OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Constantin ABALUTA
Grafferul din lift
Editura Paralela 45, Colectia „Biblioteca Romaneasca“,
Pitesti, 2006, 246 p.

Exista o teorie aparent paradoxala ca atunci cind stii mai multe despre un subiect te exprimi mai concis decit daca te afli pe un teren mai putin cunoscut. Cum eu stiu multe, foarte multe despre poetul Constantin Abaluta si despre poezia lui, iata, scriu putin. Cred ca e un fapt dovedit ca un turist care parcurge pe munte un traseu marcat ajunge mai repede la cabana decit unul care merge la voia intimplarii. Asadar, pe Dinu il cunosc de-o viata; prietenia noastra numara 45 de ani, timp in care ne-am apropiat familiile, ne-am cunoscut odaile, scaunele, mincarurile, tablourile, revelioanele, animalele de casa, defectele, capriciile, optiunile politice, pasiunile – si iata ca am ajuns la poezie. Sigur ca poezia a functionat intre noi aproape ca o transfuzie. Nu pot sa nu-l amintesc aici si pe Nino (poetul George Almosnino), barbatul meu, care a fost un donator esential pentru noi. Eram intr-un contact permanent la orice ora din zi si din noapte, ne citeam, ne entuziasmam, ne desfiintam si iar ne impacam. Constantin Abaluta a contrariat inca de la inceputurile poetice, printr-o nota aparte, inedita oarecum in poezia noastra de atunci… cu fiecare carte noua aparuta propunea altceva, experimenta mereu alte forme de expresie, se cauta.

La noi, cautatorii, exploratorii unor terenuri mai greu accesibile sint chiar si azi priviti cu suspiciune, primesc etichete de neautentici, mimetici, livresti, estetizanti, formalisti etc. etc. Si au trecut prin asta si Octavian Soviany si destui altii, ce sa mai vorbim. Totdeauna urangutanii au avut ceva de impartit cu cimpanzeii, totdeauna, ca sa fiu in ton cu vremea, hardul face totul ca sa acopere softul, nu-i asa?! Asadar, cum spuneam, prietenul meu Dinu a urcat, de la primele carti si pina la cele cu care se prezinta azi, prin nenumarate paliere; daca l-as intilni, din intimplare, in camasa lui portocalie, as spune ca e chiar ascensorul portocaliu din cartea Grafferul din lift, aparuta recent la Editura Paralela 45. Din tot ce-am spus pina acum s-ar putea trage concluzia ca Dinu e un infidel, dar rar am intilnit un poet mai incapatinat statornic in iubirea lui pentru citeva elemente care revin obsedant in memoria existentei si a poeziei lui deopotriva, pentru ca la Dinu, ca si la Octavian Soviany, prin epiderma transparenta a textului se stravede plasa de singe si de nervi a omului-poet.

Constantin Abaluta a ramas un „impatimit al obiectelor“, cum a fost definit de criticii care au vazut, inca de la inceput, relatia lui organica cu lucrurile din jur, pentru ca obiectele, in toate detaliile lor, nu reprezinta pentru el doar elemente de decor, ci devin parte din anatomia lui, devin organele lui vitale, simt odata cu el si frigul si caldura, durerea si bucuria, ii masoara temperatura afectiva, obiectele lui sint discrete, melancolice, paseiste, sceptice sau speriate, fie ca sint furnici sau pestisori, bile sau cuie, incit nu stii pina la urma cine induce starea, obiectul subiectului sau invers. Iata un vers din Orasul marea, cartea recent aparuta la Editura Muzeul Literaturii Romane: „Simti timpul tiglelor rotindu-se undeva in adincul stomacului/ te impresoara penumbra cutiilor, geamantanelor, cartilor si dosarelor/ celor de dinaintea ta. Sub unghii simti mirosul de singe al trupurilor anonime din fotografiile imprastiate peste tot…“ sau „iata m-am oprit nu stiu de ce linga sifonaria mai tot timpul inchisa/ privind vechiul sifon albastru din vitrina si ploaia/ a inceput si mi-am adus aminte/ de paharul gol uitat pe balcon…“.

Este interesant de urmarit cum cresc obiectele din cartile poetului, odata cu virsta, cum se dilata ele ca stelele care devin uriasi rosii inainte de extinctie – camera de filmat trece de la un scaun sau de la o umbrela la ferestre, la usi, linge peretii – un motiv pregnant in opera poetului – cuprinde odaile care apar si in titlul unuia din cele mai reprezentative, as zice chiar definitorii, volume ale sale, a carui viziune atinge aici amplitudini ametitoare; isi fixeaza obiectivul pe case, pe orasul intreg si totul devine o mare cu strafunduri nebanuite. Nu pot sa nu remarc aici, in periplul acesta continuu si obsedant prin lumea obiectelor in expansiune, un amanunt care ma frapeaza tot mai mult: relatia pina la contopire dintre poetul si arhitectul Constantin Abaluta. Dar aceasta casa, mai bine zis acest pod plin cu vechituri – vechiturile sint preponderente – e si un fel de anticamera a unui trecut imediat care treptat, treptat se estompeaza sau, alteori, dimpotriva, devine si mai intens luminat pe masura ce trece in etern – substanta imi dicteaza reactia, ma exprim ceva mai abstract –, dar aceste obiecte aduc cu ele un ecou si un halou deopotriva, au toate incarcatura unor semnale care ne vin din alta zona, de aceea as numi poezia lui Constantin Abaluta puternic existentiala si profund metafizica in acelasi timp.

Poetul acesta ciudat, prietenul meu, si trebuie s-o spun, e pe de-o parte un modernist indubitabil, pentru ca si-a insusit perfect si suprarealismul si literatura absurdului si expresionismul – multi l-au considerat un emul al lui Bacovia, mai putin baroc, mai mult minimalist –, iata cuvintul de care am sa ma agat acum pentru ca trebuie sa se stie ca, pe de alta parte, Abaluta a fost si un initiator al postmodernismului, intr-o vreme cind numai Petre Stoica se mai aventura pe acest traseu, inca neexplorat la noi. Sigur, minimalismul lui Constantin Abaluta se datoreaza, in parte, cum spuneam, si asimilarii intr-un registru personal a poemelor tirzii ale lui Bacovia, dar si experientei bogate pe care si-a insusit-o prin cultivarea haiku-ului si a altor genuri specifice poeziei japoneze. Dar amprenta minimalista si-o datoreaza si unei determinari structurale – el isi alunga cu obstinatie sonoritatile, ii repugna pateticul, eroicul, maretul – nimic mai departe de el decit orfismul sau clamarile romantice care mai rasuna uneori in poezia romana, inca alergica la discretie, la surdina, la finete, la rafinament si mai ales la tacere…

Toate elementele enumerate aici, care-l caracterizeaza pe acest poet atit de personal, sint vizibile si in proza sau in piesele lui de teatru. in prim-plan apare o lume marunta, insignifianta, in care roiesc mici meseriasi pe cale de disparitie, palarieri, pietrari – cred ca si reparatorii de masini de scris si-ar putea gasi locul in aceasta distributie –, existente care au lasat in me-moria noastra urme palide ca direle melcilor pe asfalt. Primul contact cu Grafferul din lift l-am avut pe cale auditiva. Cartea mi-a citit-o Dinu mai intii la telefon, pe fragmente, in timp ce o scria. Aceeasi lume derizorie, expirata, pindita din umbra de un cataclism care se amplifica pe nesimtite – aici realul si fantasticul merg mina in mina, raul vine de oriunde: de la vecini, de la prieteni, de la doctor, din Parlament –, cohorte de melci invadeaza orasul, devora oameni, nu scapa nimeni, in fiecare zi alti morti si-n mijlocul pietei se casca o groapa fatidica asemenea Triunghiului Bermudelor – si in aceasta apocalipsa grotesca, o lumina, iubita grafferului, frumoasa si strania asistenta Amalia, care dispare si ea, ca in inima celui abandonat sa-i ia locul o broasca testoasa careia indragostitul neconsolat ii da numele fostei iubite.

Tonul meu se vrea ironic in prezentarea acestei mici-mari drame sentimentale, contaminat poate de ironia si umorul negru care abunda in aceasta carte exceptionala. Dar cita nevoie de afectiune, cita compasiune umana si ce monstruoasa parada care mascheaza o indiferenta generala: „Oamenii cred ca daca cocolosesc lucrurile iti fac bine. Eu cred ca e cea mai mare timpenie. E ca un urs polar intemnitat in orologiul din turn, sufocindu-se acolo printre roti si rotite care-i macina creierii. Mai bine lasati-l sa moara pe banchiza lui, dragi cetateni. Patria recunoscatoare inseamna o banchiza imensa pina la orizont. iti alegi singur locul unde vrei sa mori“.
Inventie, autobiografism, frustrare, revolta in pumnii inclestati si tacere grea sughitind printre rinduri.