Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu
încep să resimt tot mai acut dezinteresul societăţii
româneşti faţă de propriul trecut ca pe o gravă criză de
identitate naţională, cu repercusiuni evidente asupra vieţii
publice de la noi. Dacă e adevărat că „somnul raţiunii naşte
monştri“, la fel de adevărat este că somnolenţa memoriei face
din identitate o formă fără fond, o simplă etichetă lipsită de
aderenţă. E suficient să privim în jurul nostru ca să ne
convingem că lumea noastră mică, şi de dată foarte recentă,
trăieşte cu ochii aţintiţi exclusiv asupra prezentului,
ignorîndu-şi cu desăvîrşire valorile şi părînd
să nu se întrebe decît arareori „încotro?“.
Prizonieri în efemeritatea clipei de faţă, nu prea ne
interesează nici de unde venim şi nici încotro mergem.
De fapt, ceea ce pare să ne lipsească
este memoria. Cînd un individ îşi pierde memoria, se
pierde pe sine, îşi pierde rădăcinile, devine incapabil să
se mai raporteze la un punct fix al propriei sale existenţe. Cînd
o societate întreagă nu dă doi bani pe memoria ei, ne aflăm
în plină patologie socială şi nu ştiu dacă e suficient să
condamnăm comunismul sau Puterea (culoarea politică e prea puţin
importantă) pentru a ne vindeca de amnezie. Ne-am obişnuit să-i
considerăm pe alţii responsabili de neîmplinirile noastre şi,
grăbiţi să trecem mai departe, nici nu ne trece prin gînd că
vina e undeva în noi, înscrisă adînc în
codul nostru genetic. Între dispreţ şi respect alegem,
aproape invariabil, dispreţul. Între grimasa batjocoritoare
(semn al unei pretinse superiorităţi) şi politeţea deferentă o
preferăm, de regulă, pe cea dintîi. Strîmbăm din nas
cînd vine vorba de istorie, de valori, de tradiţie, de modele
şi nu ne raportăm decît la „valorile“ impuse de moda
zilei. N-aş vrea să fiu greşit înţeleasă: cred că tinerii
au tot dreptul să conteste establishment-ul, să spună „nu!“
tradiţiei, să se răzvrătească împotriva sistemului şi a
convenţiilor. Aş spune chiar că menirea fundamentală a tinereţii
este contestarea fără menajamente a ordinii preexistente. Dar
contestaţia de dragul contestaţiei, cea care nu propune nimic în
schimb este un pseudo-exerciţiu de libertate, care eşuează,
lamentabil, în stereotipie şi convenţionalism. În fond,
nu te (mai) poţi purta la senectute ca un adolescent irascibil, fără
să fii ridicol de-a dreptul.
Ce vreau să spun? Că e imposibil să
te plimbi printr-un mare oraş din afara graniţelor ţării – şi
nu mă gîndesc doar la marile metropole occidentale, ci şi la
Cracovia sau Praga sau Budapesta – fără să te simţi copleşit
de istorie. Dar nu de istoria de paradă, mumificată şi ambalată
rudimentar şi neinspirat, ci de istoria vie, care te trage de mînecă
la tot pasul, prezentă pretutindeni – în faţadele
clădirilor vechi restaurate şi puse în valoare, în
muzeele care, atunci cînd nu ies în stradă prin
manifestări pline de inventivitate, te ispitesc să le treci pragul,
în monumentele care respiră în trecut şi în
prezent deopotrivă, pînă şi în numele străzilor care
spun, fiecare, cîte o poveste. Nimic nu este lăsat la voia
întîmplării, trecutul e o fiinţă vie, la care te
raportezi cu dragoste sau cu furie, cu recunoştinţă sau cu reproş,
niciodată însă cu indiferenţă. Tradiţia, la fel. O poţi
cuceri (vorba lui T.S. Eliot) sau te poţi lăsa sedus de ea, o poţi
contesta sau deconstrui, dar e greu, dacă nu chiar imposibil, să o
ignori. Numai cei foarte tineri îşi permit luxul ignoranţei
şi numai o societate incapabilă să se maturizeze îşi poate
desconsidera istoria.
La noi, generaţiile spontane îşi
succed una alteia fără memorie, fără istorie, fără identitate.
Că e vorba de domeniul politic sau de cel cultural, că amnezia
afectează sistemul educaţional sau peisajul urbanistic, un lucru e
sigur: în România, nimeni nu vrea să-şi aducă aminte
de cei care au fost înaintea noastră. Cel puţin asta e
impresia pe care o ai străbătînd multe dintre oraşele şi
drumurile ţării şi, în special, Bucureştiul. Nici o
preocupare consecventă pentru a pune în valoare istoria
oraşului, continuitatea, memoria lui culturală şi urbanistică,
poate doar cîteva eforturi singulare (adesea nici acelea duse
pînă la capăt). „Morţii cu morţii, viii cu viii“ sună
o veche vorbă de pe la noi, transpusă zi de zi în realitatea
cotidiană. Sau, cu alte cuvinte, ce-a fost a fost, noi sîntem
acum aici şi nu ne interesează ce s-a întîmplat
înaintea noastră; luăm totul de la capăt (adamismul
românesc, nu-i aşa?!), amăgindu-ne că noi sîntem
primii care...
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters