Cum a apărut interesul dvs. pentru Nicolae
Paulescu?
În vara anului trecut, am descoperit, în
timpul unei plimbări, un obelisc de granit, lîngă garajul Muzeului de Științe
Naturale din New York. Pe el erau înscrise numele celor 307 americani care
primiseră, pînă atunci, Premiul Nobel. Am aflat, puțin mai tîrziu, că este
singurul monument în memoria celor care au făcut să se vorbească despre Statele
Unite în acest fel. Am scris un articol despre rolul neînsemnat pe care îl ocupă
Premiul Nobel în psihologia colectivă a Americii, pentru revista Viața Medicală
din București. Pentru acest articol, am încercat să aflu și cum e privit
Premiul Nobel în România. Pe Google, cuvintele „Nobel“ și „România“ au adus mai
mult de 4.000 de referințe la Nicolae
Paulescu. Toate acestea susțineau
teza „Nobelului furat“ de către cercetătorii canadieni, care au izolat insulina
ca agent terapeutic. Am căutat, pe Internet, Arhiva Nobel și am constatat că
Paulescu nu a fost niciodată propus pentru Premiul Nobel, deci nu existase nici
șansa să primească distincția, nici oportunitatea unui furt. Mi s-a părut
ciudat că atît de mulți oameni din România cred că lui Paulescu i s-a făcut o
mare nedreptate, fără să cunoască procesul prin care Premiul Nobel le-a fost
atribuit cercetătorilor canadieni Banting și Macleod.
Încercînd să înțeleg
această discontinuitate logică, am aflat repede că, în România, fusese
fabricat, începînd din anii ’70, un mit despre Paulescu. În esență, la baza
acestui mit se aflau o exagerare (rolul lui Paulescu în descoperirea insulinei)
și o omisiune (opera antisemită pusă în slujba activității politice de extremă
dreapta).
Care erau
lucrurile pe care le știați despre Paulescu și pe care l-ați reelavuat pe
parcursul cercetării?
Pînă în vara
anului trecut, știam numai că Nicolae Paulescu a identificat proprietățile
fundamentale ale insulinei. De îndată ce am început să citesc despre Paulescu,
în 2009, am aflat că a scris zeci de articole și cărți virulent antisemite; că
a fost în conducerea Ligii Apărării Naționale Creștine, un partid care proclama
„izgonirea Jidanilor“ și care a adoptat svastica drept simbol oficial al
antisemitismului; și că toate acestea au fost ascunse publicului din România și
comunității științifice internaționale de cei care au încercat să convingă
lumea că Paulescu este marele nedreptățit în cursa pentru Premiul Nobel.
Am început prin a
obține o colecție completă a articolelor publicate de Paulescu în reviste
medicale, bazîndu-mă pe o bibliografie realizată sub supravegherea discipolului
său Vasile Trifu, pentru un număr omagial al revistei Spitalul din 1943. O
parte dintre articole au fost republicate în România, după 1989, de către
profesorul Constantin Ionescu Tîrgoviște, care a avut amabilitatea să mi le dea
cu ocazia unei vizite de documentare în România, în februarie 2010. Apoi am
citit cu atentie Spitalul, Coranul, Talmudul..., publicată în 1913, cartea care
definește perioada antisemitismului „de bibliotecă“ al lui Paulescu, de
dinaintea angajării sale în politică. În contextul literaturii antisemite
europeene, Spitalul, Coranul,
Talmudul... este o lucrare complet lipsită de originalitate, care reia, fără
nici un efort de analiză factuală, bazaconiile spuse despre evrei și religia
iudaică în Germania, Franța și Rusia, începînd din secolul al XV-lea. M-a
surprins însă tonul rudimentar și vulgar al demersului lui Paulescu, care
contrasta cu precizia și eleganța prezentărilor articolelor sale publicate în
revistele medicale din Franța.
Aceste texte
permit, însă, invocarea unei disocieri între activitatea științifică și
scrierile antisemite ale lui Paulescu.
Această disociere a fost intens promovată în 2003 de elita academică din
România (în principal prin vocea lui Eugen Simion), dar și de politicieni naționaliști (Adrian Păunescu, Gheorghe Buzatu), în momentul în care a început
polemica internațională legată de activitatea antisemită a lui Paulescu. Pentru
mine, lucrurile s-au schimbat începînd cu martie 2010, cînd am obținut textele
celor trei lucrări din ciclul „Degenerarea Rasei Jidănești“, publicate de
Paulescu, în 1927-1928, sub semnul svasticii. Aceste lucrări sînt definite de
Paulescu drept opere științifice, sînt semnate de acesta în calitate de
profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină și sînt descrise în interviuri
pentru presa vremii drept rodul cercetărilor sale. În „Degenerarea Rasei Jidanești“,
Paulescu încearcă să demonstreze că evreii sînt inferiori din punct de vedere
intelectual altor etnii și că această inferioritate este rezultatul unor
anomalii neurologice congenitale.
Paulescu devine,
deci, primul promotor al rasismului biologic în România. Mai mult decît acest
mod nedemn, dezgustător, de a te exprima despre alți oameni, de neimaginat din
partea unui medic, m-au șocat superficialitatea și neglijența părții „științifice“
ale acestor opere. Disocierea dintre omul de știință Paulescu și politicianul
antisemit Paulescu nu mai putea fi invocată în apărarea lui.
Cum vă explicați
că un om format în mediul academic francez, cu două doctorate la Paris, ajunge
la un discurs antisemit și este în fruntea Ligii Apărării Naționale Creștine?
Antisemitismul
lui Paulescu a avut fie o gestație lungă, fie un debut paroxistic. Primele
texte antisemite apar în 1910 și în
1913, cînd Paulescu avea 40 de ani și
devenise deja o personalitate în lumea medicală din Franța și din România. Este
perioada antisemitismului „de bibliotecă“, lipsit de originalitate și distins
doar prin repetarea obsesivă a unui număr redus de scenarii absurde (omor
ritual, sexualitate interetnică). În perioada 1922-1930, Paulescu scrie multă
maculatură antisemită, întotdeauna în sprijinul tezelor partidului pe care îl
conducea, Liga Apărării Naționale Creștine. Antisemitismul lui Paulescu pare,
deci, a fi o opțiune de maturitate, mai degrabă similară celei a lui Carl Jung decît
celei a lui Louis Ferdinand Destouches (Céline).
În cartea noastră
am analizat un număr de ipoteze legate de originea antisemitismului lui
Paulescu. Am exclus o explicație psihopatologică (neurosifilis) și mi s-a părut
improbabil ca Paulescu să fi fost contaminat de antisemitismul altor
universitari romåni (Xenopol, Conta, Iorga, Cuza). Am luat, însă, în
considerare faptul că antisemitismul lui Paulescu s-ar fi putut datora unei
rivalități profesionale cu celebrul medic francez Georges Fernand Widal.
A fost Paulescu
inventatorul insulinei? A fost nedreptățit de Comitetul Nobel?
Paulescu a avut o
contribuție importantă la identificarea proprietăților insulinei. Pe scurt, el
a confirmat faptul că un extract de pancreas scade concentrația glocozei din sînge
și a fost primul care a dovedit că acest extract ameliorează metabolismul grăsimilor
și al proteinelor, la cîinii cu diabet experimental. Tratamentul cu insulină al
diabetului la om a fost descoperit de echipa condusă de F.G. Banting, la
Toronto. Izolarea insulinei a fost realizată de un membru al acestei echipe,
biochimistul J.B. Collip, care a folosit un procedeu (tripla extracție în
alcool, eter și alcool) total diferit de cel patentat de Paulescu (extracție în
apă, urmată de purificare cu acid și bază). Paulescu nu a fost niciodată propus
pentru Premiul Nobel. Comitetul Nobel nu discută decît despre meritele celor
propuși.
Cum ați lucrat cu
colegul dvs Horia Bozdoghină, liantul care v-a legat pe dvs, medic, de un
istoric?
Trebuie să știți
că nu l-am văzut niciodată pe Horia Bozdoghină. I-am descoperit, pe Internet,
interesul pentru politica și scrierile antisemite ale lui Paulescu și l-am
rugat să colaboreze la scrierea monografiei. Am schimbat sute de mesaje în
ultimul an și ne-am găsit compatibili, ca oameni de știință în căutarea adevărului.
Ne leagă acum și o prietenie adevărată, în ciuda distanței și a diferenței de
vîrstă.
Credeți că, în
România, oamenii sînt pregătiți să accepte o altă imagine a lui Paulescu?
Nu.