Prima vîrstă a eseului românesc

Autor: Luminita GHEORGHIU | Categoria: Istorie literară | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

S-ar putea spune că Odobescu nu doar a ajuns la o asimilare profundă a culturii şi identităţii române şi universale specifice unui secol revoluţionar, ci a şi intuit şi afirmat spiritul modern al unei culturi europene care descompunea undeva, la sfîrşitul veacului al XIX-lea, toate formele cunoscute şi experimentate ale unei literaturi dominate de regula celor trei unităţi.

Pseudokinegetikos – primul eseu din literatura română

„Tratatul“ lui Odobescu afirmă unitatea unui singur aspect: tema sau punctul de plecare – referinţa –, care aici este vînătoarea. În rest, totul pare o satura

modernă, o resemantizare a unei specii literare antice, în care se regăsesc mai multe specii şi genuri literare, ca într-o farfurie plină cu de toate. În plus, sub forma unei false prefeţe, a unui fals dialog şi a unui fals tratat de vînătoare, autorul propune variaţiuni pe aceeaşi temă, un joc complex cu mai toate instanţele unui text literar. Forma literară a eseului reprezenta în epocă o provocare şi o încercare grea pentru literatura română, în contextul mai larg al literaturii europene care experimentase de mult această formulă, prin francezul Montaigne, care, la rîndul lui, „creează genul într-un spirit de devansare modernă a epocii“1 în anul 1580.

S-a spus despre Pseudokinegetikos că este primul eseu2 din literatura română. S-a spus că „scrisorile lui Ion Ghica şi Pseudokinegetikos-ul lui Odobescu sînt doar avangarda unui vast corp de eseuri convenţionale“3. De asemenea, Paul Cornea numeşte tratatul lui Odobescu o „coserie erudită“4.

Despre eseu – ca specie literară – s-ar putea spune multe fără a avea pretenţia că am epuiza sfera semantică a termenului; doar articolul criticului Adrian Marino ocupă pagini întregi în Dicţionarul său de idei literare5. Eseul este o specie literară fără reguli clar definite, o ocazie de afirmare a libertăţii de gîndire exprimate printr-o structură care neagă ordinea şi logica unei analize ştiinţifice, dar afirmă ordinea şi logica subiectivă a autorului. Chiar dacă eseul şi-a făcut apariţia în scena literară în secolul al XVI-lea, prin Montaigne, astăzi acesta este printre cele mai abordate specii literare, poate şi datorită faptului că este liber de orice constrîngeri formale şi de conţinut, într-o epocă definită mai ales prin asumarea libertăţii.

Deşi Pseudokinegetikos a fost socotit „primul eseu din literatura română“, structură clasică şi modernă în acelaşi timp, au existat forme asemănătoare care l-au precedat, au existat scriitori care mai mult sau mai puţin conştient au folosit metoda şi temele eseistice, introducînd şi la noi germenii unui gen literar prolific, complex, greu de abordat – prin lipsa unor reguli stricte, mai ales în perioada clasică, dominată de norme şi cutume. Adrian Marino explică dorinţa de spargere a normelor din literatura universală ca şi pe cea de sincronizare a autorilor români7.

Teoreticianul apreciază că „oricît de liber şi elastic, oricît de antigen ar fi, eseul implică un număr de accepţii conturate, un obiect şi o metodă specifice“, pentru a face apoi o clasificare a următoarelor puncte de plecare în studiul acestuia: în primul rînd, accepţiile tradiţionale sînt cele de : „examen, probă, prin extensiune verificare; experienţă în sens pedagogic, dar şi modern; nuanţa epicuree de gustare; sensul central de încercare, tentativă, exerciţiu; sensul ştiinţiific de examen obiectiv, sistematic, metodic, aplicabil studiilor, tratatelor“– unde l-am putea include pe Odobescu, care îşi apreciază opera drept „fals tratat de vînătoare“; gen experimental, nuanţă modernă, extensivă, efect al influenţei scientiste şi avangardiste.

Apoi, sfera de investigaţie a eseului este nelimitată, conform lui Adrian Marino, care apreciază în articolul său foarte amplu din dicţionarul citat că „există o gamă largă de subiecte: de la tratatul sistematic la studiul istoriei, critic-literar la orice punct de vedere“8. Urmează apoi o analiză a actului de cunoaştere realizat prin eseu, a obiectului cunoaşterii eseistice – adevărul sui-generis, particularizat, personalizat, gîndit şi exprimat în singularitatea sa, care generează consecinţe metodologice – a metodei eseistice – punte între concept şi intuiţie – a elementelor artistice, a stilului şi a confuziilor curente care se fac între eseu şi literatură, între eseu şi critica literară.

Recunoaştem în opera lui Odobescu o serie de trăsături ce fac din eseu un joc al minţii în asociaţii libere în jurul unei teme date sau un dialog cu un cititor asumat.

Din tipurile de eseu propuse de Adrian Marino9, cel ştiinţific, cu sens de examen obiectiv, sistematic, metodic, pare să răspundă cel mai bine structurii abordate de Odobescu.

Falsul tratat de vînătoare pare şi o încercare, o tentativă, un exerciţiu, aşa cum a fost el înţeles şi de Montaigne la începuturile eseului. Doar felul cum îşi autointitulează prozatorul scrierea ne-ar putea lămuri asupra acestei accepţii: difficiles nugae.

Nu ştim dacă Odobescu a vrut să scrie eseu. Putem bănui că a intenţionat o asemănare cu satira, despre care publicase şi un studiu în România literară a lui Vasile Alecsandri, în anul 1855, articol care a constituit, de altfel, şi debutul său literar şi publicistic. Această abordare dă forma de gustare – în sensul epicurean dat de Marino în aceeaşi lucrare. Există în Pseudokinegetikos nenumărate trăsături ale eseului, aşa cum apar ele în cele mai multe dicţionare de termeni literari. Este posibil ca eruditul nostru prozator să fi cunoscut multe dintre operele eseiştilor englezi, să fi preluat chiar teme şi forme de la unii – inovînd şi adaptîndu-le la universul limbii şi culturii române.

O astfel de lucrare este Pescarul desăvîrşit a lui Izaak Walton, eseist englez care a trăit între anii 1593-1683. Opera, care s-a bucurat de nenumărate reeditări, propune un dialog între un pescar, un vînător şi un şoimar, prin care fiecare încearcă să „spună cîte ceva întru lauda îndeletnicirilor mult îndrăgite de domniile-lor“10. Aşadar auceps (şoimarul) îşi începe pledoaria printr-un elogiu al eterului. Continuă prin lauda diferitelor vieţuitoare care îşi duc viaţa, depinzînd de acesta. Urmează ca Venator să vorbească „întru lauda vînătorii pe care o îndrăgeşte atîta“11. Ca într-o reeditare a Republicii lui Platon în care se analiza forma ideală de guvernămînt, tot astfel, aici se petrece un fel de întrecere între diferitele îndeletniciri şi un certamen între elementele primordiale care permit şi generează cele trei meşteşuguri ancestrale. Va urma să prezinte avantajele elementului în care îşi desfăşoară meşteşugul şi piscator, după ce vînătorul va ironiza indirect îndeletnicirea şi elementul acvatic12. Apelul la denumirile latineşti este des întîlnit şi la autorul nostru, ca de altfel la majoritatea scriitorilor clasici, buni şi rafinaţi cunoscători ai culturii greco-romane.

Povestea nu are sfîrşit, este o alegorie a vieţii

Asemeni personajelor-păstori din Bucolicele lui Vergilius, aceşti „meşteşugari“ fără nume dialoghează cu scopul de a-şi trece vremea, precum în bine-cunoscutele Povestiri din Canterbury ale lui Chaucer sau în Decameronul lui Boccaccio, dar şi cu cel de a se întrece.

Spre deosebire de autorul englez, Odobescu selectează o singură îndeletnicire: vînătoarea; de asemenea, aici nu avem personaje-vînători care să constituie centre de greutate ale întregii opere, precum în opera britanicului. În plus, glasul autorului este mult mai prezent la scriitorul român. Walton păstrează acea distanţă între sine şi universul ficţional. Dacă în Pescarul desăvîrşit cele trei personaje par să reia atmosfera, cutumele şi legile clasice, în Falsul tratat de vînătoare orice normă este răsturnată şi ironizată. Personajele nu apar decît în operele de artă la care se face referire, pentru că este artă în artă, ca şi în puţinele intermezzo-uri narative. Basmul din final – Basmul cu fata din piatră şi cu feciorul de împărat, cel cu noroc la vînat – are o acţiune care respectă regula celor trei unităţi şi care propune învăţătura finală, lecţia ultimă de viaţă sau experienţa spirituală despre care vorbea Adrian Marino13. Autorul sau povestitorul, cel ce îl însoţeşte pe Odobescu în călătoria sa pe meleaguri buzoiene, nu ne spune sfîrşitul. Se pare că povestea nu are sfîrşit, este o alegorie a vieţii. Substanţa cărţii este una modernă, atît prin tipul de eseu abordat, cît şi prin nonconformismul afişat, prin încercarea de a răsturna normele scrierii literaturii de la vremea aceea, prin introducerea de noi perspective asupra autorului, receptării operei acestuia, ca şi asupra receptorului de orice natură al artei. Relaţia dintre autor şi lector se schimbă permanent în basm, loc de comunicare, evocare şi performare a vechiului exerciţiu aedic, în care autorul însuşi se află în ipostaza de a recepta ca şi cum am fi toţi, hic et nunc, în basmul original, al tovarăşului său de drum.

Alexandru Odobescu reuşeşte să inoveze în acea epocă, după ce asimilează riguros buna tradiţie clasică. Naraţiunea e proaspătă, densă, are forţă (fără să fie epică), într-un moment în care limba română încă îşi căuta făgaşul. Sînt introduse în naraţiune nenumărate formule neobişnuite, utilizate într-o formulă inovatoare: absenţa unei acţiuni coerente şi a personajelor la nivelul întregii scrieri; povestirea în povestire, memoria afectivă, ironia şi autoironia în interesante jocuri de cuvinte şi de tonuri. Totul stă sub semnul eseistic al exprimării de sine, într-o formulă lipsită de norme, în care autorul se adresează repetitiv unui lector real sau imaginat.

Practica adresării directe unui lector sau chiar iubitului cititor a existat în literatura română încă de la începuturile ei14. Există opinia conform căreia „cuvîntul înainte“ dintr-o operă literară constituie un eseu in nuce. Credem că, într-adevăr, acolo există germenii dimensiunii interpretative a oricărei specii literare care apelează la prolog. La o relectură însoţită de o analiză atentă a operelor lui Dosoftei, Eufrosin Poteca, Dinicu Golescu, Nicolae Filimon, Ion Ghica, C. Negruzzi, V. Alecsandri, B.P. Hasdeu, descoperim forme incipiente ale exprimării eseistice, în ciuda faptului că nu avem eseuri propriu-zise. Am putea clasifica textele în care regăsim începuturi ale eseului astfel:

1. precuvîntări;

2. jurnale sau însemnări autobiografice;

3. fragmente inserate în alte opere literare cu caracter eseistic, precum Cuvîntările deosebite ale lui Dinicu Golescu în Însemnare a călătoriei mele sau divagaţiile istorice şi culturale din romanul lui Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi;

4. proza descriptivă din operele lui Constantin Negruzzi;

5. corpusul de articole pe diferite teme din periodicele româneşti.

Există în literatura română veche o serie întreagă de predoslovii, introduceri, „cuvinte către cititori“15, care nu fac altceva decît să stabilească o relaţie constructivă între scriitor şi cititor, una creatoare, generatoare de cultură, limbă şi istorie. Ele sînt scurte propuneri hermeneutice, arte poetice, de multe ori; în plus, aceste încercări şi începuturi îl exprimă pe scriitor, la momentul scrierii textului respectiv, şi conţin, sporadic, mărci distinctive ale stilului eseistic.

Dosoftei şi mesajul creştin

Se pare că Dosoftei a avut o viaţă destul de agitată, dominată de dorinţa de a sprijini crearea mediului propice pentru dezvoltarea limbii române, a scris opere prin care a contribuit la crearea limbii literare în biserică.

Dacă Fericitul Augustin a pus bazele hermeneuticii prin opera sa De doctrina Christiana, putem considera că de-a lungul timpului au existat diferite forme de manifestare a acestui impuls paideic şi social: interpretarea operei lui Homer – un fel de Biblie a grecilor antici, prin dimensiunile ei literare, mistice, istorice – ar fi una dintre acestea; apoi, decriptarea, interpretarea oracolelor, ar fi o a doua; în timp, au apărut diferite forme de scholia, didascalii şi altele, toate generate de acelaşi efort triplu de a explica, a înţelege şi a interpreta, triptic deja impus în cercetarea hermeneutică.

În exil fiind, Dosoftei a cerut patriarhului Dositei al Ierusalimului – „tizul meu“ – să-i explice cele patru moduri de înţelegere a cuvintelor Sfintei Scripturi. Răspunsul acestuia a fost tradus de Dosoftei şi aşezat înaintea Psaltirei în versuri drept „Cuvîntu cătră cetitoriu“16. Dincolo de această primă încercare hermeneutică17, psalmii lui Dosoftei exprimă un talent poetic deosebit, un lirism profund – în condiţiile sărăciei limbii române literare – cu inflexiuni eminesciene: „Glasul tunetului tău trăsnia-n roată/ De-ţi lumina fulgerele lumia toată“ (Psalmul 76); sau în Psalmul 119: „Voia-n suflet mi-i amară/ De străin ce sînt de ţară/ Că cu carii n-au priinţă/ Li-s prieten cu credinţă...“.

Cele patru „înţelesuri“ ale Bibliei sînt: „pre istorie, pre obicei, pre altă plăzuitură, pre mutare“18.

Altfel spus, „înţelesurile“ recomandate de patriarhul Ierusalimului sînt: cel literal, social şi antropologic, metaforic, alegoric, transpunînd, astfel, şi tradiţia aristotelică şi pe cea augustiniană. Putem descoperi şi în titlurile psalmilor indicaţii de lectură şi de înţelegere a mesajului creştin (v. şi ediţia Ursu, 1783), alături de cel strict artistic: numărul de silabe, locul cezurii, tipul sloveniturii; totul pentru că Dosoftei avea în vedere o lectură retorică, aşa cum se făcea ea în biserică, şi nu atît ca reminiscenţă a literaturii antice.

Eufrosin Poteca şi autocunoaşterea prin comparaţie

Eufrosin Poteca este o personalitate la fel de controversată ca şi Odobescu însuşi şi ca mulţi alţi scriitori ai epocii paşoptiste. Maturizîndu-se la începutul secolului al XIX-lea, acesta a fost cărturar, profesor de filozofie, preot şi, spre sfîrşitul vieţii, egumen la mînăstirea Motru din judeţul Mehedinţi. Fie că este vorba de Autobiografia lui publicată de C. Rădulescu Motru – numită şi Ideile faptelor mele pă anul 1828 pînă la aprilie 1829, pentru ştiinţa mea şi pentru cunoştinţa de sine-mi19 –, fie că vorbim despre Cuvîntările şi Precuvîntările pe care le numeşte Cuvinte panegirice şi moralnice20, editate de G. Dem. Teodorescu, sau de alte opere ale sale, descoperim în scrierile sale expresia unui „spirit raţionalist şi luminist“21, care intră în contradicţie, nu de puţine ori, cu dimensiunea religioasă a fiinţei sale. El este cel care mărturiseşte – îndrăzneţ act de extrovertire pentru o faţă bisericească – sentimentul de iubire curată faţă de o tînără fată22. Dincolo de mărturisirea cu caracter „secret“, după cum afirmă Matei Călinescu despre jurnale23, există aici şi o dimensiune analitică, gnomică, eseistică.

Claritatea exprimării şi a limbii literare folosite de Poteca la anul 1827 este impresionantă. Textul este dominat de termeni de origine latină, de un foarte suplu echilibru între idee şi exemplu, între general şi particular. Logica gîndirii se oglindeşte într-o logică a scriiturii, curgătoare, deductivă, abstractă şi concretă, gnomică şi personală. Raportarea permanentă la celălalt, la exemplul universităţilor din alte ţări24 este un loc comun, iată, şi la Eufrosin Poteca, aşa cum va fi la mai mulţi autori paşoptişti: Dinicu Golescu, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri etc. Reperul civilizaţiei străine a constituit, parcă, dintotdeauna, o modalitate de raportare la un ţel care se îndepărtează mereu, care, abia atins, devine mereu altul; acest motiv al lui ubi sunt – dar fără semnificaţia pierderii sau a regretului după un paradis pierdut, ci semnificînd regretul că la noi încă nu au luat fiinţă – se întîlneşte frecvent în literatura română, mai ales la începuturile ei. În seria călătoriilor, devenite literatură, acest motiv înseamnă autocunoaştere prin comparaţie, prin obiectivare în celălalt cu care ne întîlnim sau îl vizităm, fiind astfel obligaţi să privim cu alţi ochi realitatea din ţară.

În sprijinul recurenţei acestui motiv, Dinicu Golescu afirmă în Însemnare a călătoriei mele că multe sînt neajunsurile unei călătorii pe la noi; în plus, va analiza cauzele acestora, în încercarea de a privi faptele şi evenimentele ca orice bun scriitor clasic, în căutare de adevăr, tratînd realitatea sine ira et studio, precum Tacitus, odinioară. Realităţile descrise nu sînt întîmplătoare, ele au o explicaţie, iar călătorul analist o va prezenta:

Constantin (Dinicu) Golescu începe să şi călătorească în afara ţării, ocazie cu care descoperă alte ţări, din Europa, mai ales, alt aspect al ţării sale, dar şi pe sine. S-a spus despre el că se întoarce schimbat din această călătorie pe care o întreprinde în perioada 1824-182625. Alţii au spus că a avut o anume motivaţie să publice această însemnare şi că publicarea ei a generat o reacţie printre contemporani26. Cartea este împărţită în mai multe secţiuni referitoare la zone: din Transilvania, Ungaria, Austria, Italia, Pesta, Mehadia, Braşov, Bavaria şi Elveţia. Cartea a fost scrisă retrospectiv, evocînd toate locurile văzute, oraşe româneşti sau oraşe străine, spitaluri, şcoale, clase, biblioteci, icoane şi cadre, universităţi, grădini. Aceste descrieri sînt întrerupte, din cînd în cînd, de cuvîntări deosebite, intermezzouri de analiză şi de comparaţie, în care autorul, reporterul sau memorialistul narează experienţe personale, întîmplări din aceleaşi spaţii descrise obiectiv, dar care poartă amprenta spiritului critic al lui Dinicu Golescu. Acesta nu doar consemnează, descrie, portretizează personaje. El compară, în permanenţă, explicit sau implicit două lumi – cea orientală, care marchează „civilizaţia“ noastră, şi cea occidentală, care este cu totul diferită de lumea cunoscută de boierul Dinicu. Este interesantă atitudinea lui prin care recunoaşte o anumită vină, a sa şi a naţiunii din care face parte. Cauzalitatea pe care o impune dovedeşte un bun analist, un cunoscător al specificului mentalităţii româneşti şi un scriitor programatic pentru generaţia sa. Golescu critică, găseşte cauzele, dă soluţii. Soluţiile sale ar putea fi şi azi actuale. Iată una:

„Iar noi numai ne naştem şi putrezim în oraş, aşteptînd mila stăpînirii, cîte cinci şi zece ani ş…ţ. Şi cu acest mijloc trăind pierdem viaţă împărătească, viaţă veselă, viaţă odihnită, cea ţărănească, căci atunci am trăi dintru al nostru, atunci nu am avea lipsă niciodată. ş…ţ lipsindu-ne acele fumuri şi politiceşti gîndiri, cum să urmăm sau împotriva stăpînirii, sau spre folosu-i (iar acum, într-o ameţeală de gînduri, cum toţi să domnim), şi dobîndind aerul cel curat, am fi mai sănătoşi, am avea putere şi sînge mai curat, am gîndi mai bine ş…ţ“27.

Cuvîntările deosebite sînt mici eseuri care exprimă un punct de vedere subiectiv şi care apelează la experienţă pentru a extrage de acolo învăţături, formulate aforistic:

În seria descrierilor diferitelor oraşe şi ale obiectivelor lor turistice sînt inserate capitole diferite, notate grafic între paranteze ascuţite şi numite de Golescu „cuvîntări deosebite“ sau „cuvîntare deosebită“. Acestea sînt scrise din alt punct de vedere decît cel obiectiv, descriptiv, aşa cum sînt alcătuite celelalte capitole; autorul are conştiinţa că aici el se exprimă pe sine, îşi exprimă un punct personal de vedere, de cele mai multe ori critic. Toate cuvîntările sînt însemnări care îl exprimă pe autor; ele au o structură asemănătoare: pornesc de la un fapt real de la noi, se extind într-o comparaţie cu locurile vizitate şi ajung la una sau mai multe concluzii, în general exprimate ca adevăruri dureroase, crude radiografii ce nu-l cruţă pe însuşi boierul-autor. Începuturile marcate de retorisme precum – „O! Ce mare şi neadormită îngrijire au ocîrmuitorii de prin alte ţări spre toată închipuirea fericirilor neamurilor omeneşti! (50), Aşa, fraţilor!“ – creează cadrul unei comparaţii explicite, construite pe baza unei antiteze puternice, în alb-negru; interogaţiile şi exclamaţiile retorice, folosirea indicativului prezent şi a tuturor persoanelor pronumelui personal, ba chiar invocaţiile către Dumnezeu28, apelul la naraţiune şi la evocare29, anaforele, repetiţiile, gradaţiile, contrastele care sînt generate de ampla şi repetitiva antiteză Europa-noi creează un amestec de eseu şi program, de discurs şi didahie, dovedind un spirit profund implicat în suferinţele neamului.

Kalokagathia, ca finalitate a operei, la Dinicu Golescu

Toate operele propuse sînt create sub semnul unei retorici energice. Întîlnim şi aici, ca şi la autorii citaţi mai înainte, grija pentru lector, mutatis mutandis, pentru oricare receptor şi, nu în cele din urmă, pentru poporul român. Va spune Golescu în final că „nădejdea este nedespărţită de tot omul ce se află pe pămînt şi, nădăjduind şi eu, mă bucur că va veni vreme în care patria mea să se sămuiască întocmai cu oraşele cele mari ce am văzut“30. Iar finalitatea operei sale este mărturisită chiar la începutul însemnării călătoriei: acea kalokagathia clasică a grecilor, altfel spus, binele şi frumosul, pe care, descoperindu-l autorul în diferite forme şi prin multe mijloace, vrea să-l dăruiască compatrioţilor noştri. Scopul scrierii este rostit în adresarea „Către cititor“– alt model de precuvîntare, cu dimensiuni eseistice.

Însemnare a călătoriei mele este, alături de alte creaţii asemănătoare, „a pretext for ethical or aesthetic digression and has affinities with the sermon, the essay and the romance, as well as the log book“ (Fussell, 1980, Nemoianu,1992)31. Alex Drace Francis, criticul şi istoricul englez, observă trecerea bruscă de la modul descriptiv la cel discursiv. Deşi par o ruptură în forma finală a scrierii, aceste pauze discursive introduc digresiuni plăcute în care autorul investighează şi altceva decît lumi frumoase, exterioare echilibrate, descrise cu multe amănunte tehnice; aici, sfera de investigaţie, după cum o numeşte Adrian Marino, se extinde, se mută în acele multe domenii pe care le abordează un eseist – „oricare temă care-i stimulează gîndirea şi sensibilitatea. În eseu, spiritul este purtat în zig-zag, în cele mai neprevăzute direcţii: de la politică şi morală, pînă la religie, educaţie şi muzică.“32

Toate se întîlnesc la Dinicu Golescu, scrise din perspectiva subiectivă a unui jurnal, iar efectul este interesul sporit pentru lectura acestei cărţi. Dacă „obiectul cunoaşterii eseistice este unul dualist – spirit şi sensibilitate, raţiune şi intuiţie“, atunci şi „metoda de investigaţie este una adecvată: mixtă, divergentă, tranzitorie. Metoda eseistică aruncă o punte între concept şi intuiţie, pe de o parte, artă şi literatură, pe de alta“33.

Diferenţa dintre cele două o regăsim în trecerea bruscă de la descrieri şi prezentări obiective la evocări, comentarii, discursuri retorice, meditaţii; de la o consemnare destul de seacă a locurilor – Golescu nu este un bun pictor al realităţii prin cuvînt – la un mixtum interesant de însemnări, care creează un stil propriu autorului. Se confirmă şi aici adevărul rostit de Marino, că „eseul sparge cu regularitate orice formă, schemă şi disciplină prescrisă, căreia-i substituie fluxul şi refluxul disertaţiei libere“.

Motivaţiile scrierii unor astfel de eseuri stau în mentalitatea generală a paşoptiştilor de a înregistra tot ce este util, frumos, exemplar pentru o posibilă evoluţie a societăţii în întregul ei, conştienţi fiind că o călătorie este, alături de istorie, o cale de cunoaştere, o magistra vitae modernă.

Costache Negruzzi, intuitiv şi raţional

Costache Negruzzi este unul dintre scriitorii moldoveni la care cuvîntul se va îmbogăţi cu o dimensiune nouă: ironia. Vizibilă mai ales în scrisorile sale, dar şi în Amintirile din juneţe, această categorie estetică se construieşte surprinzător în scrierile paşoptiştilor. În anul 1857, Negruzzi publică un volum selectiv, intitulat Păcatele tinereţelor. Acesta cuprinde mai multe secţiuni: cele de proză, Amintiri de juneţe, Fragmente istorice, Negru pe alb – Scrisori la un prieten, dar şi o secţiune de poezie, intitulată cu multă autoironie, precum odinioară Nugae al lui Catul, Neghină şi pălămidă.

Descoperim în scrisorile lui aceeaşi dimensiune eseistică, aceeaşi încercare de a fi şi intuitiv, şi raţional, în buna tradiţie a scriitorilor paşoptişti. Secţiunea scrisorilor cuprinde cele mai multe încercări de a fi şi un interlocutor erudit, şi unul ironic sau autoironic, şi unul romantic, atent la semnificaţiile peisajelor zugrăvite. Textul lui se construieşte greoi, de multe ori artificial, încercînd ca, prin apelul la poza romantică, să dea un ton retoric, romantic şi aforistic:

„Poziţia Petrii e foarte poetică. Ea stă între doi ascuţiţi munţişori. Cest mai înalt se numeşte Petricica, celălalt Cozla. Amîndoi stau falnici şi ameninţători deasupra ei, scăldîndu-şi picioarele în apele Huejdului ce şerpuieşte în vale, în vreme ce, pe malurile lui, juna română culege nu mă uita ca să facă un buchet pentru amorezul ei. Muntele e lăsat pentru poet şi poetul pentru munte. Aici, privind maiestatea naturii, el se inspiră de a cînta amorul şi gloria ]…]“34.

Prezenţa epitetelor improprii pentru o descriere de natură, precum „foarte poetică“, „juna“, dau textului o sonoritate vetustă, cu o retorică romantică declamatorie, ce aminteşte de discursurile înflăcărate ale paşoptiştilor.

În aceste epistole, autorul introduce maxime şi expresii aforistice atît la începutul scrisorilor, cît şi la finalul lor. De asemenea, sintagmele latineşti dau o notă clasicizantă, atunci cînd nu sînt ironice. Formulele de încheiere reiau sintagmele latineşti, greceşti sau franceze, proprii stilului epistolar: „Vale et me ama“, „A tous les cœurs bien nés que la patrie est chère!“, „Sănătate!“, „Vale!“ etc.

Scrisorile constituie puncte de plecare pentru mulţi scriitori români şi pentru operele lor. S-a spus că Negruzzi este un precursor al lui Ghica, prin genul memorialistic-epistolier, pentru că şi Ghica va scrie mai tîrziu scrisori către Vasile Alecsandri; că este un precursor al lui Kogălniceanu, Filimon şi Ghica prin fiziologiile sale35; tot astfel, Scrisoarea a XII-a (Păcală şi Tîndală sau morala moldovenească, 1842) îi anunţă pe Ion Creangă şi pe Anton Pann, prin mulţimea proverbelor consemnate; prin Scrisoarea a XIII-a (Lumînărică) şi „estetica duioşiei“ pe care o regăsim aici, autorul îi anunţă pe Ioan Slavici, Vlahuţă şi Delavrancea; e apoi ţinuta cărturărească a unei părţi a prozei noastre descriptive, al cărei stil erudit, mitologizant şi ştiinţific, reapărut în estetica lui Odobescu şi în literatura de călătorie a lui Hogaş, provine din pagini ca Scrisoarea I negruzziană, în care asociaţia arheologică, istorică, lingvistică, muzicală şi literară favorizează germinaţia eseului românesc36.

Aceşti patru scriitori sînt doar cîţiva dintre acei scriitori români care au realizat începutul eseisticii româneşti. Fiecare are o temă, pe care o preia sau o lansează, o tratează în manieră personală, încercînd să dea şi un schelet conceptual sau filozofic. Din spontaneitatea şi sinceritatea unor explicări, mărturisiri, evocări, jurnale de călătorie sau scrisori, se nasc adeseori în scrierile menţionate adevărate produse hibride, în care regăsim formule literare, teme, motive, elemente de stil noi, capabile să impună atît o specie literară nouă, cît şi o literatură nouă, bogată, prolifică. Subiectivitatea auctorială stă pe primul loc, urmată timid de specificul epocii. Toţi scriitorii epocii paşoptiste îşi vor asuma într-un mod original formulele clasice deopotrivă cu noile tendinţe ale vremii. Dacă un scriitor ca Negruzzi abordează specia literară a scrisorii, după lectura primei scrisori înţelegem că nu e numai scrisoare, ci e mai mult, precum aceeaşi specie împrumutată de Seneca, odinioară. Dacă o precuvîntare ca aceea a lui Dosoftei sau Miron Costin vrea să propună înţelegerea textului, ceea ce rezultă în urma scrierii ei nu este altceva decît o sinteză subiectivă a ceea ce este opera în totalitate. Caracterul eseistic al scrierilor lor lasă loc pentru interpretări permanente, pentru lectură şi relectură, într-un proces continuu de creaţie şi percepere cu instrumente moderne a unui complex cultural inepuizabil, cel al literaturii secolului al XIX-lea.

––––––––––––

1. apud Dicţionar de termeni literari, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1976, p. 156.

2. cf. Tudor Vianu.

3. cf. Virgil Nemoianu, Îmblînzirea romantismului – Literatura europeană şi epoca Biedermeier, Minerva, Bucureşti, 1998, p. 178.

4. Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Minerva, Bucureşti, 1972.

5. Adrian Marino, Dicţionar de idei literare, Bucureşti, 1973, Eminescu.

6. apud Dicţionar de termeni literari, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1976, p. 156.

7. „Succesul publicistic al ideii de eseu, în Occident, este de înţeles. [...] El vine după o perioadă de suprasaturare pozitivistă, sistematică, erudită, abstractă, estetizantă.“ (ceea ce realizează Odobescu s-ar înscrie, în această ordine de idei, la limita dintre clasicism şi modernism.) „...La noi, în condiţii spirituale fundamental deosebite, voga eseului constituie un fenomen de sincronism, de modă.“ A. Marino, op. cit.

8. idem, p. 945 şi urm.

9. v. mai sus, p. 2-3.

10. „Întru început voi vorbi despre acel Element înlăuntrul căruia îmi împlinesc meşteşugul, anume Văzduhul, un element ce nu are atît greutate cît preţ şi care-I neîndoios mai presus de Pămînt şi Apă.“ Eseul englez, Antologie şi prefaţă de Virgil Nemoianu, traducere de Domnica Spăriosu, Minerva, Bucureşti, 1975, p. 97.

11. idem. „Pămîntul, fiind tărîmul unde îmi împlinesc eu meşteşugul plin de sănătate, desfătare şi rîvnă. Pămîntul e un element solid, statornic; un element ce aduce foloase atît omului, cît şi dobitoacelor; pe dînsul au parte oamenii de plăceri ca vînătoarea, alergările de cai, plimbările minunate, miresmele îmbătătoare“ etc., p. 101.

12. „Venator – mă îndoiesc că asculta-vom o apă chioară, dar nădăjduiesc că cuvîntarea-I nu va fi prea lungă.

Piscator – Domnii mei, nu vă lăsaţi stăpîniţi de prejudecată. Mărturisesc că vorba mea se va vădi pe potriva îndeletnicirii mele – paşnică şi potolită; [...] apa e mai roditoare decît pămîntul. Pămîntul nu rodeşte fără ploaie sau rouă; căci toate ierburile, florile şi fructele sunt zămislite şi hrănite de apă; chiar şi mineralele îşi trag seva din pîraiele ce curg pe sub pămînt.“ (traducere Domnica Spăriosu), Idem, p. 105.

13. v. op.cit., p. 605.

14. v. studiile lui Mircea Vasilescu, Liviu Papadima etc.

15. v. Mircea Vasilescu, Iubite cetitoriule… – Lectură, public şi comunicare în cultura romînă veche, Editura Paralela 45, Piteşti, 2001.

16. Introducerea lui Ion Vianu la ediţia Psaltirii în versuri, Editura Academiei, Bucureşti, 1887.

17. cf. Dan Horia Mazilu, curs.

18. op. cit. p. 7.

19. Eufrosin Poteca, Ideile faptelor mele pă anul 1828 pînă la aprilie 1829, pentru ştiinţa mea şi pentru cunoştinţa de sine-mi.

20. Cuvinte paneghirice şi moralnice, Tipografia Mitropoliei, Bucureşti, 1826.

21. Dicţionarul Literaturii Romåne de la origini pînă la 1900, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1979, p. 705.

22. „Dar eu, pe lîngă celelalte neputinţe trupeşti, am pătimit foarte de o boală sufletească în carea de multe ori am căzut de cînd sunt: aceasta este boala dragostii fetelor. [...] Mă uitam la dînsa ca la o floare din raiu, ca la o lumină, ca la o dumnezeire. Eu cunoşteam bine cîtă nepotrivire era la noi şi după stare, şi după vîrstă; eu preot, ea fecioară din rangul celor mari; eu în vîrstă bărbătească însemnată de cărunteţe, ea cu adevărat floare. Dar ce taină este amorul eu nu poci spune. Atîta numai că inima mea era la dînsa“.

23. „Stilistic, dacă nu şi în alt sens, jurnalul a continuat să fie – ceea ce este foarte important – o specie de scriere secretă, de fapt, pseudosecretă.“ Matei Călinescu, A citi, a reciti, Bucureşti, Polirom, 2003, p. 131.

24. „… împăraţii Europei nu încetează a înlesni, a apăra şi a înmulţi sciinţele de tot felul. În Rusia se află întemeiate pînă acum şese universităţi, afară de Academia Şciinţelor din St. Petersburg şi afară de o mulţime de colegii şi gimnasii pentru limbi şi ştiinţele elementare în toate cetăţile şi oraşele din toată împărăţia. În Norvegia se află 2007 (!) scole de alilodidactică, afară de Universităţi şi colegii.“ idem, p. 57.

25. v. Mircea Iorgulescu, Postfaţă la ediţia citată, p. 225.

26. „I want to focus on why he published his account; why he did so when he did; and what effect his book had to contemporaries. It’s a story as much about the uses of travel writing as about the discovery of Europe.“ Alex Drace Francis, în Dinicu Golescu’s Account of My Travels (1826) Eurotopia as Manifesto, The International Journal of Travel and Travel Writing, vol 6, no.1&2, 2005, extras, p. 26.

27. Dinicu Golescu, op. cit. p. 116

28. „O, preaputernice părinte al tuturor noroadelor! Niciodată nu o să se ridice de asupra neamului romånesc acest nor întunecos, plin de răutăţi şi de chinuri?“ Op. cit., p. 172.

29. „Coborîndu-mă la un sat, să intru în birt, am văzut aproape o căşcioară decît toate celelalte mai împodobită şi curată, zugrăvită, etc.“ op. cit., p. 151.

30. op. cit., p. 179.

31. apud, Alex Drace Francis, p. 34.

32. Adrian Marino, op. cit. p. 607.

33. idem.

34. Costache Negruzzi, Negru pe alb, Scrisoarea I ( Plimblare ) în Păcatele tinereţelor, Minerva, Bucureşti, 1983, p. 226.

35. „una este cea a provinţialului“, din scrisoarea a XI-a, ed. cit., p. 266.

36. Vladimir Streinu, C. Negruzzi, marele precursor, în Păcatele tinereţelor, op cit., Repere istorico-literare, p. 385.

Recomanda articolul prin: