Pe Ion Dumitriu l-am cunoscut in atelierul unui prieten comun: pictorul Teodor Rusu. Era spre sfirsitul verii lui 1981 si Ion poposise pentru o zi la Tohanu Vechi (localitatea mea de origine), venind de la Poiana Marului, incarcat de o multime de lucrari noi (picturi in ulei). Dar lucrarile se aflau in portbagajul Trabantului din curte, bine ambalate si legate pentru transportul la Bucuresti. N-am avut atunci privilegiul de a le vedea. In schimb, l-am cunoscut imediat pe Ion Dumitriu in ipostaza de fotograf. Am fost surprins de decupajele sale desfasurate in serii, cu minime variatii de context, pina la epuizarea subiectului. Dar cel mai mult m-au impresionat temele pictorului: pietre de riu, radacini, ziduri, intinderi de iarba. Imagini cu lucruri banale, desi misterioase, stranii prin detaliile lor puse inteligent in lumina.
Si totusi, ce picta acest rafinat specialist al imaginii fotografice? Mi-era greu sa-mi imaginez pinzele lui Ion Dumitriu. Placerea de a-i descoperi pictura mi s-a oferit tot atunci, in toamna acelui an, cu ocazia primei mele descinderi in atelierul sau bucurestean de pe strada Biserica Amzei.
Il vizitasem, chipurile, ca sa scriu ceva pentru revista Echinox, care pregatea un numar cu tinerii scriitori ai anilor ’80. Articolul meu a aparut, vizitele mele in atelierul lui Ion Dumitriu s-au indesit. Devenisem in scurta vreme prieteni. Pictura lui ma fascina. Sensul fotografiilor vazute la Tohan mi-era acum mult mai clar. Lucrarile lui Ion Dumitriu isi cautau ratiunea in universul civilizatiei rurale, cu structurile ei perisabile si frumusetea ei utilitara. Ii urmaream plin de curiozitate devenirea, transformarile, cristalizarea in forme si motive recurente. Nu-mi arata decit pinzele de care era el insusi convins ca merita. Fiecare lucrare isi avea corespondentul intr-un mic „timbru“ alb-negru desenat pro memoria in agenda de lucru. N-am uitat nici astazi aceste „timbre“ in masura sa ne arate o alta fata a artistului, inzestrarea sa pentru schita miniaturala.
Ion Dumitriu era un artist scrupulos si exact. Nu facea nimic la voia intimplarii. Spontaneitatile erau mereu cenzurate de spiritul de geometrie si de ideea articularii partilor intr-un intreg. In timp, am descoperit si o parte din lucrarile sale mai vechi. Dar nu stiam nimic despre ce facuse el in tinerete, dupa terminarea facultatii. Cele citeva lucrari (acuarele si picturi) din anii ’70 pe care le vazusem la el acasa, pe peretii camerelor, erau pentru mine derutante si, in buna masura, si nesemnificative. Nu le vedeam coerenta, motivatia, legatura cu prezentul. Imi spuneam insa ca sub gustul pictorului pentru serialitate ar trebui sa se ascunda si altceva. Culorile lui erau rezultatul unor sublimari succesive, interesul lui pentru decorativism avea cu siguranta un trecut de cautari si incercari. Presupuneri, asteptari, ipoteze...
Si iata ca, la patru ani de la moartea prietenului meu, in toamna lui 2002, aceste ipoteze se confirma. Am deodata revelatia acuarelelor sale din tinerete, lucrari in general nedatate si nesemnate, ca o dovada a faptului ca ele se inscriu intr-o perioada de experimentalism si cautare. Perpetua neliniste din gesturile lui Ion Dumitriu se vede cel mai bine aici: culori contrastante puse fara ezitare pe hirtie, studii grabite ale corpului feminin, provizoratul formelor, limite de culoare care aplatizeaza volumele in maniera lui Matisse. O lume de subiecte cu totul diferita de cea a anilor ’80 (reprezentata si ea de doua-trei lucrari cu guri de aerisire specifice arhitecturii gospodariilor taranesti de la Poiana Marului). Un univers de forme si o tehnica de lucru parasite la un moment dat fara ezitare, desi obsesia nudului ramine in timp, in maniera antropomorfica de tratare a finului sau a dealurilor. Devenirea lui Ion Dumitriu poate fi urmarita acum cu mai multa claritate. Mai ales ca aceste lucrari reprezinta o mare surpriza, nefiind deloc straine de unele cautari vizuale ale momentului cultural pe care il traversam.

