OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ov. S. CROHMALNICEANU
Un om pentru toate dialogurile
Caiet cultural (7) al revistei Realitatea evreiasca, volum coordonat de Geo Serban, Ed. Universal Dalsi, Bucuresti 2000, 188 f. p.


Am plecat la Berlin in primavara trecuta, invitat fiind sa tin o conferinta la Institutul cultural roman, cu proiectul ferm de a-l reintilni pe profesorul Crohmalniceanu. In toamna lui 1999, la colocviul Celan pe care il organizasem la Paris, anuntase in ultima clipa ca nu putea veni, deoarece medicul ii interzisese deplasarile mai lungi. In prima clipa am fost destul de dezamagit de aceasta neasteptata „dezertiune“, deoarece, cu atit mai mult la o dezbatere asupra relevantei interpretative a biografiei marelui poet, contasem pe contributia fostului sau amic de tinerete, care, in Romania, fusese si unul dintre putinii experti adevarati in opera celaniana. Trimisese insa din timp textul comunicarii – reflex al unui statornic simt al datoriei fata de cuvintul dat, dar si semn ca absenta sa era una realmente neprevazuta. Pregatind acum volumul cu „actele“ colocviului, tineam sa clarific impreuna cu dinsul citeva amanunte ale viitoarei publicatii in care urma sa semneze, si, in plus, eram convins ca tema conferintei mele il va interesa. Numele sau figura, de altfel, pe lista curenta de invitati la manifestarile Institutului berlinez; se stia acolo ca ar fi doar putin bolnav, incit se si planuise pentru respectiva ocazie aducerea sa cu automobilul de serviciu. Numai ca, in aceeasi dimineata, am aflat de la doamna Ruxandra Demetrescu, directoarea Institutului, care il cautase acasa, ca boala era grava si ca fusese internat intr-un spital. I-am telefonat imediat la numarul din rezerva unde se gasea: a raspuns, neasteptat, chiar el, cu un glas stins, tremurat, pe care nu i-l cunosteam; deconcertat, am inceput sa turui despre colocviu, despre cartea planuita, despre speranta de a-l reintilni – mi-a ascultat si urarile de insanatosire, dupa care mi-a spus soptit: „Nu cred sa mai trec de hopul asta“. O saptamina mai tirziu, la Iasi, primeam, via Paris, anuntul mortii sotilor Crohmalniceanu.
N-am facut niciodata parte dintre cei foarte apropiati lui Ovid S. Crohmalniceanu.

Dupa ce, ca elev si student, citisem cu relativa placere cartile sale despre literatura romana interbelica, l-am cunoscut „in carne si oase“ la unul din examenele sustinute de mine ca doctorand la Universitatea bucuresteana – neasteptat de blind cu stiinta mea intr-ale teoriei literare si chiar dispus, in domeniul „german“, a-mi conceda cu generozitate competente ce nu indrazneam sa mi le arog eu insumi. Ne-am intilnit sporadic pina in 1990 si mai toate conversatiile noastre s-au purtat in jurul proiectului de a repune in circulatie, in Romania si in Germania, numele si opera lui Valeriu Marcu, stralucitul eseist german de origine romana din anii ‘20-’30; fara informatiile, sugestiile si sprijinul sau eficient n-as fi reusit citusi de putin sa urnesc din loc o intreprindere care, fata cu exigentele unei documentari ce implica multiple contacte in strainatate, nu avea decit sanse minime in acele vremuri. Imi amintesc ca l-am vizitat o singura data in apartamentul din Dionisie Lupu, in 1992, dupa aparitia lui Machiavelli al lui Valeriu Marcu, tradus de mine la editura Eminescu; aveam sa ne mai revedem la Paris si Saint-Nazaire, in 1994, si apoi la Tutzing, in Bavaria, in 1998. Dar, oricit de ciudat poate sa para, am simtit pentru profesorul Crohmalniceanu un atasament cu mult mai profund decit il semnaleaza, retrospectiv, relatia noastra exterioara, atasament ce tine, cred, inainte de toate, de o (agasant de hiperlucida) constiinta a istoricitatii ce a insotit, in oglinda, intreaga mea devenire intelectuala. Asa se face ca, pentru propriile mele optiuni, pe fundalul unui background familial in care experientele dramatice au alternat cu momente de speranta, scump platite fiecare dintre ele, si de aceea cu atit mai pretioase, destinul sau si al altora ca dinsul a devenit pentru mine, mutatis mutandis, un reper – argument si alibi – al constructiei de sine intr-un anotimp al constringerii, al echilibristicii intre necesitate si libertate, intre adaptare si refuz, intre consecventa si bravata neputinta de a o lua de la capat intr-o alta limba si o alta cultura.

Perspectiva determinarilor mi-a inlesnit intelegerea pentru complicata dialectica a supravietuirii consimtite in interiorul sistemului, a evaluarii necontenite a spatiului de joc si a efortului, riscant si el, de a-l exploata la maximum, daca nu chiar de a-l forta. N-a fost de aceea nevoie sa-i spun prin viu grai ca „stiu“; a priceput deindata ca nu astept „explicatii“, pe care nici nu a crezut de cuviinta sa le articuleze vreodata, caci a sperat ca actiunea sa critica este, prin ea insasi, mai elocventa decit vorbele. De altfel, i-a considerat ca fiind de aceeasi parte si a comunicat firesc cu toti cei pentru care, in virtutea valorilor „comune“ presupuse a fi rezultat, dincolo de transee artificiale, din confruntarea cu o istorie comuna, o asemenea „initiere“ parea de prisos. Tocmai cu anularea acestei istorii si cu amnezia oportuna a unora, grabiti sa se travesteasca pentru a se conforma, chipurile, noilor determinari istorice de dupa 1989, profesorul Crohmalniceanu a refuzat sa se impace. Si a plecat.
Volumul aparut citeva luni dupa disparitia lui Ov.S. Crohmalniceanu, volum pe care Geo Serban, cu un exemplar devotament amical, l-a consacrat amintirii acestuia, reuneste, cu putine exceptii, doua categorii de marturii despre om si opera: pe de o parte cele ale citorva colegi si prieteni de tinerete si maturitate (de la Nina Cassian si Radu Lupan pina la N. Tertulian si Mariana Sora), unele scrise special pentru cartea de fata, pe de alta cele ale „optzecistilor“, care l-au avut alaturi in cenaclul Junimea si in intreprinderea Desantului (Mircea Nedelciu, Mircea Cartarescu, Ioana Parvulescu, Ion Bogdan Lefter etc.) – singurele texte redactate inainte de 1990 apartin lui Al. Mirodan (din Dictionarul neconventional al scriitorilor evrei de limba romana) si lui Geo Serban insusi, comentariu din 1972 la Literatura romana si expresionismul.

L-am citit cu sentimentul ca aceasta prima evaluare postuma fixeaza repere de care, de aici inainte, istoria literaturii ultimei jumatati de veac nu va putea sa nu tina seama: faptul ca, dupa 1950 si pina prin anii ‘60, Ov.S. Crohmalniceanu a fost, impreuna cu Paul Georgescu, cel mai important, cel mai ascultat si cel mai competent critic literar roman al actualitatii, in acceptiunea profesionista a notiunii si, de aceea, in raspar cu absurdul si intolerantul dirijism anticultural din epoca; ideea ca marile sale sinteze de istorie literara din anii ’70, modele de eruditie, de gust si de abilitate metodologica in impletirea sincroniei cu diacronia, reprezinta un tablou al valorilor literaturii romane a modernitatii comparabil in credibilitate doar cu cele creionate de Istoriile lui E. Lovinescu si G. Calinescu; certitudinea ca a marcat decisiv, printr-o inteleapta si nu mai putin curajoasa actiune de descoperire, stimulare si lansare a talentelor autentice, destinul stralucitei generatii de tineri prozatori omologati in anii ’80. Sint „date“ ce tin deja de o memorie „obiectiva“, pe care, in evocarile adunate de Geo Serban, solidaritatea, empatia, recunostinta, „datoria filiala“ (Cristian Teodorescu), prietenia pur si simplu le fixeaza o data mai mult in numeroase observatii, fraze si sintagme ele insele memorabile, ce recompun „personajul“ – cel ce „capta misterul cu instrumentele luciditatii“, posedat de o „insatiabila curiozitate“ (Dumitru Micu), risipind, pentru apropiati, „judecata lui prudenta si inteleapta“ (Mariana Sora), depozitar al unei „libertati de spirit“ si al unei „lipse de prejudecati“ benefice pentru toti cei din jurul sau (Mircea Nedelciu), nesuferind primejdia, dar nici ocolind-o (Fanus Neagu, citat de Al. Mirodan), „profund credincios“ (Mariana Sora) si concomitent „sceptic“ (Ion Ianosi), indicator viu ca „inteligenta e totusi biruitoare“ si ca „talentul nu-i o rusine chiar asa de mare“ (Mircea Dinescu, citat de Al. Mirodan), omul „unei neslabite iubiri pentru literatura romana“ (Gheorghe Craciun). La gindul ca Ov. S. Crohmalniceanu „s-a exilat“ si „a murit in strainatate“ (Mircea Iorgulescu), „inglodat si umilit de viata“ (Nicolae Iliescu), nu-ti poti retine acel „nod de lacrimi in git“, pe care il simtea cindva, din acelasi motiv, si Radu Cosasu...

Extinzind putin „istoria insolita“ imaginata aici de profesorul Paul Cornea, cu duhul lui Crohmalniceanu ce se minuneaza, in imparatia zeilor, de caldura reactiilor ce l-au insotit in eternitate, ne-am putea „juca“ la rindul nostru, emitind felurite ipoteze asupra chipului in care acelasi duh s-ar pronunta asupra cartii de fata. Dincolo de revarsarea de atasament a contemporanilor din diferite generatii, ramine totusi, cred, un semn de intrebare asupra capacitatii sau a vointei unora dintre acestia de a-i intelege personalitatea in toata complexitatea ei. O viziune de tip „Dr. Jekyll/Mr. Hyde“, unde spiritul Raului (optiunea ideologica) se afla in necontenita lupta cu cel al Binelui (vocatia critica si estetica), asa cum o schiteaza un bun prieten, l-ar fi nemultumit, presupun, ca simplificatoare si inacceptabila acolo unde ea sugera implicit, dupa criteriile unui anume hiper-„eticism“ de dupa 1989, o renegare de sine pe care o gasea, dupa toate semnele, cel putin indecenta. Asa-zisa „deghizare“ a amintirilor publicate in 1994 constituie, de fapt, tagada „deghizarii“ impuse, intolerant, de noii ideologi, cu alte cuvinte o alternativa narativa despre realitate altfel decit in formula aservita mecanicii primitive, opaca la nuante si „umilitoare pentru spiritul critic“ (Eugen Simion). Pe de alta parte, si cei mai multi dintre mai tinerii sai „complici“ intr-ale cenaclului Junimea evita, diplomatic, sa discearna vreo relatie intre cel cunoscut de dinsii si actiunea culturala a aceluiasi, oricit de controversata, din deceniile anterioare. Au facut oare cu totii efortul, presupunind o privire fara prejudecati „à la Cristoiu“ asupra perioadei anilor ’50-’70, de a-i reconstrui, printr-o acribica „plasare in context“ (articolul deja amintit al profesorului Cornea ar putea servi, in acest sens, drept excelent model!), identitatea de care n-a vrut nicicind sa se lepede? Citiva isi marturisesc ezitari in clipe in care cuvintul lor, fata cu agresivitatea nedeghizata a unora, „catifelata“ a altora, – vezi excluderea lui Ov.S. Crohmalniceanu din Asociatia criticilor de film pentru... neplata cotizatiei! – nu ar fi fost de prisos. Mai retin, cu jena, observatia, laudativa, desigur, a unui fost cenaclist, cum ca evreul Crohmalniceanu a facut pentru prozatorii tineri din anii ’80, in majoritate neevrei, ceea ce nimeni altul n-a mai facut pentru dinsii – iata o marca a alteritatii (conotata, à rebours, negativ), pe care, cel putin intre „desantisti“, profesorul va fi sperat ca nu intereseaza pe nimeni. Dar pina unde a mers cu iluziile „desantistul ceva mai batrin si mai cumpatat, usor apatic, usor distant, mai degraba rece decit cald“ (Gheorghe Craciun)? Scrisoarea sa catre Sorin Preda din iulie 1994, reluata in volumul de fata, ne poate face sa credem ca pina foarte departe.
Este si acesta un motiv, printre multe altele, de a-i reedita si reciti opera.