OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fiind internat la sanatoriu aproape toata luna iulie, n-am avut cum sa iau cunostinta de cele „doua replici“ stirnite de textul meu despre „mizele culturale“, publicat in numarul 19 (7-13 iulie 2005) al revistei dumneavoastra.
Incepind deja cu 1971 (cind am fost acuzat de „irationalism“), m-am obisnuit sa mi se rastalmaceasca orice enunt, oricit de inofensiv ar fi acesta, dar nu ma asteptam deloc la mobilizarea atit de rapida, intr-o „cruciada antimincu“, a sase profesori din Italia si a unuia din Cluj. Oricine se poate intreba ce a provocat, totusi, aceasta reactie „globalizanta“ de „pedepsire“ atit de prompta?
Evident ca nici nu mai era nevoie sa intervin in aceasta controversa lipsita de obiect real, daca n-as fi observat intentia de dezinformare agresiva si insinuarea calomnioasa ce pigmenteaza interstitiile polemice ale celor doua interventii din Observator cultural, nr.21 din 21-27 iulie 2005. In virtutea dreptului la replica, vreau sa fac unele mici „retusari“ in legatura cu informatiile eronate, vehiculate in cele doua texte.

Incep cu textul „italienilor“: 1. Titlul de „professore incaricato“ nu este echivalent, cum se lasa sa se deduca din context, cu titlul de „professore associato di ruolo“. La Universitatea din Firenze, eu am fost „professore incaricato“ (suplinitor) prin concurs doar intre 1978-1980, iar din 1980 pina in 1994 am fost „professore di ruolo“ (adica profesor ti-tular) prin concurs national; 2. Nici unul dintre colaboratorii mei nu au avut statutul real de „co-autori“, fiindca respectivele lucrari, semnate impreuna, au fost concepute in intregime de mine (structurare, selectie de texte, bibliografie critica, obtinerea colaborarilor prestigioase etc.), iar ei au tradus/ corectat textele si doar au colaborat cu o interventie critica punctuala; 3. Nu am fost „demis din motive deontologice“ in 1994, ci, datorita unei reclamatii, facuta intentionat de un fost student al dlui Alexandru Niculescu – venit in 1993 la Constanta, la Cursurile de vara – prin care eram denuntat pentru ca indeplineam functia de profesor la doua Universitati (Firenze si Constanta). Conform unei legi italiene, un cetatean ita-lian nu poate sa profeseze simultan in Italia si in afara ei, fara o aprobare speciala. Cum nu eram cetatean italian, nu am cerut „aprobare“ sa fiu profesor in propria-mi tara si am adus dovezi ca nu luam salariu de la Universitatea din Constanta.

In 1993, rectorul Universitatii din Firenze, in urma explicatiilor mele, a „arhivat“ reclamatia, fara sa suport vreo consecinta administrativa. Se pare insa ca „influenta“ dlui prof. Alexandru Niculescu a contat mai mult si, in toamna anului 1994, mi s-a aplicat „legea“ aceea care, anterior, nu se mai aplicase nimanui, cum mi-au spus colegii italieni. Nu i s-a aplicat nici dlui Alexandru Niculescu care si el era profesor, in mod concomitent, la Universitatea din Udine si la cea din Paris. 4. Premiul „Eugenio Montale“ nu „i-a fost inminat numai lui Mincu“, cum se afirma echivoc de catre „prietenii“ italieni. In realitate, eu am refuzat sa mi se acorde acest premiu exaequo asa cum mi se propusese, impreuna cu un american, solicitind sa i se dea tot unui roman, adica lui Marian Papahagi. Maria-Luisa Spaziani, presedinta Premiului „Eugenio Montale“, a confirmat acest lucru in 1990, la o intilnire de la Roma, in fata lui Papahagi. La consemnarea premiului, in 1989, ca profesor la Firenze, ma aflam in Italia, dar lui Papahagi – dupa cum se stie – nu i s-a dat viza, astfel ca l-am prezentat eu la festivitatea de premiere, vorbind elogios despre activitatea sa de ita-lienist eminent.

Daca retusurile la „replica“ italienilor au un caracter mai „tehnic“, trebuie sa spun, insa, ca „decriptarile“ aiurite, din „replica“ lui Ion Pop, m-au jignit profund. 1. Nu vad de ce as fi atit de „deplasat“ sustinind ca stralucitul profesor Marian Papahagi ar fi trebuit sa ocupe o catedra de romana la o universitate italiana, in loc sa faca naveta istovitoare la Copenhaga, ca simplu lector de limba italiana. Ca romanist, in Italia, ar fi fost cel mai bun, dar, probabil, din generozitate, a evitat sa participe la concurs, pentru a nu-i umili pe „romanistii“ italieni. 2. In finalul articolului sau, Ion Pop ii atribuie „ispravii mele confesive“ un „alt mobil“, de-a dreptul aberant. El crede, printre altele, ca as fi scris acest text numai ca sa-l atac pe Mircea Cartarescu, intrucit imi era „rival“ la premiul Giuseppe Acerbi, la care fusesem nominalizati trei romani.

Este o afirmatie calomnioasa, deoarece la data trimiterii catre revista a acelui text, eu nu stiam cine fusese declarat cistigator al premiului. (Am aflat abia pe 5 iulie). Pe de alta parte, declarasem public la Castel Gofredo ca nu vreau sa cistig acest premiu, deoarece eram deja laureatul a trei premii literare italiene, mai importante decit acesta. 3. In al treilea rind, asa-zisa „decriptare“ a lui Ion Pop, in legatura cu Bruno Mazzoni („cunoscut romanist“ care fusese picat la concursul de titularizare din 1980), mi se pare jenanta, ca sa nu zic altfel. In articolul meu spusesem doar ca „romanistul“ Mazzoni nu si-a dat deloc interesul sa actualizeze partea romana din Dizionario Bompiani delle opere e dei personaggi, preluind, in 2004 (!), informatiile si optiunile de mult depasite ale unor Mihai Beniuc si Gino Lupi, introduse de acestia in editia prima din 1956. Iata ca prietenul meu, Jean Pop, „decripteaza“ extrem de istet ca as fi facut aceasta „constatare“ (asupra careia am sa mai revin) numai pentru ca Bruno Mazzoni era traducatorul cartii lui Cartarescu care a primit mult rivnitul premiu Giuseppe Acerbi. Halal „decriptare“!

In final, vreau sa afirm ca prin neinsemnata mea contributie la dezbaterea Observatorului cultural, nu am tinut sa-mi „etalez meritele“, ci pur si simplu am ilustrat concret cum pot fi difuzate eficient valorile lite-raturii romane intr-o tara cu mari modele precum Italia. Aprecierea ca as „identifica mizele culturale ale Romaniei cu mizele personale“ mi se pare o falsificare grosolana, dar daca a publica patru volume de/despre Eminescu in Italia inseamna o astfel de „identificare“, atunci sint de acord si ii invit pe „replicantii“ mei sa repete experienta mea si eventual sa obtina aceleasi rezultate.