OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ovidiu VERDES
Muzici si faze
Editura Univers, Colectia „Prima Verba“, Bucuresti, 2000, 310 p., f.p.


Romanul Muzici si faze, publicat la sfirsitul lunii mai la Editura Univers, constituie debutul editorial al lui Ovidiu Verdes, autor cunoscut din paginile revistelor Dilema si Interval, lector de teoria literaturii la Facultatea de Litere din Bucuresti, protagonistul unui recent scandal pe tema manualelor alternative pentru clasa a IX-a, aparute in toamna anului trecut. Includerea in manualul de la Univers (autori: Carmen Ligia Radulescu, Elisabeta Rosca, Rodica Zane) a unui fragment din Muzici si faze, publicat initial in Interval, a declansat reactiile in lant ale acelora care, conservatori si pudibonzi, inca mai considera ca menirea esentiala a literaturii este de a transmite mesaje patriotice si de a face educatie etica succesivelor generatii de elevi. Cum romanul lui Ovidiu Verdes nu are nici unul dintre aceste „merite“, locul lui n-ar fi, in opinia lor, nici in literatura, si cu atit mai putin in manualul de clasa a IX-a.

De buna seama ca, dintr-o astfel de perspectiva, nici De veghe-n lanul de secara de J.D. Salinger nu ar corespunde exigentelor celor care continua sa creada ca, in era computerelor, tinerii ar mai putea deprinde gustul pentru literatura citind La Vulturi. Nu voi insista acum si aici in a demonstra cit de gresita este o asemenea mentalitate, care ignora in fond specificul literaturii, atribuindu-i functiuni improprii. Dincolo de faptul ca fragmentul inclus in manualul Editurii Univers fusese preluat dintr-o revista culturala si nu dintr-un volum, ceea ce a scandalizat in cea mai mare masura a fost indrazneala de a introduce in canonul oficial, reprezentat de manualul scolar, un autor practic necunoscut, care abordeaza problematica adolescentei din perspectiva si cu limbajul argotic al unui adolescent din anii ’70-’80. Tinut, un adolescent ca atitia altii, este naratorul cind cinic, cind sentimental si autoironic, pasionat de muzica si preocupat de fete, experimentind, in doze mai mari sau mai mici, toate „fructele oprite“, intr-o societate conventionala si inchisa in ea insasi. Nu este citusi de putin vorba aici despre adolescenta puberului universal, pentru a-l parafraza pe G. Calinescu, ci despre transcrierea unei veritabile aventuri a initierii in lumea adultilor, in care se amesteca sentimente si tonalitati diverse, „muzici si faze“ decupate aleatoriu, fara o motivatie epica evidenta. De altfel, nu exista intriga in acest roman construit dintr-o suita de episoade ce urmaresc doar aparent o ordine cronologica. Ovidiu Verdes creioneaza, parca in treacat, dar extrem de pregnant, portrete in miscare ale unor adolescenti, foarte diferiti intre ei, in pofida unor preocupari comune, specifice virstei.

Titlul romanului indica cele doua tipuri de constructie narativa utilizate de autor: pe de o parte, ritmul fluid al structurii muzicale, partitura narativa oferindu-se lecturii ca tema cu variatiuni, pe de alta parte, fazele, secvente disparate a caror prezenta imprima textului un ritm sincopat, alert, cu multe „bruiaje“ si scurt-circuitari ale coerentei epice. Frecvent evocata, in diversele ei specii si forme, muzica este o matrice nu doar a textului, ci si a existentei adolescentine, expresia deplina a libertatii interioare a unor tineri care, desi traiesc intr-o societate totalitara, gasesc in bucuria de a asculta formatiile occidentale celebre ale anilor ’60-’70 atit o modalitate de a se autodefini ca fiinte libere, cit si una de a sfida inchistarea ideologica a regimului comunist. Grupul de adolescenti se reuneste adesea, fie la Tinut, fie la Bodi, ca pentru o ceremonie autentica, pentru a se lasa in voia armoniilor unor Pink Floyd sau Creedence, Deep Purple sau Iron Maiden, King Crimson sau Alan Parson si inca multi altii. Alternind pasajele descriptive cu cele narative si cu savuroase dialoguri, Ovidiu Verdes nu renunta niciodata la limbajul colorat si argotic al personajelor sale.

Aflati la virsta incerta si ingrata a trecerii de la ipostaza de copil la aceea de adult, „eroii“ din Muzici si faze experimenteaza stari si sentimente contradictorii, inregistrate prompt si cu acuratete stilistica de narator. Se trece astfel de la lento la andante, tempoul se accelereaza pe alocuri, pentru a culmina, ca in pasajul de mai jos, cu o explozie sonora, de voci si instrumente diferite: „La inceput era o portiune destul de lunga in care se acordau instrumentele, ca la Opera, dupa care incepea un fel de preludiu in surdina, cu viori si pescarusi. Luci s-a uitat la noi si a inceput sa caste, adica poftim ce-am ales – muzica simfonica! Era bou ca de obicei, pentru ca din clipa in clipa urma sa se intimple ceva. Deocamdata intrase un violoncel si de departe se auzeau niste ciucuri de candelabru si niste fosnete de hirtii sau de frunze. Au fost citeva momente foarte misto: ma asezasem linga fereastra, cu ceasca de cafea pe pervaz, si pe la zece incepuse sa intre soarele in camera, printre crengi. Lumina cadea numai pe un colt de covor, chiar in dreptul meu, si se vedeau misto romburile alea rosii, negre si verzi pe fond negru, ca restul camerei era in intuneric. Era putin vint, frunzele fosneau si miscau petele de soare de pe covor. La geam, vedeam razele, ca se facuse o ceata albastrie de la fum, ziceai ca-i o cortina ciuruita. Si pe preludiul ala se-auzea si linistea din curte; la un moment dat i-am auzit pe Cipri si pe astia mici de la nisip, dar parca erau in camera, linga noi... Am avut dreptate: la un moment dat candelabrul s-a prabusit in tandari si a inceput un jazz-rock cu un bas fantastic, nene; pulsa si se plimba dintr-o boxa in alta, de il simteai in plex“.

Ironia si autoironia, accentele poematice care infuzeaza un discurs predominant argotic, alternanta registrului ludic-parodic cu cel usor sentimental, toate acestea contureaza un univers specific adolescentin pe care cititorul il descopera cu placere si, nu in ultimul rind, cu amuzament. Dincolo insa de armoniile muzicii, de vibratiile primei iubiri, de zgomotele clasei sau ale strazilor din cartier, unul dintre teritoriile explorate adeseori de personajele lui Ovidiu Verdes este cel al tacerii; intensitatea, cadenta, ambiguitatea sau tonalitatile diverse ale tacerilor sint surprinse de narator cu o remarcabila acuitate: „Prin iarna, au fost citeva zile mai geroase si atunci i-au aparut petele alea de la circulatie; arata groaznic, nene, ca-n O suta unu dalmatieni. Imi desfaceam canadiana, se rezema cu spatele si era delir, nenica! Adica nu era mare lucru, chit ca imi mai baga si cite o contra, dar imi placea sa stau asa, cu obrazu’ la citiva milimetri de parul ei, nemiscati, fara sa zicem nimic. As fi vrut sa intepenim acolo for ever, parca se rupea ceva in mine cind se suna si trebuia sa ne intoarcem in clasa. Aia e, nene: de ce n-am facut nimic nici atunci? Nu stiu, de prost, pe bune, ca mi-e si rusine sa spun... Mi-era sa nu se termine cu atingerile si cu senzatiile alea in doi peri“.

Stilul colocvial al relatarii confera acestor pagini autenticitate, apropiind scriitura lui Ovidiu Verdes de cea a lui J.D. Salinger. Chiar daca lui Tinut, naratorul atit de spontan si lipsit de inhibitii din aceste pagini, ii lipseste dramatismul sau disperata gravitate a aventurii initiatice a lui Holden Caulfield, naturaletea si amestecul de naivitate, cinism, sensibilitate interioara, siguranta de sine si fragilitate sint elemente comune celor doua personaje. Or, tocmai firescul preocuparilor si al limbajului adolescentilor din Muzici si faze face ca romanul, desi are ca fundal societatea comunista, sa nu fie marcat de ideologia rigida a epocii. Nimic din gindurile , actiunile sau dialogurile lor nu cade sub incidenta acelor proze cu pionieri sau utecisti, biete sabloane lipsite de viata, de care erau pline nu doar manualele scolare din „epoca de aur“, ci si cartile unor autori romani care apareau sub titulatura „literaturii pentru tineret“. Comportamentul si limbajul adolescentilor din romanul publicat acum de Editura Univers constituie, prin contrast, o sfidare la adresa conventiilor care guverneaza lumea adultilor, in aceeasi masura in care tinerii de pretutindeni resping si sanctioneaza universul celor mari in cel mai putin conformist mod cu putinta.

Oralitatea este in acelasi timp punctul forte si punctul slab al romanului semnat de Ovidiu Verdes. Caracterul repetitiv al unora dintre reactiile sau expresiile personajelor, ticurile verbale precum si cele comportamentale pot da uneori impresia de manierism, chiar daca efectul imediat este autenticitatea. Cum Muzici si faze nu este un text cu o osatura epica ferma, romanul se incheie la fel de brusc precum a debutat, autorul mizind pe impresia de incompletitudine, de opera „niciodata sfirsita“ – cu o sintagma atit de draga lui Picasso –, un fragment care se desprinde, intimplator si temporar doar, din viata de zi cu zi. Realismul colocvial al acestor pagini, acuitatea perspectivei narative, pasiunea pentru farmecul discret al adolescentei cu tot „alaiul“ ei de sentimente contradictorii si curiozitati mai mult sau mai putin scandaloase, ca si curajul de a renunta la locurile comune ale amintirilor din copilarie/adolescenta fac din cartea lui Ovidiu Verdes un debut mai mult decit remarcabil, care cred ca va fi nu doar un succes de public, ci si unul de critica.