OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gheorghe CRACIUN
Mecanica fluidului
Culegere de lectii introductive cu exemple, definitii, intrebari si 36 de figuri incluse in text, Editura Cartier, Chisinau, 160 p., f.p.

Opera multistratificata

In noiembrie 2002, la Tirgul „Gaudeamus“, Gheorghe Craciun si-a lansat masivul studiu teoretic Aisbergul poeziei moderne (Editura Paralela 45). In urma cu citeva saptamini i-a aparut la Chisinau un volum de proza, Mecanica fluidului (la Cartier). Foarte curind va iesi de sub tipar culegerea de eseuri si confesiuni Doi intr-o carte (fara a-l mai socoti si pe autorul ei) (la Grinta din Cluj, protagonistii fiind Radu Petrescu si Mircea Nedelciu). Scrie din toamna trecuta la Pactul somatografic, „diagnoza“ de o frapanta originalitate a prozei romanesti din ultimele decenii, incercare de identificare a „amprentei“ fiecarui eu auctorial in filigranul textelor, eseurile aparind in serial in Observator cultural, in ritm la inceput saptaminal, apoi bilunar, momentan intrerupt pentru finalizarea (pentru aceeasi editura Cartier din Chisinau) a unui volum-sinteza de teorie literara, construit ca sistem de concepte fundamentale, prin extinderea Introducerii sale in teoria literaturii (1997). In sfirsit, si-a revizuit intre timp Papusa ruseasca, masivul roman din care a oferit in ultimii ani mai multe fragmente revistelor literare, forma actuala asteptind doar o ultima „decantare“, apoi retusurile finale si publicarea, poate inca in acest an.

Aflat – vasazica – intr-o „forma“ de zile mari, Gheorghe Craciun lucreaza cu motoarele intens turate nu la o carte, ci la un ansamblu de carti prin care-si reorganizeaza, isi extinde si-si adinceste opera, punindu-i mai bine in valoare constructia multistratificata. La suprafata – relieful fascinant al prozei sale, sprijinit in profunzime pe mai multe rinduri de „infrastructuri“, scoase treptat la vedere (primele etape editoriale fiind Cu garda deschisa, 1997, In cautarea referintei, 1998, si Reducerea la scara, 1999). Un strat e cel conceptual, de gindire sistematica, tradusa in elaborari sintetice si aplicatii analitice acumulate pina la dimensiuni si performante care, daca ar apartine unui critic si teoretician „de meserie“, i-ar aduce aceluia onoruri peste onoruri. Altul e istoria personala, biografica, formarea si – de la un punct incolo – autoedificarea personalitatii proprii. In sfirsit si decurgind din experienta de viata, dar la un nivel mai profund, acolo unde, in cazul marilor scriitori, se articuleaza viziunea asupra lumii si a literaturii, a creativitatii in genere, esentialmente filozofica, chiar daca asumata foarte personal, Craciun a avansat in reflectia asupra fiintei umane ca dualitate corporal-intelectuala, de o complexitate egala pe cei doi versanti ai sai.
Se poate vorbi despre asemenea „structuri de adincime“ si in legatura cu alti autori (dar nu cu multi!), sint – insa – rarissime in istoria literaturii situatiile in care avem sansa de a privi in strafundurile operei, care, finita la suprafata, fixata intr-o forma anume, ni se dezvaluie si ca proces, ca metabolism, lasindu-ne sa contemplam vibratiile sensibilitatii, expansiunea gindirii, magma creativitatii, „corporalizate“ la rindul lor, palpitind in texte paralele, ca organismele vii in timpul disectiei…


Mecanica fluidului: captarea vietii

„Fluidul“ despre care e vorba in cea mai recenta aparitie editoriala a lui Gheorghe Craciun e „propria lui identitate, eul sau“, cum singur explica, la persoana a III-a, in Argumentul autorului; adica „biografia lui corporala si mentala“, care e „altceva decit biografia civila“ (p. 6). Indiferent de gradul de fictionalizare din textele cuprinse in carte, ele apartin – asadar – unei unice confesiuni de scriitor. „Fluiditatea“ existentei, a identitatii, a fiintei se opune oximoronic „mecanicii“ din sintagma titulara, in speta formei, expresiei verbale statice in care ea, fiinta, se fixeaza fatalmente atunci cind frazele, iesite de sub tipar, nu se mai pot modifica. Ideea nemarturisita, sugerata doar (altfel patetismul sustinerii ar fi greu de suportat), e ca „sintaxa, acea structura care nu poate inlocui nici pielea, nici meningele, nici fluidul singelui sau al respiratiei“ (Ibid.), iese – totusi – de sub regimul „mecanicii“ atunci cind se intilneste cu acuitatea trairii si cu autenticitatea scriiturii ca act, ca explorare complexa a limbajului, ca experiment permanent.

Cartea e alcatuita din texte scurte, pina la maximum patru pagini, de doua tipuri, alternate: proze mai vechi, majoritatea din 1978 (restul fiind datate astfel: doua 1977, una 1977-1978 si una 1983), recuperate dintr-un volum cu care autorul marturiseste in Argument ca a facut cindva o prima tentativa, esuata, de a debuta editorial, inainte de Acte originale/copii legalizate (1982), si – respectiv – secvente de jurnal intelectual, scrise, conform aceluiasi Argument, „dupa 1985“ (unele – probabil – recente sau revizuite recent), grupate sub titlul serial Grandangular (1), (2), (3) etc., sub care o parte dintre ele au aparut mai intii, in anii trecuti, in Observator cultural (fara numerotare). Sa notam in trecere ca atare constructie aminteste de structura biplana a Compunerii cu paralele inegale (1988), unde printre prozele de fictiune pe subiecte contemporane erau presarate secventele rescrierii romanului clasic al lui Longos, Daphnis si Chloe. Se adauga de-a lungul cartii si citeva zeci de desene si fotografii ale autorului.

Prozele – sau „aschiile“ de proza – din Mecanica fluidului sint, fara rezerve, exceptionale. Cu un sfert de secol in urma, autorul isi exersa prin ele privirea si scriitura, intr-un fel de „instantanee“ complet dezinteresate de ticluirea unor „fictiuni“, de articularea „actiunii“, de constructia personajelor s.a.m.d. De obicei la persoana I, el facea schite de notatie, de transfer in pagina a unor cadre, a unor scene, a unor detalii, proceda la descrieri indelungi, incerca sa capteze imagini si senzatii folosind enumeratii detaliate, parcurgind registre lexicale si gramaticale, explorind limbajul, cuvintele, morfemele, fonemele, punctuatia, scriind proza nu cu blocuri mari de text, nu cu transe masive de realitate, ci cu propozitii construite in asa fel incit sa iasa de sub regimul conventionalului, sa evite stereotipiile „literare“, sa preia in text viul vietii: vizibilul si palpabilul din prezentul imediat sau din cite o secventa de trecut, ba chiar si din doua vise transcrise.

Esantioane:

- simultan descriere obiectuala, analiza senzoriala si explorare a limbajului prin glisari lexicale si fonetice: „Razbunare a vintului peste covoare prin haine zbatere. Uzbekistan al singuratatii mele cu picioare inghetate cu degete fripte de frig. Pisica intra in casa si se face covrig. Se incolaceste. E o pisica probabil colanta. Colaboram o vreme din priviri. Apoi reiau prezenta mea in coala. Prin curti era asa rascoala de cocosi se cocolosea de dimineata si luna era un ghemotoc de scame. Era o ora noua“ (p. 102);

- tematizare a simultaneismului lumii si al limbajului despre lume: „Un aer de preocupare. De exemplu pe strada. Trupul meu recunoaste. Vazut incearca sa vada. Am fost obisnuit sa vorbesc despre lume ca despre lumea despre care se vorbeste. Lumea recunoscuta. Aer preocupat. Trupul meu ma arata“ (p. 125);

- scriitura joyceana intens-emotionala, de captare a non-actiunii si a tristetii unei dimineti oarecare: „in ciuda tristetii ma gindeam imediat sa ma scol sa ma piaptan din nou sa ma imbrac din nou sa ma privesc din nou in aceeasi oglinda insa in alte haine sa fac patul si o anumita ordine pe care o cunoaste sotia pe care o pretind si eu etcetera ma gindeam sa ma gindesc la ceva serios sa ma linistesc sa ma asigur sa fiu placut impresionat de aceasta zi sa ma bucur sa fluier sa mai corectez o teza doua sa-mi intind mai departe gitul in prelungirea capului picioarele in prelungirea coapselor sa te intinzi sa te destinzi sa-ti vinzi aceasta clipa in pripa fara risipa de tine cine care cum si unde picior gind covor al acestei tristeti pe care calca sentimentul si iluzia lui pe care calci covor de iuta sau de fibre sintetice covor pe care ar putea sa calce niste degete“ (p. 114, dintr-un text cu titlu semnificativ: Gramatica generativa a unei zile obisnuite).


Mecanica fluidului: privirea prin grandangular

Celelalte secvente, de jurnal intelectual, nu sint intimplator reunite sub un generic preluat din limbajul tehnic al artei fotografice. Ca privite printr-un grandangular, lumea, textul, cartile si gindirea care reflecteaza asupra lor apar „marite“, in gros-plan, lasind sa li se vada structura concreta, relieful si porozitatea suprafetelor. Ca in (un singur exemplu): „Lumea, spatiul, lumina ma ametesc din nou. Senzatia ca ele vor sa ma soarba. Orice privire poate fi, cind te astepti mai putin, o descoperire a abisului. Spatiul asta si este: abisul, golul. Si-n fata lui trupul care se dezechilibreaza preventiv parca, stiind ce-l asteapta./ Pagina insasi se transforma in abis. Citesc ce citesc si pagina devine ametitoare ca o prapastie. Simt ca as putea sa cad in ea. «Abisul cartii» nu e, asadar, numai un concept cultural, cum a aratat Radu Petrescu in Meteorologia lecturii. Literele, scrisul, rindurile au aceasta facultate de a-ti revela fizic adincimea spatiului in care ai intrat. Pagina nu e un suport, ci o crevasa“ (p. 23-24). In jurnal vor intra si pasaje mai eseistice sau fise de lectura, montajul intreg atingind profunzimi tulburatoare.

O cheie de intelegere a acestei viziuni asupra scrisului o ofera textul din Addenda, consacrat fotografiei. Din nou secvential, din nou amestecind amintirile si reflectia personala cu speculatia intelectuala. Titlul e iarasi foarte sugestiv (ca de cele mai multe ori la Gheorghe Craciun, care are un talent aparte al anumitor formulari surprinzatoare, compuse prin mixaje inteligente, subtile si expresive de planuri, de registre, prin distorsiuni controlate, prin combinatii concret-abstracte etc.): Lumea intrerupta. Asta facem – nu-i asa? – atunci cind apasam pe declansator: „intrerupem“ curgerea vietii, o fixam intr-un cadru, o „incremenim“ pentru a o putea pastra, pentru a o „recupera“. „Dar“ – noteaza autorul in aceasta suita finala de secvente autobiografic-eseistice – „fotografia nu inseamna doar taietura, decupaj, izolare. Ea este, de asemenea, si rezultatul unui comportament selectiv in raport cu lumea. Cel care fotografiaza taie cu intentie doar anumite felii de realitate. Cadrul dreptunghiular al vizorului, al fotogramei si fotografiei finale acorda lumii o noua vizibilitate. Dincolo de posibilele etaje ale semnificatiei, simpla oprire in loc a lumii intr-o imagine definita, statica devine emblematica. Lumea se lasa deodata citita, studiata. Revenirile si observatia atenta, amanuntita, in afara oricaror modificari ale conditiilor initiale, devin deodata posibile“ (p. 143). Prin urmare, privirea, un anume fel de privire, e echivalenta cu lectura. Iar fotografia e si ea o scriere, „scrierea cu lumina“ (p. 131). Sau: „A fotografia lumea inseamna a te recunoaste martor, judecator, narator, inseamna a te pregati din nou sa imbraci pielea ta tabacita, subtiata la coate si mototolita la chip, de ins care scrie. Descrierea la care te invita aparatul de fotografiat este de fapt un alt fel de naratiune. Sa povestesti detaliul, sa povestesti toate nuantele de cenusiu posibile, sa povestesti viteza unui gest“ (p. 150). Si – din nou – asa mai departe, in formulari duse uneori pina la un teribil dramatism al interogatiei existentiale si morale.


Final (poate) sever (dar nu fata de autorul comentat!)

Fara sa mai intru in alte detalii, as formula un final care ar putea fi citit ca sever fata de literatura noastra actuala. Iata-l: prezenta lui Gheorghe Craciun obliga lumea noastra scriitoriceasca sa se ridice la un nivel exceptional de complexitate a creativitatii si de constiinta intelectuala; sau, prin contrast, o condamna la ridicol. Cu exceptiile care sint, cite sint…