OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Domnule Tepeneag,
Un prieten, necunoscut dumneavoastra, mi-a trimis articolul in lupta alaturi de Paul Goma pe care l-ati publicat recent in Observator cultural. Fie din motive mioritice (le descrieti si dumneavoastra, nu trebuie sa le mai explic eu), fie datorita faptului ca presa culturala a devenit ultrapredictibila si nu o citesc, in consecinta, decit rarisim, articolul mi-ar fi scapat altminteri. Si ar fi fost pacat. Deoarece, iata, exista totusi surprize.

Ca memoria va joaca feste, domnule Tepeneag, nu este de mirare. Cu totii avem dreptul la o memorie selectiva, iar senectutea contribuie si ea, fara indoiala, la edificarea acestui drept. (Se aplica si autorului acestor rinduri.) imi permit, totusi, sa va corectez. O fac intr-o scrisoare personala deoarece nu am nici chef nici timp, si cu atit mai putin motive sa intru in dispute publice cu dumneavoastra. Dar va acord dreptul de a face publica scrisoarea mea daca gasiti de cuviinta.
Domnule Tepeneag, un om nu este o tara si nu poate fi „cotropitor“. Abuziv, da, egomaniac, da, mincinos desigur, si cite si cite altele, dar nu „cotropitor“. Pentru a fi „cotropitor“ trebuie sa ai de a face cu un teritoriu pe care ti-l insusesti in mod abuziv. Nu unul metaforic, cum ar fi disidenta, ci unul real. Nu puteam, deci, sa ma „opun opunerii“ dumneavoastra la ceea ce descrieti in articolul mentionat. Adica criticilor adresate lui Goma. Nici nu m-am opus actiunilor pe care le planuiati atunci. Pur si simplu le-am chestionat. Pe sleau, prieteneste, cu glas tare. E vorba de infiintarea acelei uniuni a scriitorilor in exil.

Au facut-o si altii, sau numai Tismaneanu ori Paruit? De exemplu, Ion Negoitescu. Oare de ce va aduceti aminte numai de trei evrei? Pentru a demonstra… ce? Ca dumneavoastra l-ati „adulmecat“ pe Goma inaintea noastra? Nu de asta era vorba atunci, adica de antisemitismul lui Goma (din cite pot eu sa-mi aduc aminte, inexistent in acea perioada). Era vorba de o actiune pe care dumneavoastra si Nicolae Breban o considerati a fi benefica pentru grabirea unui sfirsit pe care ni-l doream cu totii, cel al regimului lui Ceausescu; pe cind noi, ceilalti, consideram ca nu pot fi lasati in afara actiunii nici Goma nici Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca.
Ca am gresit eu sau altii in evaluarea personalitatii democratice a celor trei? Am gresit, asta sint gata sa recunosc fara nici o ezitare. Dar nu acest aspect era atunci la ordinea zilei. Personajul Shafir, „pe vremuri amical“, va ramasese si atunci tot amical, asa cum va este si azi. Dumneavoastra fuseserati cel ce rupsese relatiile cu personajul respectiv (si nu numai cu el) in ceea ce numiti „retragerea mea «sub cort»“. Ma duruse gestul dumneavoastra, tot asa cum m-a durut si faptul ca, dupa primirea amicala pe care v-o facusem la München in acele zile ale lui 1989 (sau 1988?), tot nu am redevenit pentru Dumitru Tepeneag mai mult decit un contact telefonic rarisim (sa zicem, o data la cinci ani).

Recunostinta mea pentru acele minunate zile pariziene petrecute impreuna, pentru cit m-ati ajutat la intele-gerea celor petrecute in rindul scriitorimii romane cind lucram la doctorat, pentru cartile trimise (da, si mie, dar in Israel) nu putea fi stearsa de atitudinea pe care aveati sa mi-o aratati mai tirziu. Dar aceasta recunostinta se extindea si asupra Monicai Lovinescu si a lui Ierunca, prin intermediul carora va cunoscusem, si asupra lui Goma, al carui curaj (regret sa va spun, si talent) il admiram. Nu puteam intelege cum si de ce „cei buni“ ajung sa se bata intre ei. Dar „inaltimi“ de pe care v-as fi „mustrat de sus“, domnule Tepeneag? V-am tinut predici? V-am acuzat? Am dezvaluit cuiva „secretul“ care avea, oricum, sa devina public foarte curind? Nu va voiam decit uniti in ce va unise mai inainte. Si daca erati, totusi, dezbinati, voiam ca acest lucru sa se intimple fara mine – oricum o persoana prea putin importanta, in acele zile. Nu un „simplu cetatean“, ci un „simplu europlibrist“ care va dorea… pe aceeasi lista.
Domnule Tepeneag, din considerente exact opuse (spre deosebire de prietenul meu Norman Manea sau de dumneavoastra) nu mi-am alaturat semnatura la apelul care cere restaurarea imediata a drepturilor lui Paul Goma. Sustin esenta apelului. Este dreptul lui Norman si al dumneavoastra sa-l semnati. Dar este dreptul meu sa nu doresc ca semnatura mea sa apara alaturi de cea a legionarului Serban Suru si a altor persoane a caror prezenta pe „lista lui Goma“ era cit se poate de predictibila. Cred ca de data aceasta eu, mai degraba decit dumneavoastra, am prevazut mutarea urmatoare pe tabla de… sotron (numai ca nu-i nimic ludic in acest joc sumbru!)

Domnule Tepeneag, as putea sa va cer permisiunea de a folosi articolul dumneavoastra in procesul pe care mi l-a intentat Paul Goma, ca tribunalul sa constate cit de apropiat ma simteam de Goma pina in momentul cind a luat-o razna cu negationismele sale. Nu am sa o fac, bineinteles. Cred ca am si asa destule probe la dosarul cu care imi impune sa-mi pierd timpul. Dar permiteti-mi sa inchei aceasta epistola cu mentionarea celor ce m-au surprins cel mai mult in articolul dumneavoasta. Ce sa inteleaga cititorul cind descrieti ca CIA-istul cu care ati discutat „cazul Goma“ a redevenit atent numai cind ati mentionat ca Goma este casatorit cu o evreica? Ca evreii conduc lumea? Sau numai CIA-ul? Sau ca Iosif Constantin Dragan avea dreptate cind il taia pe Goma imprejur adaugindu-i patronimul „Efremovici“ (de la Efraim!)? Citeodata, domnule Tepeneag, relatarea intregului adevar poate fi… plina de irelevanta. Pentru ca, nu-i asa, domnule Tepeneag, realitatea in care traim, scriem si murim este chiar onirica.
Cu afectiune si afectat,
Michael Shafir
Cluj, 28 noiembrie