„Primele amintiri se păstrează întotdeauna“

Interviu cu Laura ALBULESCU, redactor-şef al Editurii Art

Autor: Ovidiu ŞIMONCA | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Primele amintiri se păstrează întotdeauna“

Editura Art lansează o nouă serie intitulată „Prima dată“, îngrijită de Laura Albulescu. Vor fi zece volume, iar ultimul, care va închide seria, se va numi chiar Prima dată. Primele trei au apărut deja: Prima mea beţie se lansează săptămîna aceasta, la Clubul Ţăranului Român. Volumul Prima mea beţie este coordonat de Gabriel H. Decuble şi include texte de Constantin Acosmei, Silviu Dancu, Gabriel H. Decuble, Şerban Foarţă, Bogdan Ghiu, Mugur Grosu, Florin Iaru, Augustin Ioan, V. Leac, Matei Martin, Mitoş Micleuşanu, Matei Pleşu, Johnny Răducanu, Robert Şerban, Iulian Tănase, Mihail Vakulovski, Radu Vancu, Constantin Vică, Daniel Vighi. Volumul Primii mei blugi este coordonat de Corina Bernic şi include texte de Cătălin Avramescu, Corina Bernic, Mircea Cărtărescu, Marius Chivu, Alexandru Dabija, Silviu Dancu, Şerban Foarţă, Augustin Ioan, Cristi Luca, Cosmin Manolache, Virgil Mihaiu, Ioana Nicolaie, Costi Rogozanu, Alex. Leo Şerban, Mihaela Timuş, Călin Torsan, Alexandru Vakulovski, Constantin Vică.

Lansarea lui va avea loc luni, 23 noiembrie, la Cărtureşti. Volumul Prima mea dezamăgire în dragoste este coordonat de Laura Albulescu şi cuprinde contribuţii ale următorilor: Marius Chivu, Şerban Foarţă, Bogdan Ghiu, Adela Greceanu, Mugur Grosu, Augustin Ioan, Luminiţa Marcu, Mitoş Micleuşanu, Ada Milea, Matei Pleşu, Antoaneta Ralian, Johnny Răducanu, Ionuţ Sociu, Cecilia Ştefănescu, Iulian Tănase, Stelian Ţurlea, Constantin Vică. Va fi lansat după Tîrgul Gaudeamus, pe 3 decembrie. De ce ar fi importante întîmplările pe care le trăim prima dată? De ce oamenii vor să-şi amintească acele fapte sau lucruri? Seria „Prima dată“ reuşeşte să fie, pe de o parte, un apel generos către reamintire şi, pe de altă parte, un îndemn la o scriitură decomplexată şi ironică. Am discutat despre proiectul Editurii Art cu Laura Albulescu, redactor-şef al editurii.

Cînd s-a copt ideea seriei „Prima dată“?

La sfîrşitul lunii iunie, în ultimele zile ale Tîrgului Bookfest.

Care a fost motivaţia?

De mult intenţionam să publicăm autori români şi, oricum, consider că sînt prea puţine antologii de acest tip pe piaţa românească. N-aveam însă în minte ceva foarte bine definit. La un moment dat, în emulaţia unei conversaţii cu nişte prieteni, a răsărit ideea. Treptat mi s-a conturat întreg proiectul. Într-o săptămînă, îmi era destul de clar cum va arăta.

De ce o serie „Prima dată“?

Este un topos foarte generos. E, dacă vreţi, o constantă antropologică. Şi, dincolo de curiozitatea de a citi poveştile altora, la capătul celălalt al firului există oameni care simt că au şi ei de povestit o „Prima dată“. Toată lumea îşi aminteşte o „primă dată“, iar tema funcţionează ca un declic.

Cum arată în linii mari acest proiect?

L-am gîndit nu ca o colecţie, deci nu se va întinde pe o perioadă nedeterminată. De aceea e un proiect conceput ca o serie limitată, deşi tema e, practic, cvasiinepuizabilă. Vor fi 10 volume, iar ultimul se va chema chiar Prima dată: orice ar putea face obiectul unei „prime dăţi“. După aceste trei volume, următorul, al patrulea, va fi Primul meu fum, care va fi coordonat de Andra Matzal.

În cît timp vreţi să scoateţi toate cele 10 volume?

Frecvenţa ar fi cam trei pe an.

Eşecul sau suferinţa sînt mai provocatoare

De ce aţi început cu cele 3 titluri, Prima mea beţie, Primii mei blugi, Prima mea dezamăgire în dragoste?

Am vrut să le echilibrez cumva tematic. Fumătoare (înrăită) fiind, aveam în cap „prima mea ţigară“ la început, dar am amînat puţin tema. Prima mea beţie este mai îndrăzneaţă, Primii mei blugi are în centru un fel de cronotop, fiind vorba de o anumită vîrstă şi o anumită perioadă. Aparent, e vorba de un obiect, nu de o experienţă, dar avem aici o vîrstă întreagă, o lume. În perioada adolescenţei mele, blugii erau tezaurizaţi, rămîneau în casă ca obiect de muzeu, situaţie care nu prea cred că se mai repetă astăzi. Am crezut o vreme că numai cei peste 30 de ani pot avea ceva semnificativ de povestit, dar m-am înşelat. Fiind vorba despre integrare şi respingere, şi cei mai tineri îşi amintesc destul de pregnant cum tînjeau după blugi, după mîndria de a-i purta. Iar la Prima mea dezamăgire în dragoste am ajuns pentru că mi s-a părut destul de facil să spunem Prima mea iubire. M-am tot gîndit dacă să mergem pe primul succes în dragoste sau pe prima dezamăgire. Mi s-a părut că succesul, împăunarea sînt cumva de prost gust, şi am ajuns la concluzia că eşecul sau suferinţa sînt mai provocatoare şi, în plus, „vînd mai bine“. Dincolo de asta, şi în cazul primei beţii, am vrut să cultiv o notă a vulnerabilităţii, a gărzii lăsate jos.

Cum ţi-ai găsit colaboratorii, coordonatorii volumelor şi autorii?

Corina Bernic a avut ideea „primilor blugi“, nu era pe lista mea iniţială, dar a fost o coincidenţă fericită. Gabriel H. Decuble a mai coordonat o antologie de autori români, Cartea roz a comunismului. Prima mea beţie a fost concepută de la bun început numai cu semnături masculine, exclusively male, cum spun englezii.

Îmi amintesc de un interviu cu Nora Iuga, care ne spunea cum turna votcă în ea, iar alcoolul avea rolul s-o amorţească, să facă să uite anii de interdicţie.

Sînt convinsă că şi femeile au multe de povestit, dar cred că presiunea socială este mult mai mare în cazul lor, iar tipul acesta de autocenzură poate duce uşor la o mică ipocrizie, benignă, dar totuşi ipocrizie. Şi bărbaţii care beau crîncen consideră o femeie beată un tablou dizgraţios, de pildă. Mi-a fost teamă să nu citesc, trase la indigo, povestiri suave despre vişinatele băute la 5 ani, în casa bunicilor. În antologia noastră am vrut să fie speculat cumva, ironic şi autoironic, stereotipul cultural al acelor bărbaţi, majoritatea scriitori, care beau destul de zdravăn.

Au venit greu textele, cum s-au mobilizat cei cărora le-ai cerut texte?

Mi se pare o performanţă ca în trei-patru luni să faci trei antologii. De obicei, merge mult mai greu, tragi de oameni... Pe scurt, n-a fost uşor, tovarăşi!

În antologii nu sînt numai scriitori...

Da, am ţinut foarte mult să participe în volume şi altfel de oameni, nu doar scriitori. Cultura română e prea centrată pe literar. Sînt oameni care scriu bine, chiar dacă nu sînt scriitori. N-a fost numai o opţiune de marketing, am încercat să fie o plajă cît mai diversă, de la Johnny Răducanu la Augustin Ioan sau Alexandru Dabija.

A fost greu cu oamenii care nu sînt scriitori, să-i mobilizezi?

Nu, a fost cel mai uşor.

Johnny Răducanu chiar s-a apucat şi a scris sau a dictat?

A fost o înregistrare, care a fost apoi redactată, editată. Dar i-am păstrat oralitatea.

Carneţelul minuscul al Antoanetei Ralian

Ajungem la volumul coordonat de tine, Prima mea dezamăgire în dragoste. De ce ai vrut să alcătuieşti acest volum?

Aşa s-a întâmplat, dar nu mi-am dorit cu tot dinadinsul, dimpotrivă. Odată adunat însă, mi-am zis că ar trebui să scrie totuşi ceva pe pagina de titlu. Iniţial, aveam de gînd ca numele coordonatorului să fie un pseudonim, ceva de genul Amora Fati. Tema aleasă nu are deloc un caracter autobiografic, doar dacă admitem, cum a făcut Constantin Vică, că „prima mea dezamăgire în dragoste sunt eu”. Deci nu-mi rezolv probleme personale prin acest volum. Ce cred că au comum Prima mea beţie cu Prima mea dezamăgire în dragoste este, o repet, registrul vulnerabilităţii. Să renunţăm la morgă şi să ne asumăm, ironic şi autoironic, vulnerabilitatea. Evident, cu umor. Se pare că a ieşit.

Cînd ai cerut texte şi ele s-au adunat, crezi că „prima dezamăgire în dragoste“ e cea mai puternică din toate dezamăgirile?

Nu e cea mai puternică, deşi... cine ştie? Injoncţiunea transmisă de „prima“ nu trebuie luată cronologic, „calendaristic“, poate fi citită şi ca prima care m-a marcat puternic. Volumul este eteroclit, prin forţa lucrurilor. Unele texte sînt naturaliste, altele sînt sfîşietoare, cum e cel al Adei Milea, altele sînt sub formă de jurnal, altele sînt pură ficţiune. E un volum compozit.

Această primă dezamăgire în dragoste, cu atîtea perspective, crezi că te afectează mai departe?

Evident. Cred că orice experienţă trăită, mai ales dacă are o notă de dramatism, se depune. E un truism, dar eşti ceea ce eşti datorită – sau graţie, după caz – lucrurilor pe care le-ai trăit. Cînd zic „se depune“ nu mă refer neapărat la un fond nevrotic. Titlul prefeţei mele este „Doliul ne şade bine“. Nouă, tuturor, ne trebuie doliul, este o dimensiune necesară în dezvoltarea inteligenţei emoţionale. Trebuie să treci şi prin aşa ceva, e igienic. Am o mare mefienţă faţă de oamenii care declară că n-au avut nici o dezamăgire. Şi apoi, dezamăgirea e un concept relaţional, există în măsura în care există şi iubire, nu cred că pot fi gîndite separat.

Cuvîntul dezamăgire nu e cumva prea puternic? Poate fi şi joc, întîmplare...

Sigur, nu trebuie să privim dezamăgirea doar ca pe-o situaţie răvăşitoare. O dezamăgire poate fi şi cînd un băiat din clasa I îşi întreabă colega după care e topit „cît e ceasul?“, iar ea nu-i răspunde. Eu n-am vrut să marşez doar pe dimensiunea autobiografică, există şi texte de ficţiune în volum.

Aceste volume, cele trei, pot să fie considerate şi o întoarcere spre trecut, într-un trecut comunist? Vreţi să recuperaţi şi această dimensiune, a cotidianului comunist?

Nu asta a fost miza, a venit de la sine. Există acum un interes foarte mare pentru copilăria şi tinereţea din comunism. Noi nu ne-am propus să reconstituim un anumit trecut, dar, dacă s-a întîmplat, atunci e un epifenomen, pretenţios vorbind. E fundalul poveştilor, al unora dintre ele, de fapt, pentru că vîrstele celor care au scris sînt complet diferite, de la 25 de ani, la 85 de ani, cît are, de pildă, doamna Antoaneta Ralian. Primii au trăit dezamăgirea în dragoste după 1990, iar cei mai în vârstă înainte de instaurarea comunismului. Cînd am sunat-o pe Antoaneta Ralian pentru a-i cere un text despre „prima dezamăgire“, mi-a spus: „Nu se poate, chiar am dat zilele trecute peste un carneţel în care mi-am notat, la zece ani, prima dezamăgire în dragoste. Era in 1934“. Am scanat carneţelul cu pricina şi l-am reprodus în volum. Antoaneta Ralian scrie foarte bine, dezinhibat şi autentic.

Ultima redută sînt primele amintiri

Ce carneţel avea Antoaneta Ralian?

Un carneţel minuscul, cît jumătate dintr-un deget. Am fost atât de încântată, încât m-am plimbat cu el în portmoneu mult timp, îl arătam tuturor. Încăpeau acolo două-trei fraze. E scrisul Antonetei Ralian, consemnând conştiincios: „Azi am avut o aventură la grădină cu Sandu R. Mi-l place“. În text, ea povesteşte ce înseamnă „la grădină“, „aventură“, „mi-l place“, ce s-a întîmplat cu acel băiat.

Ce-ţi spune ţie, Laura Albulescu, ideea de „prima dată“?

Prima dată e fascinantă pentru că e irepetabilă. Noi ne-am ales pentru serie un motto din Raymond Queneau: Ah! Primele dăţi sînt tot ce contează în viaţă.

Restul e plictis.

Fireşte, „prima ţigară de după“ presupune şi o dimensiune repetitivă, dar şi ea are o sămînţă de unicitate.

Există şi o vorbă, în volum, pe care i-o spune un profesor la senectute lui Augustin Ioan: „dragă, îmbătrînesc: fac din ce mai puţine lucruri pentru prima oară“. Iar legat de blugi, un autor spune că „reface romantismul“ purtînd blugii Lee. Am aflat că aveţi nişte filmuleţe de promovare. Despre ce este vorba?

Facem cîte două filmuleţe de promovare, de cinci-şase minute, pentru fiecare volum, împreună cu cei de la Veioza Arte. În acele filmuleţe am invitat cîte patru sau cinci autori, care au vorbit despre tema volumului, fără să fie neapărat o trimitere la textul din carte... Filmuleţele pot fi văzute deocamdată pe YouTube şi pe Vimeo. Am început cu un filmuleţ despre „prima mea beţie“, aşa, ca un aperitiv. Filmînd, am avut confirmarea că experienţele legate de „prima dată“ te marchează. E ca în tulburările de memorie: primele amintiri se păstrează întotdeauna, se încăpăţînează să nu dispară, deşi în jurul lor celelalte s-au şters. Poţi uita ce-ai făcut săptămîna trecută, dar primele amintiri sînt acolo şi se ridică la suprafaţă. Psihologia clinică şi psihiatria pot confirma: amintirile se şterg dinspre prezent înspre trecut. Nu vreau să fiu cinică, dar fenomenul este cel mai vizibil în cazul demenţei senile. Chiar dacă s-au dezagrega toate funcţiile cognitive ale memoriei, ultima redută sînt primele amintiri. „Prima dată“ are, iată, un fundament antropologic şi clinic.

La Humanitas, acum vreo doi ani, a apărut volumul Prima dimineaţă de după de Jean-Claude Kaufmann. Autorul, un sociolog vestit în Franţa, arăta că nu prima noapte de iubire e importantă, ci prima dimineaţă de după. Acolo se poate vedea evoluţia viitoare a relaţiei, cum se privesc, cum îşi vorbesc, cum se ating cei doi amorezi. Acolo se joacă miza relaţiei. Aş insista: de ce primele întîmplări rămîn în memorie?

E o anamneză, cu „prima dată“ descoperi lumea. Acele amintiri nu se pierd pentru că e contactul tău cu lumea.

Cu cine aţi filmat pentru filmuleţele de promovare?

De producţia video s-a ocupat Veioza Arte, un site dedicat producţiei video cu conţinut cultural localizat, în spatele căruia se află doi tineri. Mijloace minime, implicare maximă.

Iubirea la ruşi: iraţional, delir, insolaţie

Sînt cîţiva autori din Republica Moldova: Mitoş Micleuşanu, Alexandru şi Mihail Vakulovski. De ce aţi vrut să aveţi şi o ilustrare a perspectivei basarabene?

Eu îi consider pe aceşti autori integraţi în cultura română, nu i-am solicitat din curiozitate sau ca o opţiune geo-strategică. În al doilea rînd, cred că au ceva pregnant: au un fel de a vedea lucrurile pe care nu-l regăseşti la scriitorii români: intens, excesiv. Întîmplarea face că vom prezenta la Gaudeamus, în traducere, o antologie intitulată From Russia with Love, cu mari nume: semnează acolo Vladimir Sorokin, Iuri Mamleev, dar şi Ludmila Uliţkaia, Anna Politkovskaia ş.a. Cartea conţine poveşti de dragoste, de cele mai diverse facturi. Iubirea la ruşi arată cu totul altfel: este complet iraţională, este delir, este insolaţie. Chiar mă gîndeam la legătura dintre amăgire-dezamăgire. Fundamental este nivelul de aşteptare. În From Russia with Love, există o povestire foarte scurtă a lui Eduard Limonov, care-mi place teribil. Părăsit de iubită la New York, o reîntîlneşte la Moscova după 20 de ani. Şi este dezamăgit: în faţa lui era o femeie vulgară, buhăită, care debita numai tîmpenii. Iar comentariul lui sună cam aşa: dacă s-ar fi combinat cu un cecen, cu un tadjic, ar fi respectat-o, dacă l-ar fi sedus pe Bill Gates, ar fi respectat-o, dacă ar fi devenit o activistă a Partidului Fascist Italian, ar fi respectat-o. Dar ea era o femeiuşcă care scria articole mondene într-o revistă din Roma. Măcar a treia lui nevastă, de care s-a despărţit, s-a combinat cu un traficant de droguri şi, poate, într-o bună zi, va lua o supradoză. Asta înseamnă să ai aşteptări...

Ce veţi face pe partea clasică a promovărilor?

Dincolo de lansările – prima va fi vineri, 13 noiembrie, la Clubul Ţăranului Român, celelalte, pe 23 noiembrie, respectiv 3 decembrie – şi de afişele răspîndite în oraşe, am vrea să adunăm reacţii de la cititori. Vom organiza un concurs pentru fiecare temă, iar cele mai bune texte ar trebui premiate în vreun fel. Poate că ar fi bine să apară în ultimul nostru volum, poate că vor fi tipărite într-o revistă culturală.

Ar fi interesant pentru Observator cultural să publice nouă texte de la cititori, cîte unul pentru fiecare volum. Să încheiem: vreau să ne spui un fapt care ţi s-a întîmplat prima dată?

Îmi amintesc prima dată cînd am plîns pentru că am fost muşcată. Eram în faţa blocului, mă învîrteam în jurul unui pomişor şi a venit o fetiţă cu care mă jucam şi m-a muşcat de buza superioară. Mai plînsesem pînă atunci, evident, dar nu-mi amintesc atît de pregnant. „Prima dată“ e o chestie selectivă. Atunci îmi amintesc că am plîns zdravăn, aveam o buză triplă, o vedeam de sus. Ca să mă consoleze, mama mi-a luat un pian chinezesc albastru.

Cîţi ani aveai?

Un an, maxim un an şi jumătate. O altă amintire puternică este prima mea ţigară. De neuitat, vorba reclamei.

Ce aşteptări ai de la această serie?

Cred că va fi bine primită. Deja, de cînd Şerban Foarţă a trimis primele texte (a fost cel mai iute de picior, cum ar spune el, probabil), am simţit c-o să ne iasă. Avusesem cu el o lungă conversaţie la telefon, în care s-a arătat un pic rezervat faţă de ideea blugilor, dar a sfîrşit prin a-mi face, ad-hoc, o adevărată istorie culturală a nădragilor. I-am spus că trebuie neapărat s-o scrie. Iar el, în stilul lui inimitabil, asta a şi făcut. Pe urmă, am fost stimulată şi de reacţia oamenilor pe care i-am invitat să scrie. A fost un entuziasm necontrafăcut.

Ce arată acest entuziasm? Sîntem prea plini de amintri şi trebuie să povestim?

Toate textele sînt inedite. Oamenii şi-au redescoperit dorinţa de a rememora şi de a spune poveşti, da. De la consilieri prezidenţiali pînă la regizori şi muzicieni.

Recomanda articolul prin: