Pe 21 şi 22 aprilie 2008, la
iniţiativa Asociaţiei Traducătorilor de Literatură Română
(ATLR) din Franţa, înfiinţată în 2007 şi avîndu-l
ca preşedinte pe Dumitru Ţepeneag, a avut loc la Institutul
Cultural Român din Paris prima întîlnire
internaţională a traducătorilor de literatură română.
Magda Cîrneci, directoarea institutului şi membru fondator al
ATLR, este una dintre persoanele care au făcut ca această întîlnire
să fie posibilă.
Paris, 21 aprilie 2008.
Rue de l’Exposition, nr. 1:
Institutul Cultural Român. Miros ademenitor de cafea. Se aud
voci la etaj. Am un îndărătnic sentiment de uimire: oameni
din nu ştiu cîte ţări vorbesc între ei româneşte,
în acest loc din Paris. Voi afla că sînt veniţi din
Austria, Bulgaria, Cehia, Grecia, Germania, Marea Britanie, Polonia,
Rusia, Israel, Ungaria... lista e incompletă. Printre temele meselor
rotunde semnalate în program: locul traducătorului în
lanţul editorial, aspecte ale României de astăzi, limba
populară şi argotică în literatura română
contemporană, traducătorul ca scriitor bilingv. Moderatori sînt
Magda Cîrneci, Mirela Patureau, Virgil Tănase, Dumitru
Ţepeneag, Laure Hinckel. Aceasta din urmă, secretara ATLR şi
principala organizatoare a întîlnirii, este unul dintre
cei mai activi promotori ai culturii române în Franţa.
Reacţia mea la auzul limbii materne în
acest cadru multicultural e cu siguranţă condiţionată de povara
prejudecăţilor şi a complexelor de inferioritate. Asemenea unor
prieteni români intrigaţi de aspiraţiile mele de a vizita
odată şi-odată ţări neoccidentale, nesemnalizate pe hărţile
turismului prestigios şi zornăitor, mă întreb şi eu cu
naivitate: ce le aduce acestor vizitatori luminaţi frecventarea
culturii române? „Am cîştigat bani destui în
tinereţe, acum pot să fac ce-mi place“, mi-a răspuns, de altfel,
în continuare tînărul traducător al lui Mircea
Cărtărescu în norvegiană, Steinar Lone. Lumea în care
s-a născut îi autorizase un asemenea parcurs electiv.
E prea scurt timpul ca să aflu pe ce
căi a ajuns fiecare dintre participanţi să devină un cunoscător
al literaturii române. „E pură întîmplare“, mi
s-a răspuns de cîteva ori – o întîmplare care
lua adesea chipul unor prieteni. Dinu Flămînd a vorbit despre
norocul pe care îl are literatura română de a o avea pe
Marily Le Nir, minunată traducătoare a lui Nicolae Steinhardt,
născută în România din părinţi francezi. |n unica ei
tentativă de a călători în România comunistă prin
anii ’70, Marily Le Nir a trebuit să explice, într-un
interogatoriu care a durat cîteva ore, cu ce scopuri revenise
în ţara copilăriei sale... Limba română, îndelung
nevorbită în acest context ostil, i-a rămas din fericire
„înrădăcinată în suflet“. Şi pentru alţii româna
este legătura greu de destrămat cu o viaţă anterioară: chiar
după ce încercase să se rupă de trecut, Yotam Reuveny,
editor şi traducător din Israel, a înţeles că „rămînea
număratul“ în româneşte, că „magia cuvintelor
aştepta sub aceea a numerelor“. Laure Hinckel a evocat traducerea
ca pe o salvare, ca pe o luptă împotriva izolării şi a
pierderii limbii materne, după mai mulţi ani petrecuţi în
România departe de orice comunitate franceză. Cucerirea unei
limbi străine poate însemna deci şi urgenţa întoarcerii
la limba dintîi.
E o poveste pe care am trăit-o, poate,
mulţi dintre noi cei, să zicem, „exilaţi“, deşi termenul s-a
golit din fericire astăzi de ameninţările de altădată: am
traversat totuşi o separare aridă a culturilor, înainte de a
le face să comunice. Îmi dau seama că, pe măsură ce scriu
despre limba şi cultura română, mă năpădesc din nou
frămîntările unor marginalităţi din pricina cărora am
amuţit uneori în toate limbile învăţate şi ale căror
cauze nu le-am înţeles decît încetul cu încetul.
Marginalitatea ardelencei căreia i se spunea mereu la Bucureşti fie
că „are“, fie că „nu are accent“. A româncei căreia
în Franţa i se fac complimente pentru felul în care
vorbeşte limba franceză. „Şi franceza dumneavoastră e
frumoasă“, sînt uneori tentată să le răspund
interlocutorilor mei a căror limbă este pur şi simplu, fără
complimente şi fără comentarii. Motivaţia traducătorului se
naşte, poate, şi din dorinţa de a aşeza în centru o
marginalitate lingvistică uneori inconfortabilă.
M-am abţinut deci de la reacţiile
entuziaste care îmi dădeau ghes la auzul analizelor fine
practicate în română de cutare şi cutare participant.
Aş fi riscat în plus să aflu că limba vorbită cu atîta
eleganţă de presupuşi non-nativi era cel puţin la fel de legitimă
ca a mea (dacă simplul fapt de a te fi născut în România
poate da o asemenea legitimitate...). La Paris, printre aceia care
sînt prin natura muncii lor „coautori, agenţi literari,
propagandişti culturali“, ca să reiau definiţia dată de Dumitru
Ţepeneag, am întîlnit oameni a căror modestie era
impresionantă şi adevărată. Gerhardt Csejka, traducător al lui
Mircea Cărtărescu în germană, recent recompensat pentru
calitatea traducerii sale cu un premiu prestigios, a insistat asupra
rolului secundar (cel puţin din punct de vedere cronologic) al
textului său: „nu mă simt autor“. Reacţia lui venea în
urma unei discuţii lansate de Virgil Tănase despre libertatea pe
care trebuie să şi-o asume cel ce transpune un text într-o
limbă străină, pentru ca noua versiune să aibă valoare literară.
Adam J. Sorkin, traducător în Statele Unite al unor poeţi
români (Ruxandra Cesereanu, Magda Cîrneci etc.) nu se
încumetă să vorbească o limbă pe care o înţelege cu
acuitate. Aflat printre invitaţi, Dan Lungu a vorbit despre modul în
care traducerea a influenţat chiar viziunea sa despre scris: de la
perplexitatea iniţială la ideea că un roman ca Raiul găinilor, cu
universul său lingvistic atît de particular, ar putea fi
valabil într-o altă limbă, pînă la impresia că
versiunea franceză pe care i-o propunea Laure Hinckel e mai izbutită
decît originalul.
Unele momente simptomatice pentru
rivalităţi culturale tradiţionale au fost aici generatoare de haz
şi complicitate. Cu talent histrionic, Dumitru Ţepeneag îi
îndemna pe participanţi la emulaţie, citînd cazul
culturii maghiare, care ştie să se promoveze şi să se vîndă
în lume. „Exact aceleaşi cuvinte le-am auzit şi înainte
de a veni“ – a intervenit Gabriella Koszta, editoare şi
traducătoare a lui Dan Lungu în Ungaria, înveselind
sala: „Mi s-a spus: să vezi tu ce bine ştiu românii ăştia
să se prezinte şi să se exporte! Prin urmare, eu am venit aici să
vă spionez“.
-
De cînd, ca atîţia alţii,
mă întorc foarte rar acasă şi văd cum se destramă
configuraţiile „eterne“ ale copilăriei, sînt din ce în
ce mai vulnerabilă la straturile timpului. Parisul însă nu
este pentru mine un loc cu amintiri. În el pot să păşesc
euforic, un pas în imaginar, doi pe stradă. Mai resimt uneori
sentimentul de irealitate care m-a năpădit la prima mea vizită
aici, cînd, undeva la picioarele turnului Eiffel, am văzut o
clasă de liceeni jucînd fotbal pe terenul de sport din
apropierea şcolii lor. Pentru mine era incredibil faptul că unii
îşi duceau viaţa cotidiană în miezul mitului.
Paris, rue de l’Exposition: lîngă
clădirea consulatului României care se uită chiorîş de
după gratii, cu aerul acela ostil al unor clădiri oficiale (mi-l
imaginez, de exemplu, pe Ben Corlaciu făcînd greva foamei în
anii ’80 pentru a obţine permisiunea de a-şi aduce în
Franţa soţia şi copilul), se află din fericire uşi prietenoase.
Dacă citesc realitatea în felul acesta, este pentru că fac
parte dintre cei pentru care funcţionează încă distincţia
„înainte“ şi „după“ 1989. Sînt deci entuziastă
atunci cînd un colocviu internaţional al traducătorilor de
literatură română poate să aibă loc, astăzi, cu sprijinul
instituţiilor româneşti. Încîntată să aflu
despre existenţa unui program de rezidenţe pentru traducători la
Mogoşoaia, prezentat de Florin Bican de la Insitutul Cultural Român
din Bucureşti. Oarecum uimită că normalitatea însăşi e cu
putinţă... Pe cînd mă pregătesc să formulez o concluzie
despre caracterul benefic al acestui gen de întîlnire
culturală, un mesaj adresat participanţilor la întîlnirea
de la Paris de către Philippe Loubière, membru fondator al
ATLR, îmi soseşte în mesageria electronică. Un astfel
de colocviu ar merita să fie organizat în mod regulat, scrie
el, pentru a le permite traducătorilor să se cunoască şi să se
sprijine reciproc, într-un context în care evenimentele
valorizante pentru cultura română sînt rare – Philippe
Loubière menţionează Les Belles étrangères în
2005 şi un colocviu consacrat Hortensiei-Papadat Bengescu la Inalco,
Paris. Ingrid Baltag din Austria subliniase în timpul unei mese
rotunde importanţa unui festival ca Insolite Roumanie (Normandia),
unde se pot vinde cărţi şi promova autori...
Unul dintre principalele merite ale
întîlnirii organizate la Paris este acesta: de a fi adus
împreună oameni care de prea multe ori lucrează izolaţi,
oferindu-le un context în care munca lor să devină vizibilă
şi recunoscută.
––––––––––––
Monica Salvan este profesoară de limba
şi literatura franceză în Franţa din 2001. Doctorandă la
Institutul Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale (Inalco) din
Paris. A tradus fragmente semnate de Ruxandra Cesereanu şi Doina
Ioanid pentru volumul Soleils différents, Éditions
L’Inventaire, 2008.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters