OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Tatal Sandei Golopentia, sociolog din „scoala Gusti“, a murit in inchisorile comuniste. Fusese arestat ca martor in „procesul Patrascanu“ si a sfirsit ca „dusman al poporului“. Sanda Golopentia traieste de 25 de ani in Statele Unite si preda la Brown University, fiind membra a Catedrei de Studii Franceze. Revine in Romania in fiecare an, „ritul sau de trecere spre vara“ include un prim drum in Romania. Din 1990 a incercat sa mentina treaza memoria tatalui ei. Crede in vocatia profesiei si in adevarul pe care tinerii trebuie sa-l caute, nu neaparat in strainatate. Interviul nostru a fost facut la Bucuresti, intr-un cochet si linistit apartament din cartierul Drumul Taberei.

Cind veniti in Romania ce va deranjeaza cel mai mult?
Eu nu sint un om deranjabil usor. Cind vin in Romania, sint un om foarte atent la tot ce se intimpla, din dorinta de a compensa absenta de 11 luni. Ma intristeaza ca intelectualii o duc greu, ca se zbat in multe dificultati, ca sa ajunga sa-si scrie cartile. Sper ca va veni un moment in care a fi intelectual in Romania sa fie mai putin greu. Sentimentul pe care il ai in America este ca in multe momente esti ajutat tacit de mediul in care lucrezi. La asta as vrea sa se ajunga in Romania. Lucrul care ma preocupa cel mai mult, in Romania, este disparitia increderii. De ce sa ne prezentam noi, noua, ca ultimii, unde nimic nu merge?

Ce inseamna in America ca mediul te ajuta tacit?
Citeodata ne amuzam. In fiecare emisiune de televiziune se aude ca asta este cea mai buna mincare din lume – o mincare americana, cintecul asta este cel mai bun din lume, specialistul cutare este cel mai bun din lume. Exista aceasta incredere enorma a americanilor in ei insisi. Exista un mediu care iti este deschis pentru orice faci. Birocratia este eliminata aproape total, poti sa creezi o asociatie in zece sau cincisprezece minute. E un mediu care te ajuta sa ai o incredere exagerata in ce poti sa faci. Ma uit la studentii mei: cind isi scriu un CV, sint cei mai buni, cei mai capabili, cei mai convinsi de faptul ca ei sint indispensabili pentru postul pentru care concureaza.


- Un fel de tristete si indoiala funciara la studentii romani

Iar in Romania cum este, din punctul dvs. de vedere?
Studentii cu care am vorbit sint tot atit de buni, tot atit de subtili, ca in America. Dar au un fel de tristete si indoiala funciara. Asta as vrea eu sa dispara.

Din ce vine aceasta indoiala funciara?
Din multe lipsuri, dintr-o situatie economica grea, din imobilismul unor grupari. In America, oamenii se amesteca extraordinar, calatoresc dintr-un punct in altul, sint trei ani la lucru intr-un oras, apoi merg in alta parte, fara o mare suferinta. Acesta nu e un lucru foarte bun: se destrama familii, comunitati. Aceasta enorma circulatie a oamenilor, aceasta libertate in raport cu propria lor biografie, aduce dupa sine faptul ca ei nu dezvolta grupuri profesionale foarte strinse, cu interese foarte limitate. Am impresia ca, la noi, generatia, scoala pe care am urmat-o, sint factori de regrupare a oamenilor si aceste grupuri foarte strins sudate platesc un pret: o rivalitate si tensiune intre intelectuali. Apar tot felul de oprelisti, este o competitie mult mai dura intre grupuri si apartenenta la grup dicteaza.

Te inchide aceasta apartenenta la grup?
Eu n-as fi gata sa adopt experienta americana. Doar reflectez. Va dau un exemplu: eu am terminat facultatea in 1961 si am lucrat la mai multe institute ale Academiei, la cel de folclor, apoi la cel de lingvistica. Daca nu ar fi existat profesori cum ar fi Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Mihai Pop, n-am fi putut supravietui. In jurul lui Rosetti s-a format grupa lingvistilor si a semioticienilor din Bucuresti. Au existat aceste grupuri care au avut o functie benefica. Fara aceasta grupare, cu profesori care aveau foarte multa grja pentru noi, n-am fi putut supravietui.


- O primejdie paradoxala a circulatiei pe termen lung in strainatate

Pe de alta parte, la noi functioneaza grupurile, dar persista lipsa de incredere si privatiunile economice. Si atunci, se cauta bursele cu febrilitate.
Din ceea ce eu am constatat, foarte multe din burse ii deviaza pe tineri de la teme pe care ei si le-au ales. Un tinar care are, in Romania, o tema foarte buna, care a lucrat stralucit cu un profesor, devine bursier, pleaca si, din cauza modei, din cauza unor profesori care accentueaza interesul altor teme, teme care nu sint relevante pentru el ca individ sau pentru cultura in care ar urma sa lucreze, e deviat de la tema initiala. Si treptat acesti tineri se pierd. Exista acum o primejdie paradoxala a circulatiei pe termen lung in strainatate, in alte culturi. Tinerii nostri n-au destula incredere in ei si in temele lor ca sa reziste tentatiilor modei intelectuale.

Cum ati defini aceasta situatie?
Primejdia devierii unui destin intelectual. Eu am cunoscut aceasta primejdie si am vazut-o si la altii: oameni foarte bine dotati, care au avut in Romania o problema majora de cercetare, pleaca la o bursa si cedeaza. Vad multe tari si intra intr-o moda. Acea moda poate fi functional foarte utila, in acea tara. Dar nu este utila neaparat pentru tinerii nostri. Incepe sa vina vremea ca un tinar sa aiba nevoie de niste mentori, cum am avut noi, care sa-i pregateasca si sa le atraga atentia asupra riscurilor intelectuale pe care le presupune o sedere in strainatate.

Dati-mi un exemplu, de ce ar fi un asemenea risc?
Va dau un exemplu: Franta este prost vazuta in America, in momentul de fata, si e din ratiuni politice internationale pe care nu le mai discutam. Ca reactie, o serie de Departamente de franceza au incercat sa faca o conferinta de francofilie si au ales Estul Europei, ca zona francofila. Si am participat la o asemenea conferinta de francofilie a Europei de Est, organizata de Roxana Verona. Si m-am gindit ce as putea eu prezenta. Am ales sa vorbesc despre tinerii sociologi romani, care erau bursieri in anii ’30, in Franta. Pentru interventia mea, am lucrat pe corespondenta si pe material inedit. Erau tineri trimisi de Dimitrie Gusti ca sa-si desavirseasca formatia. Tinerii acestia erau deja formati din tara, isi alesesera fiecare un subiect de doctorat, facusera teren cum nu faceau francezii.

Francezii faceau teren in Oceania, faceau primitiviologie, se interesau de culturi primitive. In Franta, se facea mai putin teren si nu cu o metodologie extrem de elaborata, ca la noi, in „scoala Gusti“. Ce m-a interesat pe mine a fost sa arat cu cita deschidere au fost primiti in Franta. Deschiderea arata nu numai generozitatea francezilor care voiau sa aiba niste tineri ca sa-i formeze, dar arata si stima francezilor pentru niste tineri in care recunosteau niste experti, capabili sa le spuna lucruri noi despre felul in care se face cercetare sociologica.


- Luxul de a avea tineri disponibili la nesfirsit

Cit de mult i-a ajutat Franta?
Ajunsi la Paris, in anii ’30, multi romani se asteptau sa gaseasca lucruri facute mult mai bine decit in tara. Si nu era asa. Multi dintre ei constata ca sociologia era departe de ceea ce se facea la noi. La noi, sociologia cuprindea toate straturile universitare, era o disciplina pe care nu o puteai ignora. In Franta, la cursurile de sociologie, veneau intre 10 si 15 studenti. Asta era aspectul numeric. Celalalt aspect era ca francezii se laudau ca au, de exemplu, un laborator de etnologie muzicala. In acest laborator de etnologie muzicala aveau mai putine piese decit se colectau intr-un singur sat din Romania, intr-o campanie monografica sustinuta. Pentru tinerii bursieri care au ajuns in Franta, dupa 1930, era o negociere inteligenta: isi dadeau seama si de ce au de profitat si de ce nu era important pentru ei.

Cum ar functiona, daca ar exista, o comparatie intre acei tineri din interbelic si cei care astazi merg la burse?
Acum, eu am impresia ca ii atrage tot ce este bine construit intelectual in Occident, pentru a-si umple un teritoriu interior vacant. Si de asta imi este mie foarte teama: noi nu putem sa ne permitem luxul de a avea tineri care sint disponibili la nesfirsit in raport cu o tematica intelectuala care nu-i a lor.

De ce nu ne putem permite acest lux?
Sintem o cultura mica, intram intr-un proces de omogenizare, care este necrutator.

Ati intilnit tineri romani care sa aiba tenacitatea de a merge pina la capat pe proiectul lor de cercetare, fara sa fie abatuti de mode stiintifice sau culturale?
Da, sint multi tineri pasionati, care fac cercetare foarte buna acasa sau intorcindu-se acasa.

Dar aici n-au bani, nu-si gasesc slujbe pe masura pregatirii lor!
Despre tinerii pe care i-am cunoscut pot spune ca nu sint genul de oameni care sa-si afiseze riscurile si dificultatile. Eu nu as pune, pe planul intii, argumentul economic. Ei par sa fie multumiti pe un plan interior adinc.
S-a creat aceasta obisnuinta: invocam mereu argumentul economic.
Dar stiu si eu daca este asa? Ma gindesc ca, in fata argumentului economic, generatia mea ar fi trebuit sa fie complet analfabeta. Noi am crescut in raspar si intr-un fel de cerbicie: fiecare dintre noi a zis, domnule, ceva tot trebuie sa iasa din mine, cumva. Ne-am folosit de miinile care ne-au fost intinse, de cei batrini si buni, as spune.

Ajungem la mentori...Unde sint acestia?
Tinerii de astazi au nevoie acasa de un ajutor, de un sprijin. Disponibilitate pentru a da nu mai exista atit de mult, nu mai exista capacitatea de a darui. E o situatie foarte complicata. Exista o dimensiune orizontala a competitiei fara sfirsit, in care foarte multi tineri nu au aparatori. Aici mi se pare mie dificultatea, mai grava decit cea economica: sa n-ai aparatori, care sa-ti dea incredere. Cind cineva crede in tine, crezi si tu in tine. Tinerii acestia care merg singuri n-au pe cineva care sa le inculce aceasta incredere.

Atunci prefera sa plece in America, eliminind dificultatea economica.
Da, asa este, dar intre timp au eliminat si nucleul lor. Ei pot obtine un post bun in America, dar nu mai au acea tensiune, voltajul, pentru ca sa-i convingi pe altii, pentru ca sa ai invatacei, pentru ca sa creezi o echipa, pentru ca sa faci ceva in viata. Eu va spun asta si dintr-un dor, pentru ca nici eu nu sint in situatia de a fi creat atitea institutii si grupuri de care sa profite cultura romaneasca, asa cum as fi vrut. Dupa 40 de ani e normal sa incerci sa creezi grupuri de oameni, in jurul unor idei, care sa te uneasca. Vreau sa spun ca avem o dubla pierdere: din generatia mea multi au plecat si sint absenti institutional din tara. Pe de alta parte, generatia asta tinara, care se implica in cautari intelectuale, ajunge la o postura care poate functiona in invatamintul occidental, dar si-a pierdut centrul si vointa tare de a urma o anumita pasiune.


- Sa vorbim tinerilor despre lucrurile care ne-au placut

Cum sa-si pastreze centrul, vointa tare? Incercati sa le vorbiti, ca si cum i-ati avea in fata.
Evit foarte tare postura de om care da sfaturi unui tinar. Am putea sa le vorbim tinerilor despre lucrurile care ne-au placut si pe care le-am facut cu fericire. De abia tirziu iti dai seama de lucrurile care ti-au placut cu adevarat. Publici articole sau chiar carti pe o tema sau pe alta si, la un moment dat, lucrurile se aleg. Si atunci cind se aleg, atunci stii care au fost momentele tale adevarate si care au fost iluziile de functionare profesionala. Avem dreptul sa ne facem optiunile incet, dupa cine sintem, dupa ce vrem, dupa ce am fost, dupa ce va fi in gindul nostru bun. De ce sa le facem grabiti, luindu-ne la intimplare dupa unul sau altul?

Care au fost, pentru Sanda Golopentia, momentele adevarate?
Eu am facut foarte mult teren. In casa si prin lecturi, am tot auzit de „scoala Gusti“ si imi dadeam seama ce fericiti erau. Ii ascultam vorbind – pe mama mea, pe Henri Stahl, despre fericirea anilor lor de tinerete in care facusera foarte mult teren. Si ma intrebam daca era chiar asa minunat, eram curioasa. Si m-am convins: terenul era o forma de eliberare. Eu am traversat intelectual tot ce traversa generatia mea. Am inceput cu structuralismul, care ne-a izolat de ideologie. Asta a fost functia majora a structuralismului. Nu eram creiere logice, dar accentuind numai textul, numai limba, puteam sa ne sustragem obligatiilor ideologice. De la structuralism am trecut la gramatica transformationala, care era mai generoasa, fiindca facea legatura cu umanitatea vorbitorilor, era o disciplina care prelua si din structura nervoasa a individului. Era o deschidere care ne-a cistigat. Toata generatia mea a mers de la structuralism spre gramatica generativa, care permitea si ea sustragerea de la ideologic. Dupa aceea, am ajuns la filozofia analitica a limbajului, asa cum se practica in Anglia, si aici am ramas. Si pe teren, in satele romanesti, asta m-a provocat.

Ce ati urmarit in cercetarea de teren?
Daca pot sa fac un fel de harta a actelor de vorbire in limba romana! Am mers timp de zece ani pe teren, cu indaratnicie, intr-un acelasi sat din Maramures – Breb. Adevarul eu l-am descoperit, cu privire la lucrurile ce ma intereseaza, prin aceasta munca de teren. El este inca neprins in carti. Am scris multe articole, dar tot materialul pe care l-am acumulat asteapta sa aiba forma de carte si de sinteza pe care o merita. La Breb am descoperit cercetarea de teren care iti putea dezvalui alta fata a lucrurilor. De exemplu, in satul in care lucram, femeile faceau poezie lirica, si barbatii poezie satirica. Am lucrat pe figuri de poeti populari masculini si, mai cu seama, pe figuri de poete populare. Fiecare avea o personalitate, una vorbea numai despre moarte, alta despre onoarea neamului, o a treia numai despre adolescenta, desi avea 80 de ani. Am cules foarte mult material si am putut sa-mi armonizez o serie de cautari pe care le faceam.

Un al doilea moment de adevar a fost sa inteleg ce s-a intimplat cu „scoala Gusti“, tocmai pentru ca veneam dintr-o familie in care doi dintre membrii ei fusesera stopati in cercetare, tatal meu – mort in inchisoare si mama care nu putea publica sociologie. Am avut acest interes pentru a afla ce a fost trecutul, unde erau numai pete negre, de nedescifrat. Am avut sa aflu, toata viata, cum a disparut tatal meu, intr-o buna zi, de la Biblioteca Academiei. De abia dupa 1989 am putut sa aflu. Si iarasi, am intrat in asta ca intr-un lucru adevarat. Mi se parea ca operez la nivelul vietii de zi cu zi, a multora dintre noi. Ce mi s-a intimplat mie li s-a intimplat multora. Si am ajuns la un moment de adevar. Eram capabila, prin formatie, sa spun lucrurile astea, cu atita obiectivitate cita se poate avea, in asa fel incit ele sa traiasca un numar de ani in fata celui care le citeste.


- Nu avem o librarie romaneasca in America

Cum este sa predati studii frantuzesti in America, la Brown University?
Este extrem de interesant, in fond. La inceput, a fost foarte obositor ca structura de viata, pentru ca acasa vorbeam romaneste, la scoala frantuzeste si engleza raminea pentru televizor si pentru vorbit pe strada. Treptat insa mi-am construit o nisa, am decis sa predau in asa fel incit sa ma informez in domeniile care ma intereseaza. Am ales sa predau Istoria limbii franceze, de la „arta conversatiei“ pina la „istoria francofoniei“ in multiplele sale ipostaze. Predau Istoria romanului francez, cu un accent pe romanul contemporan. Am predat foarte mult teatru, m-a interesat foarte mult structura conversatiei, actele de limbaj. Teatrul este o cale regala pentru a studia toate lucrurile acestea. Iar in ultima vreme am incercat sa abordez si probleme de identitate franceza, felul in care ei se vad in raport cu Uniunea Europeana, felul in care identitatea franceza se concentreaza asupra ei insesi, in asteptarea acestui mare salt cultural care va fi reprezentat de fuziunea treptata in Uniunea Europeana.

Ce credeti sa se va intimpla cu Franta si mai apoi cu Romania in cadrul acestui proces de fuziune culturala?
Sint dificultati foarte mari. Daca facem abstractie de factorii economici, politici, care joaca rolul precumpanitor, exista si un element de elitism in felul in care a fost cultivata limba franceza, care lipseste din modul in care patrunde limba engleza, care avanseaza pe linia ordinatoarelor, pe linia muzicii, pe o linie populara. Limba franceza avanseaza pe linia unei „culturi inalte“, francezii se vad amenintati intr-unul din lucrurile la care tin cel mai mult. Franceza se vorbeste din ce in ce mai putin.

Daca Uniunea Europeana se intareste tot mai mult, ce se va intimpla cu franceza?
Daca Uniunea Europeana nu va accepta un triumvirat lingvistic, franceza va cadea mai jos decit este acum. Ar fi pacat ca limba franceza sa nu faca parte din bagajul de cunostinte al europenilor.

Ce ar insemna un triumvirat lingvistic?
Daca ar fi vorba de trei limbi de invatare, normal ar fi ca in Europa sa existe in cultura fiecarui copil si o limba de circulatie mult mai mica. Europa se constituie si din aceste tari mici. Ideea mea de Uniune Europeana armonioasa si probabil utopica ar fi ca fiecare copil din Uniunea Europeana sa invete engleza si franceza si, alaturi de ele, la alegere, o limba mai mica, daneza, bulgara, romana, greaca. Sa invete o limba care sa-i dea sentimentul ca si aceste tari apartin Uniunii Europene, ca Uniunea Europeana nu este numai un tavalug care va omogeniza toate culturile. Cartea romaneasca ar trebui sa circule in tarile din Uniunea Europeana in care exista minoritati romanesti foarte puternice. Prin intermediul lor, cartea romaneasca poate sa circule, sa fie vizibila, sa tenteze traducatori.

Din experienta pe care o aveti, cite carti in limba romana ajung la comunitati romanesti?
Unele carti ajung. Dar ce va pot povesti este destul de umil. La New York, exista anumite magazine romanesti in care se vind carti romanesti. Nu avem o librarie romaneasca in America. Daca sint librarii ucrainene, librarii poloneze, eu nu vad de ce n-ar exista si o librarie romaneasca.

A cui e vina?
Minoritarii sint cei care trebuie sa deschida o librarie. Celelalte librarii nu sint deschise de statul ucrainean, de statul polonez.

La nivelul Uniunii Europene, exista pericolul omogenizarii?
Tarile mici ar trebui sa fie mai vigilente. Primejdia aceasta foarte mare a pierderii acuitatii culturale a tarilor mici ar putea fi evitata. Eu nu traiesc un sentiment de panica, dar nu pot sa nu-mi dau seama ca exista acest risc de pierdere culturala. Si daca acest risc se manifesta atit de acut la francezi, el va fi cu atit mai mare intr-o cultura ca a noastra.


„In cazul tatalui meu s-a trecut de la viata la moarte pe nestiute“

Ati vrea sa reveniti definitiv in Romania?
Da. Sint intr-o deliberare interioara enorma. Pe de o parte, imi place foarte mult contactul cu studentii, de care am nevoie ca sa nu ma osific interior, sa nu ma secatuiesc. Toti trecem prin primejdia asta: avem momente cind sintem seci si uscati. Pe de alta parte, as vrea sa ajung la mine. Pe mine ma intereseaza cum se intrepatrund vietile oamenilor. Ma intereseaza aceasta multiplicitate a fatetelor trairii comune a vietilor. Ma intereseaza varietatea vocilor care intre cele doua razboaie mondiale au vrut si au crezut ca putem face o multime de lucruri, ca sintem tot atit de indreptatiti si tot atit de puternici ca in orice alta cultura si ca avem in noi mijloacele sa fie foarte bine, aici.

Ce virsta aveati cind a murit tatal dvs.?
Tatal meu a murit in 1951. Aveam 11 ani.

Cum ati aflat de moartea lui?
Am aflat pe propria mea cale. Exact in ziua in care a murit, intr-un mod foarte ciudat, mama si un frate al tatei au decis sa faca un transfer de paturi. Eu crescusem, l-au mutat pe fratele meu in patul meu si pe mine in patul mamei. Eu m-am gindit atunci ca tatal iese din viata noastra. Tatal era absent de multa vreme. Stiu ca a fost o zi, singura zi din viata mea, in care am plins de dimineata pina seara, reprosindu-le ca ignora existenta tatei. O zi si jumatate mai tirziu a aparut cineva la usa noastra si care, apoi, a fugit imediat, care ne-a spus ca Anton Golopentia este mort si ca poate fi vazut la morga. Mama s-a dus la morga, a vazut corpul tatei si, dupa aceea, corpul a disparut. Inmormintarea n-a putut fi facuta in familie. Multi ani mai tirziu am aflat, tot asa, printr-o vorba trimisa de preotul din Jilava, ca Anton Golopentia este inmormintat in cimitirul din Jilava. In cazul tatalui meu s-a trecut de la viata spre moarte pe nestiute. Exista un ceremonial al iesirii din viata, care se producea secret. Familiile nu aflau sau aflau abia dupa cinci sau zece ani ca a murit.

Cite luni a durat ancheta?
18. Si a murit de TBC. Mama s-a zbatut sa aiba un certificat de deces. Va atrag atentia: mama a stabilit identitatea corpului, ei il aveau la morga, dar nu stiau cine este.

Mama a putut sa-l mai vada cit era in inchisoare?
Nu. El ne-a scris niste scrisori, mamei si noua, copiilor, care nu ne-au parvenit si pe care le-am gasit in 1990, cind m-am dus la Securitate si am vazut dosarele. Anton Golopentia nu fusese acuzat. El fusese anchetat ca martor.

Martor pentru ce?
In 1947, Sabin Manoila a fost silit sa-si dea demisia din functia de director general al Institutului de Statistica. I s-a cerut atunci lui Anton Golopentia sa gireze postul de director, pina in momentul in care se va gasi un director care sa corespunda si politic. Anton Golopentia a devenit director general delegat. El a precizat ca accepta aceasta slujba numai temporar, pentru ca n-ar vrea sa fie dat afara din Institut. Prevedea aceasta pritocire a cadrelor care nu mai corespundeau si dorea sa ramina sa lucreze la Institutul de statistica. Avea probleme pe care le cerceta cu mare pasiune, mai cu seama in domeniul statisticii istorice a oraselor romanesti.

A asumat functia temporar?
Da, si a fost macinatoare. Au inceput epurarile in Institutul de Statistica si Anton Golopentia nu intelegea de ce se doreste sa dispara din Institut oameni foarte capabili. Multi oameni erau dati afara pentru ca se considera ca nu au simpatii pentru comunisti, fara sa aiba, de pilda, o activitate legionara. Anton Golopentia a propus niste distinctii in favoarea celor care nu aveau activitate politica si care erau stilpii Institutului. N-a izbutit sa salveze prea multi oameni si a fost silit sa-si dea demisia. Era evident ca nu se supunea acestei discipline institutionale nou create, pe care nu o putea recunoaste ca fiabila pe termen lung.

Care era legatura cu Patrascanu?
Patrascanu era un om foarte vizibil si avea nevoie de datele Institutului de statistica. La Oficiul de Studii, pe care il conducea Anton Golopentia, erau foarte multi tineri. Prima legatura cu Patrascanu s-a facut inainte de 23 august 1944, cind cei de la Oficiul de studii au propus sa ajute la schimbarea orientarii politice a Romaniei, la renuntarea colaborarii cu nemtii. Anton Golopentia il intilneste pe Patrascanu, care ii propune sa intre in partid si sa fie ministeriabil. Si Anton Golopentia refuza, pe mai multe temeiuri. Nu-si recunoaste abilitati politice si nu vede problema Basarabiei asa cum o vad comunistii; si nu vede viitorul asa cum il vad ei. Pe temeiul acestei intilniri, Patrascanu va cere in continuare informatii de la statistica. Tata a fost inchis pentru aceste contacte dintre Oficiul de Studii si Patrascanu. A mai fost un moment: citiva functionari ai Oficiului de Studii devin fanatici ai lui Patrascanu. Devin un fel de oameni de casa ai lui Patrascanu. Si lucrul asta il durea enorm. El luase tinerii ca sa-i formeze in studii de statistica, de demografie, si-i vedea disparind, fascinati de personalitatea lui Patrascanu. Si ii parea ca aceasta relatie umana ameninta sa le strice viata.

Si cum a ajuns Anton Golopentia sa fie acuzat?
Anton Golopentia poate ca ar fi fost eliberat, nu existau lucruri incriminante pentru Patrascanu pe care sa le stie Anton Golopentia. Numai ca exista un fel de presiune psihologica atunci cind cineva era eliberat. I se spunea celui arestat: dumneata trebuie sa declari ca ai spus tot! Pe Anton Golopentia l-au inchis intr-o camera fara lumina, era un om foarte dependent de lumina, si lucrul acesta i-a facut foarte mult rau. Doua zile s-a gindit, era un moment, intimplator, foarte apropiat de ziua mea de nastere. S-a gindit si a ajuns la concluzia ca exista un singur lucru pe care nu l-a declarat. In momentul in care era somer si cauta slujbe, el a incercat sa-si imagineze ce va fi in Romania dupa comunism. Si scrisese niste sugestii despre trecerea de la comunism la o societate democratica. Tata a declarat in ancheta ca a scris aceste lucruri, a spus unde se afla in casa, hirtiile au fost gasite.

De ce s-a comportat Anton Golopentia asa? Putea sa omita sa mentioneze existenta acelor ciorne in care scria despre Romania de dupa comunism.
Eu nu mi-am putut imagina ca tata a declarat asa ceva. Eu apartin unei generatii care stia ca despre o serie de lucruri trebuie sa taci. Dar Anton Golopentia nu a apartinut acestei generatii, avea un fel de incredere in oameni, nu putea sa conceapa ca un procuror general, care ii pune intrebarile, este contra lui ca individ. Mama mi-a povestit ca intr-o noapte s-a facut o perchezitie, s-au gasit acele hirtii. Si a fost tratat ca „dusman al poporului“. A murit la foarte scurta vreme, pentru ca era un om fragilizat de prea multa munca. Anton Golopentia facea parte din generatia care lucra 14 ore in mod obisnuit, n-avea vacante, n-avea bani, traia in doua camere.

Care a fost intentia dvs. in 1990 cu privire la memoria lui Anton Golopentia?
Mi-am spus: vreau sa stiu. Am mers la arhivele SRI. Am gasit o cantitate imensa de materiale, vreo patru-cinci dosare mari, de 800 de pagini. Am cerut sa am copii dupa toate declaratiile lui Anton Golopentia si dupa tot ce priveste soarta lui in detentie, pentru ca vreau sa stiu adevarul. Am obtinut aceste copii. Mi s-au dat mii de pagini xeroxate. Si am spus: lucrurile acestea trebuie sa apara, si am publicat Ultima carte. Documentele arata suprimarea unui om, arata ce a gindit un om in detentie, arata uluirea si socul unui om care era batut, torturat, dispretuit, tratat ca incompetent sau ca prea inteligent – era unul din reprosurile care i se faceau. Ultima carte sper ca a aratat cu adevarat ce s-a intimplat unui om cu vederi de stinga. El fusese tratat in inchisoare ca un neom, de oameni din propria lui tara.