OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul „Tony Bulandra“, Tirgoviste
Turandot de Carlo Gozzi
Directia de scena si light design: Victor Ioan Frunza
Decorul si costumele: Adriana Grand
Muzica: Cári Tibor
Cu: Laura Vasiliu, Sorin Ionescu, George Corneanu, Liviu Cheloiu, Stefan Cepoi, Georgiana Mazilescu, Adina Stan, Simona Saiu, Irina Melnic, Ferkin Elias, Liviu Vlad, Silvia Gisca, Radita Rosu, Radu Ciobanasu
Cu participarea sopranei: Heliana Munteanu
Corul: Angelica Dragoi, Rebeca Pelmus, Mihai Vladareanu, Florin Sandu, Bogdan Hrestic, Ioan Iulian Cordus
Solista: Stefania Chitulescu
Orchestra: Marin Lodrin, Constantin Aurel, Laurentiu Zmau, Marcel Licsandu, Ramona Paunescu,
Cári Tibor

„In cazul fotografiei, este vorba despre un discurs codificat al starilor simbolice de lucruri“, afirma Vilém Flusser intr-un eseu in care analizeaza cadrul si modalitatile de expresie ale universului fotografic – Pentru o filozofie a fotografiei. Ideea spectacolului lui Victor Ioan Frunza se pliaza pe aceasta ordonare semnificanta a legaturilor interne dintre imagine si cuvint, subscrise esafodajului puterii. In Turandot, regizorul aplica basmului teatral (gen pe care Gozzi il foloseste cu predilectie) o strategie de lectura scenica care integreaza un dat cultural actual cu o extraordinara forta de sugestie si dispersie – fotografia.

Cruzimea printesei chineze care refuza cu obstinatie sa se casatoreasca este tradusa in gestul ghilotinarii fotografiilor pretendentilor. Indirjirea ei nu poate fi induplecata nici de rugamintile insistente ale tatalui (imparatul Altoum este interpretat adecvat de George Corneanu intr-o nota de calm si intelepciune, contrapunct la inversunarea si impasibilitatea lui Turandot – Laura Vasiliu), nici de nemultumirea poporului. Ghilotina este automatul cumplit al suprimarii celuilalt ca reprezentare figurativa. Este sugrumarea portretelor care curg alert ca dintr-un polaroid pe pinze stinse in baloturi suspendate. Clipa mortii este vizualizata in instantanee care surprind de aproape figurile celor subjugati de frumusetea de o perversitate halucinanta a printesei. Inainte de a le condamna la moarte, Turandot isi fotografiaza victimele. Corpurile aluneca pe scena in timp de aparatul ipostaziaza prim-planuri. E o procesare a mortii in clipuri succesive, o decapitare furibunda a imaginii, pentru ca ea detine monopolul absolut al puterii. Turandot fascineaza prin chipul ei (Calaf, singurul care reuseste sa o cucereasca se indragosteste ireversibil de portretul ei) si devora la rindul-i chipurile celor care ar putea-o supune. Jocul dominarii e intermediat de asperitatile imortalizarii in fotografie. Puterea subversiva este transferata in spectacol la nivelul decimarii imaginii (percutanta scena in care o fotografie e trecuta printr-un aparat si scoasa franjurata). Ea poate printr-un transfer subtil de efecte sa ucida.

Apropierea este mijlocita de imagine, de ceea ce fiecare lasa sa se vada. Sau, altfel spus, intimitatea este mediata de un artefact. Momentul de maxima tensiune din spectacol este cel in care, cu o dementa aproape naucitoare, inversunata si transfigurata, Turandot scrie pe pinza idiograme care ascund cele trei ghicitori. Concomitent, in palimpsest, Calaf acopera cu raspunsuri grafia debordanta a printesei. O hemoragie de litere si forme ineaca suprafata pinzei ca o cascada de semne absconse, fiind mijlocul cel mai pregnant de exercitare a fotei si de supunere a inteligentei partenerului. Totul, pe fundalul sonor al muzicii live (prezenta in multe dintre spectacolele lui Frunza) care ritmeaza infruntarea.

Adriana Grand realizeaza o scenografie care sustine excelent ansamblul si detaliul viziunii regizoarale, propunind exhibarii raportului de forte o cheie de interpretare picturala.
Chiar daca exista unele ezitari, supralicitari sau alunecari intr-un comic formal in jocul actorilor, spectacolul conceput de Victor Ioan Frunza si Adriana Grand are o idee inteligenta si o miza puternica (caracteristici din ce in ce mai greu de identificat), prin care un text clasic este revitalizat in acord perfect cu imaginarul contemporan.