Nu multora le-au reuşit, precum lui Lucian Raicu, comutările
de pe documentul omenesc pe cel speculativ, într-un act critic individualizat
prin entuziasmul, răbdarea şi francheţea delicat-comprehensivă cu care se
„instalează“ în cărţile citite, eliberîndu-se de orice automatism al gîndirii
şi de orice şablon interpretativ.
Lucian Raicu găseşte tot timpul „sensuri inverse“
De fapt, odată ajuns la Paris, nu era singur deloc! Iar
străinătatea aceasta îi era binecunoscută, căci, înainte de smulgerea
definitivă, mai colindase el Raicu (oare de cîte ori?), pe-ndelete, prin
„oraşul oraşelor“ cu mai vechii, dar statornicii şi mereu surprinzătorii săi
prieteni fără vîrstă: Proust, Verlaine, Valéry, Fondane, La Fontaine, Pascal,
Artaud, Deleuye, Flaubert, Hugo, Mauriac, Sartre, Rimbauld, Jean
Pierre-Richard, Cioran, Julien Green, Nathalie Sarraute, Eugen Ionescu,
Philippe Sollers, Paul Ricoeur etc. Numai că acum avea privilegiul de a se
plimba cu ei pe sub cerul lor! Iar bucuria acestei apropieri de o intensitate
capabilă să spulbere orice bariere de timp ori de spaţiu, Lucian Raicu a
împărtăşit-o constant, nu numai în admirabilele sale cărţi, ci şi în emisiunile
săptămînale, de la Radio France International, o parte din aceste textele „ vorbite“
transformîndu-se ulterior în Scrisori din Paris, publicate în revista România
literară. O selecţie a acestora, bine orînduită de Livius Ciocîrlie, poate fi
citită acum şi în volumul O sută de scrisori din Paris, publicat de curînd la
Cartea Românească.
Opunîndu-se etichetelor superficial-generalizante, Lucian
Raicu găseşte tot timpul „sensuri inverse“, chiar şi cînd vine vorba de
clasicii încremeniţi sub praful istoriei. Îi reînvie, îi (re)inventează,
aducîndu-ni-i aproape cu aerul de a consemna lucruri îndeobşte ştiute. Legînd între ele citate semnificative,
trimiteri critice, întîmplări ce susţin din umbră idei, interviuri televizate,
înregistrări radio sau poziţionări politice, Lucian Raicu are darul magic de a
închega portrete succinte, dar pregnante şi, mai ales, inedite. Scriind despre
Eugen Ionescu, Raicu ne dezvăluie o parte a tainei sale: „Trebuie să-l priveşti
pe Ionesco; sigur că esenţialul e în operă, dar privindu-l, ascultîndu-l,
lucrurile se leagă într-o imagine totală, se stabilesc mai bine legăturile,
corespondenţele, trecerile, metamorfozele, evoluţiile... Ne-am deprins cu
gîndul amar resemnat că scriitorii mari, geniile, sînt de domeniul trecutului,
au trăit cîndva, înainte, mult înainte de noi, iată că se întîmplă şi altfel,
să trăiască printre noi, cu noi, aici chiar – această simultaneitate e şocantă,
aproape neverosimilă –, să-i întîlneşti pe stradă, în parc, în tren, să-i
întrebi de una, de alta, dacă există Dumnezeu, ei să răspundă sau să ocolească
răspunsul, cu oarecare abilitate“.
În numele acestei simultaneităţi a esenţei marilor cărţi şi
scriitori (ce converg către o singură mare Carte), Raicu recurge la seducătoare
şi nebănuite reflectări (multe în oglindă), revelate de încercările sale de a
pătrunde în intimitatea comediei umane, urzite din pasiunile şi încercările
oamenilor, mult mai importante decît procedeele şi tehnicile literare (chiar şi
pentru un critic literar). Astfel, purtat cu farmec de rîndurile lui Lucian
Raicu, cititorul descoperă năstruşnice ascendenţe, continuităţi, rescrieri şi
afinităţi spirituale între Canetti şi Pascal, Green şi Pascal, Proust şi
Saint-Simon, Proust şi La Fontaine, La Fontaine şi Baudelaire, Proust şi La
Bruyère, Proust şi Umberto Eco, Fundoianu şi Baudelaire, Eugen Ionescu şi Hugo
etc.
O lectură participativă
Atît de bine reuşeşte Raicu să se insinueze în intimitatea
operei şi a personalităţii scriitorului, încît „ale lor“ devin „ale lui“ („şi
cum dracului să nu devină“), capacitatea sa de a admira găsindu-şi aici o
materie inepuizabilă. Lecturile sale au mereu un substrat senzual, împletit cu
capacitatea de a se strecura, leneş-meditativ, printre pagini şi prin vieţi,
pentru a surprinde esenţialul. Esenţialul său, văzut şi, mai ales, simţit de
el, mereu îmbogăţit cu fiecare (re)întoarcere, ce pare absolut necesară. Dar ce
determină această lectură participativă dusă pînă la identificare, din care
pare a se hrăni Lucian Raicu? Ne-o spune tot el: „Citim cărţile obişnuite, dar
cele neobişnuite şi mai mult decît bune, parcă ne «citesc» ele pe noi, se
instalează în noi şi ne duc, ele, pe drumul lor, spre o ascunsă, enigmatică
ţintă – aceea a aproape tuturor cărţilor mari, scrise în lume, căci aceeaşi sau
aproape aceeaşi este ţinta lor, cu toate enormele deosebiri dintre ele.
Ele toate «se citesc» în noi, chiar în vreme ce «ne citesc»,
pentru că despre noi e vorba în ele, nu numai «pentru» noi, care le citim, au
fost ele scrise, ci, chiar aşa, «despre»... Cum să nu doreşti, cu cea mai avidă
dorinţă, să afli, din ele, ceva nou şi încă necunoscut, despre lumea asta şi
mai ales despre tine însuţi, despre o lume în centrul căreia, iată, te afli. Ce
teribilă, nesperată onoare ţi se face...“.
Reîntoarcerea la clasici – un act de salubritate intelectuală
Duşman al conformismului şi al ignoranţei dispreţuitoare şi
sfidătoare, Lucian Raicu nu este niciodată superficial, dar nici plicticos,
nici măcar atunci cînd vorbeşte despre chestiuni abstract-teoretizante.
Considerînd că reîntoarcerea la clasici – un act de salubritate intelectuală –
îi revizitează pe aceştia şi, refuzînd aerul plat al versiunilor
simplificatoare, ni-i oferă mai vii ca niciodată, sfidînd orice aşteptare sau
schematism. Pătrunzînd în spatele etichetelor, Lucian Raicu surprinde cu
naturaleţe acel ceva „unic“ al fiecărui scriitor, care îl transformă pe acesta
în altceva decît se spune. Îl cunoaştem pe La Fontaine ca autor de povestiri
licenţioase. Vedem un Voltaire dominat de furii, sarcasme, ironii şi lamentaţii
pline de vivacitate şi de nerv, pe care le depăşeşte, însă, pe toate, prin umor.
Michelet şi Rousseau gîndesc societatea contemporană nouă. Verlaine apare
ascuns în propria-i legendă, prins implacabil între o existenţă „mizerabilă,
impură, ades scandaloasă“ şi o operă care îi contrazice această existenţă.
Egocentricul şi contradictoriul Paul Valéry fascinează prin monologurile sale
solitare sau mondene, căci şi în saloane vorbea de unul singur, fără să-i
asculte pe ceilalţi. Disidenţa lui Proust în literele franceze este descifrată
în manuscrisele sale şi în studiile lui Deleuze, care – surpiză! – îşi cam
extrage din opera lui Proust filozofia (în special celebra temă a diferenţei,
concept al cărei adevărat autor ar fi Proust). François Mauriac este
septuagenar, dar „al dracului de treaz,
feroce de treaz faţă de alţii şi nu mai puţin faţă de sine însuşi, aş spune al
dracului de al dracului, bătrînul scriitor catolic atît de neortodox în chiar
incontestabilul său catolicism“.
Bernanos, cu a sa voce „mohorîtă“, îi
interesează pe tineri aşa cum puţini scriitori ai secolului al XX-lea o fac.
Sartre, în ciuda geniului său, e incapabil să înţeleagă refuzul lui Soljeniţîn
de a lua masa împreună cu el şi cu Simone de Beauvoir, gest pe care îl înţelege
însă Raymond Aron. Cioran este surprins în interviuri, impresionînd cu
sinceritatea sa. O sinceritate, ca spectacol, însă, care îl transformă pe
acesta într-un veritabil actor ce-şi induce în eroare interlocutorul care nu
sesizează distanţa, zîmbetul, teatralitatea din frazele sale, căzînd astfel
într-o „lectură prostească“ a acestora. Fascinat de „cuvintele-personaje“ din
scrierile lui Nathalie Sarraute, Lucian Raicu ne face s-o zărim pe „bătrîna
doamnă cu fragilităţi înduioşătoare, cu emoţii şi superstiţii şi spaime de
debutant“, la peste nouăzeci de ani, în bistroul unde, de douăzeci de ani, mergea
în fiecare dimineaţă să citească şi, mai ales, să scrie. Senzaţia plăcută de a
trăi cu bătrînul domn Julien Green sub acelaşi cer aduce cu sine şi următoarea
reflecţie: „Aţi înţeles bine, nu să ai, ci, dimpotrivă, să nu ai păreri în
chiar toate problemele – e marca inteligenţei“.
Lucian Raicu este şi un maestru al captării atenţiei.
Speculaţiile pe marginea ideilor filozofice ale lui Deleuze pleacă de la o
judecată a lui Foucault, dar trec printr-o fotografie contemplată şi descrisă
cu „genială naivitate“ de Lucian Raicu: „Michel Foucault îl proclama pe
prietenul său Gilles Deleuze: «singurul spirit filozofic al Franţei». Îl
privesc deci cu oarecare curiozitate pe domnul în vîrstă, dar nu bătrîn din
fotografie, zîmbet bonom şi privire scormonitoare, şi ea cu sclipiri vesele,
dantură imperfectă, ca să mă exprim eufemistic, pulover albastru comod, ca să
nu zic prea larg, cămaşa răsfrîntă numai pe jumătate, cealaltă jumătate
neglijent uitată pe dinăuntru, pălărie de paie trasă pe ochi, mîini şi urechi
mari – este filozoful Deleuze“.
Lucian Raicu face parte din familia acelor scriitori
„proaspeţi“, la care inteligenţa şi cultura sînt lăsate în urmă doar de pofta
de a spune şi de mirarea că mai sînt încă multe de spus. Cu vocea nicicînd
mohorîtă şi cu o discretă „licărire jucăuşă“ în privire, desigur!
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters