Legătura mea de prietenie cu subtila poetă (nu-mi place
să folosesc clișeul „marea poetă“, deși e o mare poetă) Angela Marinescu are un
istoric în trei acte.
Actul I. Timpul: siajul, primele luni după Revoluția (sau
cum s-o mai fi chemînd) din 1989. Locul: Restaurantul Uniunii Scriitorilor,
înainte de a se fi „gatopardizat“ și aristocratizat, pe cînd era cîrciuma
boemei literare, unde, cu cîteva luni înainte, Florica Mitroi, beată sau nu, se
planta în mijlocul localului și declama cîte o fulminantă diatribă împotriva
familiei Ceaușescu. În stînga era întotdeauna o masă lungă, foarte gălăgioasă,
exuberantă, vociferantă, „masa poeților“. Pentru mine, care făceam încă parte
din categoria „nimeni“, deși eram membră a Uniunii Scriitorilor (din 1964) și
publicasem o serie de traduceri, masa aceea era fascinantă, chintesența
talentului, a spiritului liber și boem, chintesența poeziei. Și, într-o zi, am
văzut la masa poeților o apariție care mi-a tăiat răsuflarea: o doamnă cu o
ținută statuară, cu trăsături interesante, bine conturate, și complet rasă în
cap. Acest cap văduvit de podoaba capilară feminină a simbolizat pentru mine o
culme a nonconformismului, o frondă a je-m’en-fichisme-ului, un semnal de
protest împotriva atmosferei anodine, clișeizate, gregare în care trăiam, o
încercare de singularizare din turmă.
Am aflat de la Miți, chelnerița je sais tout a
restaurantului, că nonconformista doamnă e poeta Angela Marinescu. Nu-i
cunoșteam poezia, abia mă eliberasem de trioul Nina Cassian – Maria Banuș –
Veronica Porumbacu și de păunesciana Cîntare a României și începusem să gust
Nichita Stănescu, Blandiana, Mălăncioiu.
Mi se oferea acum o poezie cu totul aparte, insolită, o
poezie „rasă în cap“.
Sînt o mare iubitoare de poezie, dar sînt profană. În
fața artei (cu excepția specialității mele de literatură universală), mă
limitez la reacțiile banale „îmi place“ sau „nu-mi place“. Ei bine, poezia
Angelei mi-a plăcut, deși dură, lipsită de orice fior sentimentaloido-feminin,
deși viril viscerală, deși tenebroasă, cu alunecări spre morbid. M-a pătruns,
m-a emoționat, mi-a comunicat emoții cerebrale (dacă asemenea alăturare nu-i o
aberație.)
Actul II. Cîțiva ani mai tîrziu. Tot la restaurantul
scriitorilor. Ieșisem din categoria „nimeni“, publicasem cu mare vîlvă Bellow
și primele volume din Henry Miller, ajunsesem și eu o bucățică de „cineva“.
După ce mi-am terminat prînzul, m-am ridicat să plec și, bine-crescută cum
sînt, am salutat în dreptul mesei poeților. Și atunci, o voce, inconfundabila
voce plină, ușor guturală a Angelei Marinescu, a strigat după mine: „Noi vă iubim!
Să știți că vă iubim!“. Am simțit că-mi zvîcnesc umerii: îmi creșteau aripi.
Actul III. Sala Oglinzilor, la Uniunea Scriitorilor.
Festivitatea de decernare a premiilor pe anul 2006. Mă nimeresc, absolut
întîmplător, lîngă Angela, amîndouă premiate. Cînd îmi iau premiul, fac un banc
nesărat: îi mulțumesc lui Henry Miller că, de acolo de sus unde e, continuă să
facă o plăcere unei femei, și încă unei octogenare. Angela gustă din plin
bancul meu, nu prididește cu complimentele; în sfîrșit ne cunoaștem mai bine și
ne împrietenim.
După scurt timp, mi-e dat să trec printr-o cumplită
traumă psihică. Cum educația mea protocolară m-a învățat că nu-i frumos să-ți
plîngi singur de milă, caut pe alții care să-mi plîngă de milă și să-mi ofere
umeri pe care să plîng. Ei bine, unul dintre acești umeri „susținători“ a fost
și este încă Angela Marinescu. Știe să fie prietenă, să se transpună, să
empatizeze. Deși îi vine greu să înțeleagă ce înseamnă să pierzi un soț după
șaizeci de ani de căsnicie armonioasă și afectuoasă, ea, care a avut mariaje
fracturate și ratate și care, azi, detestă noțiunea de parteneriat afectiv.
Dacă o invidiez pe Angela pentru ceva (în afară de
talent, pe care-l poți doar admira), este faptul că se simte bine în
singurătatea ei, că se simte bine în pielea ei, că își este perfect suficientă.
Cred că Angela Marinescu este singura persoană față de care Angela Marinescu
manifestă îngăduință, cu care nu are conflicte și nu se ceartă. Pentru că în
buna, în foarte generoasa inimă a Angelei pulsează un morb al
conflictualității, o efervescență (generată poate de talent sau o sechelă a
anormalității numite talent) care-i creează o perpetuă insatisfacție față de
tot și de toți cei care o înconjoară, un gen de exigență existențială mereu
neîmplinită. De altfel, într-un poem s-a caracterizat singură, cu luciditate:
„Sînt ruptura dintre/ Sfîntul vis și sfînta/ Materie./ Nimic nu-mi ajunge/
Nimic nu mă satisface“.
Într-adevăr, în telefoanele zilnice pe care mi le dă
(uneori, două-trei pe zi), mă anunță întruna că s-a certat cu cutare sau cu
cutare. Din cele mai triviale motive. Certuri cu vechi prieteni din pricina
opțiunilor politice sau a unui articol de critică literară cu care ea nu-i de
acord și celuilalt i-a plăcut. Se ceartă cu sora ei, de care e foarte atașată,
se ceartă cu Alexandru, fiul pe care îl adoră. Îi reproșează, printre altele,
spiritul critic exagerat față de unii corifei ai literaturii, fără să-și dea
seama că acest criticism acut e o trăsătură genetică, ereditară. În mod uluitor
pentru mine (acum m-am imunizat), Angela mi-a demolat, mi-a sfărîmat cîteva
statui-monștri sacri ai literaturii contemporane. Cu un zel iconoclast care-mi
amintea de acei „angry young men“ care au fost, cîndva, Costi Rogozanu și
Luminița Marcu. Și dărîmă statui nu din invidie, Doamne ferește; în inima
generoasă, în orizontul deschis al Angelei nu poate încolți meschinăria
invidiei, ci, pur și simplu, din insatisfacție, din capricii de gust literar,
din limitele personale ale concepției despre frumos și dintr-o încredere neștirbită
în potențialul de înnoire al poeziei.
În schimb, un entuziasm nemărginit, o îmbrățișare aproape
maternă față de poeții tineri, față de mugurii noului lirism românesc încolțiți
prin toate coclaurile țării. A ajuns un fel de mentor venerat al tinerilor
poeți (talentați, firește).
Dar iconoclasta Angela are și micul ei panteon, idolii ei
cu care nu se ceartă, pe care nu urmărește să-i reformeze. Prietenii cu care
știe să fie prietenă.
Angela Marinescu este cea mai oximoronică persoană pe
care o cunosc. Coexistă în ea, în perfectă simbioză, duritatea și tandrețea,
malițiozitatea și blîndețea, rigiditatea și maleabilitatea, sociabilitatea și
solitudinea, inteligența vie și candoarea, modestia și egocentrismul dus pînă
la egomanie; deși trăiește în eterica lume de viziuni și aspirații poetice,
gătește periodic, cu mare elan, ciorbe de perișoare și găluște pentru Alexandru
și soția acestuia.
În concluzie, o mare poetă, dublată de o persoană cu
toate calitățile și scăderile omenești.
In imagine: Angela Marinescu/ fotografie de Titus Tihauan
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters