OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ion Iliescu din nou pe ecrane: in rolul de ofensat si de nedreptatit. Fostul presedinte, anchetat pentru mineriada din 1990, a iesit la rampa, ca sa declare nici mai mult nici mai putin decit ca este victima unui „linsaj mediatic-judiciar“, ca, prin rechizitoriul Parchetului militar, se urmareste manipularea realitatii si denigrarea sa, creindu-se astfel „un precedent periculos pentru statul de drept“. Adica, in traducere libera: „dai in mine, dai in statul de drept“. Autoidentificarea lui Ion Iliescu cu institutiile statului ridica o problema serioasa de mentalitate, care sta, de fapt, la baza atitor totalitarisme. Putem pune oare semnul egal intre o persoana si o institutie? Avem voie sa gindim astfel? O persoana reprezinta o institutie, nu este institutia in sine, are o functie, nu este functia in sine. Ion Iliescu nu este statul de drept.

Oricum, Iliescu nu se dezminte, adica nu recunoaste nimic. El sustine ca este „total aberanta concluzia din materialul pe care l-a publicat procuratura“, ca se deturneaza cercetarea „de la cauza la efect“ si ca „victimele nevinovate din seara de 13 iunie au fost consecinta actelor anarhice si nu ale actiunii necesare a institutiilor statului“. Ca si cum nu el a chemat minerii la Bucuresti, incercind sa-si apere scaunul prezidential si pozitia FSN-ului, ci a fost o „actiunea necesara“ pentru a scapa de anarhie, de „golanii“ din Piata Universitatii, cum continua sa-i numeasca pe manifestanti si acum, la 17 ani de la evenimente.

Fostul presedinte refuza cu obstinatie sa priveasca faptele cu obiectivitate si sa-si asume responsabilitatea politica si morala pentru crimele comise de minerii descinsi in Bucuresti (mai nou, declara ca „Roman a ordonat actiunile din Piata Universitatii“), ferm convins ca el nu a gresit cu nimic. Asumarea propriilor acte ramine o notiune straina pentru Ion Iliescu, la fel si sentimentul de vinovatie. Modul in care isi formuleaza afirmatiile te face sa te cutremuri: „victimele au fost consecinta...“. Un limbaj de lemn care nu tradeaza nici umbra de compasiune, ca sa nu mai vorbim de remuscare. Un limbaj care arata ca Ion Iliescu nu se poate schimba, ca nu se poate pune pe sine in discutie, ca interogatiile ii ramin complet straine. Ion Iliescu se poarta de parca ar fi in permanenta prim nuntas la Ciorogirla, nu faptuitorul moral al barbariilor comise in Piata Universitatii.

Se poarta de parca ar fi un model demn de urmat, sicanat de „scribalai“, caci asta sint pentru fostul presedinte istoricii care au incercat sa faca lumina asupra a ceea ce numim Revolutia din 1989. Punerea sa sub acuzatie este doar o razbunare politica, iar Raportul Comisiei prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania este, in opinia aceluiasi personaj, un „act antinational“. Cu o astfel de atitudine, nu avem nici o sansa, nu de lustratie, ci de a afla macar adevarul.
in Romania, se pare ca exista o problema generala de constiinta, nimeni nu vrea sa-si asume responsabilitatea propriilor fapte. Si vorbim despre persoane publice, cu functii importante, care iau decizii la nivel national, care se pot dovedi a fi gresite si pentru care trebuie sa raspunda si moral si legal. Politicienii nostri ar dori, daca se poate, sa se bucure de o imunitate deplina si pentru totdeauna, care sa le permita sa se bucure in continuare, netulburati, de averile adunate pe cai necurate. Oamenii Bisericii ar vrea sa nu fie deconspirati si sa-si vada de traiul lor cel dulce si linistit, ca se descurca ei mai tirziu cu problemele de constiinta, poate – cine stie? – pina atunci Sfintul Sinod o sa descopere miraculoasele Indulgente ale catolicilor. Iar de securisti ce sa mai vorbim?

Romania pare ca se lupta cu morile de vint, cu interese care depasesc de departe puterea de pricepere a cetateanului de rind. Doar uneori, atunci cind sintem mustruluiti bine de Uniunea Europeana pentru ca nu facem progrese la capitolul anticoruptie, ne mai agitam putintel, de teama sanctiunilor, dar nu dureaza prea mult si iar o lasam mai moale, ca doar ce atita graba? Si-apoi unii chiar mizeaza pe faptul ca sintem romani, adica impaciuitori: asa au fost vremurile, nu-i nimeni vinovat, lasa, a trecut. Iar, intre timp, dosarele sint aminate, se prafuiesc sau se evapora.
Cred ca am asteptat destul si ca a venit vremea sa aflam adevarul, avem tot dreptul, iar cei vinovati trebuie sa raspunda, macar moral, in fata romanilor, dupa care sa dispara de pe scena vietii publice. Nu este vorba de incrincenare, nu este vorba de razbunare, ci de o minima exigenta, de o minima decenta.