiind patronimul fiului, aceasta desemnînd o plantă amară ce se consumă doar în condiţii de mizerie). Ca şi în cazul Evangheliei după Isus Cristos, se pare că Saramago a avut revelaţia titlului cu mult înainte de a-şi scrie romanul, fapt ce se leagă de moartea fratelui său, în 1924, pe cînd acesta avea doar patru ani. Gest de recuperare şi de păstrare în viaţă a celui plecat, romanul Toate numele este o istorie a propriei memorii şi un exerciţiu de recuperare a unei identităţi.

 

O arhivă istorică, păstrînd tradiţiile unor timpuri apuse de mult, încremenite într-o falsă aşteptare, în care morţii sînt separaţi de cei vii printr-o galerie alcătuită din rafturi „ciclopice şi supraomeneşti“, iar toţi cei care intră trebuie să folosească „firul Ariadnei“ pentru a se putea reîntoarce din labirint, un mosor de sfoară care îi este dat spre păstrare conservatorului general. Distribuţia spaţială a celor vii şi a celor morţi, precum şi separarea lor obligatorie sînt făcute nu numai în arhive distincte, ci şi în zone diferite ale clădirii. Pagini kafkiene, proiectate într-un univers impersonal, închis, dominat de o ierarhie autoritară şi absurdă; în această lume îşi duce existenţa, perete în perete cu arhiva, un funcţionar mărunt, nu întîmplător omonim al scriitorului, José. „Domnul José“ sau „registratorul“, cum va fi acesta numit, colecţionează fotografii şi extrase din ziare despre personalităţi contemporane, după gradul lor de acces la celebritate. Pe parcursul investigaţiei documentare, această ocupaţie a „domnului José“ deviază, la un moment dat, pe o cale „ilegală“, cînd personajul devine conştient de lipsa de credibilitate a surselor şi simte nevoia să le dea acestora un statut documentar. Deoarece o serie de personaje aşteaptă de-a lungul timpului într-o „zonă de frontieră“, pentru a fi avansate sau alungate în uitare, din istorie, domnul José va începe să pătrundă în mod fraudulos în arhivă, noaptea, pentru a sustrage fişele personale ale celor pe care îi colecţionează.

 

Din greşeală, într-o noapte, acesta descoperă printre documentele adunate în arhivă, lipită întîmplător de celelalte, o fişă a unei femei anonime. „Femeia necunoscută“, cum va fi aceasta denumită în roman, va transforma curiozitatea domnului José în obsesie, determinîndu-l să plece în căutarea ei. Arhivist desăvîrşit, logician cu talent de detectiv, dar şi cu potenţial de scriitor, domnul José îşi va consemna, printr-o paletă largă de voci narative, toate momentele investigaţiei, de la conversaţii cu persoanele care au cunoscut-o pe femeia necunoscută, întîlniri, reflecţii, pînă la planuri şi tactici ale unei cercetări complexe. Dincolo de toate acestea, romanul Toate numele rămîne o minunată poveste de dragoste: „Voiai s-o vezi, voiai s-o cunoşti, şi asta, că eşti sau nu de acord, era dragoste“. Femeia necunoscută devine reală numai în momentul în care este scoasă din starea de ascundere, din anonimat, cunoscută „în frumuseţea acelui ceas“. Numele, cel care nu se modifică niciodată, nu poate surprinde devenirea, schimbarea adusă de trecerea timpului. Căutarea femeii anonime nu este o experienţă fragmentară, numai sentimentală sau intelectuală, ci, dimpotrivă, ea presupune armonizarea tuturor posibilităţilor de cunoaştere empirică ale omului; această armonizare este o mişcare dinamic-existenţială îndreptată către surprinderea frumuseţii grave şi tăcute a unui chip modelat de timp: „[…] erau pozele unei fete la diferite vîrste, de la fetiţă la adolescentă, […] cînd iei în buzunar fotografia cuiva e ca şi cum i-ai lua o parte din suflet“, spune personajul. Jocul dintre teme şi povestea romanescă subliniază într-un mod inedit concepţia lui Saramago despre roman, ca interogare a existenţei situate la frontiera dintre memorie/uitare, viaţă/moarte. Peste discursul filozofic foarte bine construit al personajului se suprapun trăirile şi emoţiile de o intensitate poetică şi o umanitate incredibile. În timpul în care este căutată însă, femeia necunoscută se sinucide. Ca şi cum ar fi vorba de o invizibilitate în căutarea alteia, „domnul José“ începe acum un alt timp de căutare, de această dată dinspre moarte spre viaţă, oprindu-se la Cimitirul General. Spaţiu fără ziduri, aproape suprarealist, care „se întinde ca o caracatiţă“, acesta cuprinde nu numai mormintele celor decedaţi, dar şi case, pieţe, parcuri, cinematografe etc.

 

În acest amestec de viaţă şi moarte, personajul vizitează sectorul sinucigaşilor, unde întîlneşte un păstor destul de ciudat, probabil un alter ego al diavolului din Evanghelia după Isus Cristos. José află stupefiat că acesta, înainte de a fi montate crucile la mormintele sinucigaşilor cu numele inscripţionate pe ele, le mută numerele de identificare, astfel încît numele să nu-i mai corespundă persoanei decedate, singurul mod, de altfel, în care memoria mai poate fi recuperată: „Nu cred că există respect mai mare ca acela de a plînge o fiinţă pe care n-am cunoscut-o“. Pătrunzînd din ce în ce mai adînc în labirintul vieţii femeii de-acum decedate, domnul José înţelege că nu mai are voie să caute, respectînd în acest fel dreptul la intimitate, atît în viaţă, cît şi în moarte, al femeii. Moartea femeii necunoscute deschide o uşă prin care se poate ieşi sau intra, făcîndu-i să devină pe cei morţi şi pe cei vii astfel inseparabili, prin reintegrarea lor într-o arhivă ce va deveni prezentul tuturor. Astfel, cei dispăruţi, îi spune şeful Arhivei Generale, care îl urmărise îndeaproape pînă atunci, se vor întoarce pentru totdeauna în lumea din care au fost excluşi: „Ştiţi care e singura concluzie logică a tot ceea ce s-a întîmplat pînă în acest moment, Nu, domnule, Să faceţi pentru această femeie o fişă nouă, identică cu cea veche, cu toate datele necesare, dar fără data decesului, Şi după aceea, După aceea s-o puneţi în fişierul celor vii, ca şi cum n-ar fi murit “.