OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sint tinara, nu sint scriitoare decit in masura in care, din cind in cind, gasesc necesar si placut sa ma exprim si sa ma las uimita de cuvinte, si ele de mine. E o relatie pe care nu vreau s-o pierd vreodata.
Cred in mecanismul scrisului ca experienta a alteritatii, mai precis a propriei alteritati, deci ca demers in definirea identitatii. De aceea vad alteritatea versus identitate ca pe o falsa antinomie; alteritatile nu sint decit diverse forme ale identitatii.

Scrisul inseamna pentru mine multiplicare, exteriorizarea care da consistenta interioritatii mele, detasare si totodata implicare.
Sint tinara, m-am culcat inocenta si m-am trezit postmoderna, din ce mi s-a spus. Rafturile librariilor erau dintr-odata incarcate de Ego-tisti care mi-au luat ochii, cuvintele au luat-o razna, cartile s-au prelins pe strada si-n miinile tuturor, la fel de brusc am inceput cu totii sa citim, fara sa stim exact de ce. Adica devenise usor sa termini o carte, pentru ca vorbea despre oricine, despre orice, exact asa cum vorbim noi in fiecare zi. Super, frate! Din Ego-tisti am avut surpriza, initial ingrijoratoare, de a nu retine nimic la citeva zile dupa lectura – personaje, idei, evenimente, mesaj. Carti parcurse in metrou, in tramvai, in timpul orelor compromise de la liceu (ulterior mi-am gestionat timpul de lectura in mod responsabil), carti pe unde apucam. E, de fapt, ceea ce meritau, ceea ce si-au dorit.
Pe aceleasi rafturi deschise, se intindeau volume minuscule de ceea ce, istoriceste si traditional, numim „poezie“, cu mottouri (motouri, metrouri) luate din Vama Veche, Robbie Williams sau oricine altcineva. Apoi, daca era vorba de un poet (ii voi numi astfel, conventional si intru evitarea complicatiilor terminologice), eram martori la diferite tipuri de erectii, iar daca era poeta, o mare de visceralitate se revarsa printre pagini, precum un suvoi de singe menstrual, totul intr-un cadru al hiperbanalului si derizoriului, al gratuitului plasat in ostentativ, al cuvintului golit de orice savoare, fara ca nimeni sa sesizeze absurdul ieftin. Cu totii erau „tineri poeti“, „debutanti“ cu premii, din generatia/ miscarea/ cenaclul cutare, dintre care nu stim cine si cum se va desprinde peste timpuri si mode.

Am alergie la postmodernism excesiv
Sint tinara, ma surprind adesea neputind iesi nici eu din „spiritul veacului“, din jocul hibridizarilor stilistice, din intertextualitatea explicita, dintr-un soi de atractie a unei libertati a scrisului care, paradoxal sau nu, o sa se autodegradeze, o sa se stringa in jurul propriului infinit, aflindu-si limitele. Deja manierismul ameninta, am alergie la postmodernism excesiv, am alergie la toleranta axiologica a postmodernismului. Iar asta nu pentru ca as fi un spirit „traditional“ sau incuiat sau „elitist“, ci pentru ca mi s-a facut un dor cumplit sau o sete cvasinaiva sa citesc intre delectare si incrincenare; mi s-a facut dor de poveste, sa mi se spuna povesti, despre lucrurile cu adevarat importante, sa ramin cu gindul la ele, sa-mi inmulteasca grijile existentei, sa puna mina pe mine, sa ma prinda si sa ma urmareasca, sa schimbe piesele in mine. Vreau romane terminate, incheiate, coerente, sa atirne greu in minte. Vreau poezia pe care eu n-as fi in stare nicicind s-o creez, s-o simt, s-o imit macar. Ba, uneori, parca mi-as dori, in semi-nostalgie, un iz de rima, de masura si de ritm, cuvint plin, multiplu si o idee uimitoare in spatele lui. Vreau cunoastere si problematizare, vreau muzicalitate si sugestie. Nu mai vreau texte ridicole, fara de care poti trai ca un porc linistit. Vreau cartile acelea fara de care poti rata sensuri in viata si-n moarte, sa nu ma lase sa adorm linistita. Cartile acelea scrise cu efort si sfortare, cu talent si constiinta deopotriva (caci supraconstiinta textuala e postmodernista, prin excelenta), cu revolutia in virful tocului.
Postmodernismul pentru mine e doar sa arate ca „se poate si asa“ – cred in inedit, in insolitare, insa mai cred si-n permanenta lor revigorare si reinventare, altfel, ajung maniera suparatoare si goala.

Respect avangarda interbelica pentru autodistrugere si consumarea intensa si rapida – si-a inteles statutul; a deschis toate caile expresiei, inchizindu-le, implicit, caci socul a mers atit de departe incit azi nu mai stim sau chiar nu mai putem sa socam, a testat pina departe rezistenta si experienta estetica. Demersul conciliant si amabil al postmodernismului ostentativ de a-si asuma intreg trecutul artistic si a nu lasa bucata de lume neexploatata (intentie respectabila atita vreme cit mai are ceva nou de aratat, repet) pare sa anunte un final, mai putin o finalitate, ca si cum arta tocmai ar intra intr-o criza continua, ce tinde sa devina insasi normalitatea. Postmodernismul va fi/(este) universul in care nimic nu se pierde, nimic nu se schimba, totul se recicleaza la infinit pina cind cineva, eu, inca tinara, si poate si altii ne vom trezi din mecanismul ecologizarii si vom polua lumea, sa-i dam artei ce-i place mai mult: fluctuatia, revolutia, dinamismul, negatia si creatia.

Autoarea este studenta la Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti, Anul I