„Principiul meu a fost să fac filme şi să-mi placă să mă uit la ele“

Interviu cu Jirí MENZEL

Autor: Mihai FULGER | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Principiul meu a fost să fac filme şi să-mi placă să mă uit la ele“

Între 16 şi 19 mai, Centrul Ceh şi Ambasada Republicii Cehe la Bucureşti au organizat, la Cinema Studio, Retrospectiva Jirí Menzel, ce a inclus şapte filme semnate de marele regizor ceh, invitat special al evenimentului. Cu ocazia prezenţei la Bucureşti, Jirí Menzel a acordat un interviu în exclusivitate revistei noastre.

În 1967, la doar 29 de ani, aţi cîştigat – cu Trenuri bine păzite, debutul dumneavoastră în lungmetraj – Premiul Oscar. Cum v-a influenţat cariera acest succes?

Nu m-a influenţat în nici un fel, pentru că, imediat după premiul din America, am reintrat în studio, unde aveam un film de terminat, şi pînă mi-am terminat filmul, tancurile sovietice ocupaseră deja Praga.

Este adevărat că, în timpul campaniei „antisioniste“, s-au exercitat presiuni asupra dumneavoastră pentru a returna acest premiu?

Au existat unele comentarii, în ziarele sovietice, că acest premiu mi-a fost dat de către evreii americani. Dar cînd, în anul următor, Serghei Bondarciuk a primit şi el Oscarul (cu Război şi pace), ruşii au tăcut. Au existat unele presiuni, dar în nici un caz de luat în seamă. Mult mai amuzant a fost atunci cînd Milos Forman a primit şi el Oscarul, pentru Zbor deasupra unui cuib de cuci (în 1976). În Cehoslovacia a fost interzis să se scrie despre acest premiu, deşi se ştia de el. Secretarul Centrului Cinematografiei din acea vreme m-a invitat în biroul său, unde mi-a spus că este o ruşine că Forman a obţinut acest premiu cu un film capitalist şi că eu va trebui să fac un film socialist care să primească Oscarul. Eu i-am spus că nu pot face aşa ceva şi el a crezut că în mod intenţionat nu vreau să fac un asemenea film, pentru a nu primi Oscarul. Asta era conducerea cinematografiei cehoslovace de atunci...

Trenuri bine păzite a fost cel mai mare succes de box-office al Noului Val cehoslovac. Cît contează pentru dumneavoastră succesul la public?

Eu am fost foarte fericit, pentru că filmele mele le fac pentru spectatori. Atunci am obţinut un prestigiu foarte mare şi, pînă în ziua de azi, oamenii obişnuiţi mă opresc pe stradă şi îmi mulţumesc, nu doar pentru Trenuri bine păzite, ci şi pentru celelalte filme ale mele, iar asta mă bucură foarte mult. Sau, cînd mai sînt difuzat la televiziune, sînt sunat de cunoscuţi care îmi spun că mi-au revăzut pentru a nu ştiu cîta oară filmele, că le plac în continuare şi îmi mulţumesc foarte mult. Odată mi s-a întîmplat să fiu oprit de un poliţist, pentru că aveam viteză prea mare. Mi-a dat o amendă, dar apoi mi-a întins mîna şi mi-a spus: „Vă mulţumesc pentru filmele dumneavoastră“. Însă mi-a dat oricum amenda.

În anii ’60-’70, simţeaţi că faceţi parte dintr-un Nou Val? Exista o solidaritate între cineaştii din generaţia dumneavoastră?

Practic, toţi colegii din Noul Val aveam aceeaşi educaţie şi aceleaşi experienţe de viaţă, crescuserăm în acelaşi regim şi ne înţelegeam foarte bine între noi. De aceea, nu a existat o mare concurenţă în rîndul nostru. De exemplu, Jan Nemec m-a ajutat şi mi-a dat foarte multe idei la primul meu film.

Filmele dumneavoastră au avut mari probleme cu cenzura comunistă, cazul cel mai grav fiind al Ciocîrliilor pe sîrmă...

Nu pot să spun că am avut probleme atît de mari cu cenzura, pentru că eu ştiam ce pot să-mi permit şi ce nu. Desigur, am făcut Ciocîrlii pe sîrmă în alte condiţii decît filmele ulterioare, cele din anii ’80, dar existau şi alte chichiţe. De exemplu, personajul „negativ“ nu putea să meargă în maşina folosită de oficialităţi, Tatra T603, el trebuia să conducă o maşină dintr-o categorie inferioară. Era un tip de cenzură absolut fără sens, după părerea mea.

Totuşi, n-aţi avut probleme cu secvenţele erotice?

Deja din anii ’60 începuse să se manifeste, treptat, o anumită revoluţie sexuală, însă e adevărat că directorilor de producţie le era cam frică să dea drumul anumitor filme şi îmi cereau mereu să mai fac schimbări la montaj. Odată am avut o idee absolut genială. Am zis că prima noastră proiecţie va fi pentru muncitorii de la Gară, deci cei dintîi spectatori ai noştri vor fi din clasa muncitoare, şi că o să întreb clasa muncitoare dacă trebuie să tai ceva din film. Evident, clasa muncitoare nu a dorit să tai ceva din film.

După Ciocîrliile pe sîrmă, vi s-a interzis, timp de cîţiva ani, să mai filmaţi. Atunci aţi realizat Cel care caută aurul (1974), un film în care mulţi comentatori au văzut o formă de compromis. Cum vi se pare astăzi acel film?

Asta zic oamenii care n-au văzut filmul. Este un anumit compromis, dar ce film nu reprezintă un compromis? Întotdeauna faci cîte un compromis, din motive financiare sau din alte motive, pentru a-ţi realiza scopul. Alţii au spus că am realizat acest film pentru a nu deveni o victimă totală a regimului, pentru a nu fi distrus. Am făcut acest film despre clasa muncitoare, de care mie nu mi-e ruşine şi care putea să fie digerat de sistem. Şi eu, unul, cred că e mai bine să munceşti decît să furi. Chiar dacă povestea sa nu este extraordinară, e puţin cam patetică, nu este un film procomunist şi sînt bucuros că am avut ocazia să-l realizez. Dacă nu l-aş fi făcut, nu aş fi făcut nici următoarele mele filme, care au fost prezentate aici.

Cum v-aţi format stilul, imediat recognoscibil de către cei care vă cunosc filmele?

Nu e nici un fel de speculaţie aici, e un lucru spontan. Eu am învăţat mult din filmele bune. Principiul meu a fost să fac filme în aşa fel încît eu să stau la cinematograf şi să-mi placă să mă uit la ele. Aşadar, pentru mine e simplu.

Vorbind despre filmele bune, care v-au influenţat cel mai mult?

Mi-au plăcut întotdeauna filmele franţuzeşti din anii ’30-’40: René Clair, Jean Renoir, Julien Duvivier şi alţii. Mi-au mai plăcut filmele americane cu umor grotesc, dar şi unele filme europene pe care am reuşit să le văd, precum La Strada al lui Fellini.

Vă interesează psihanaliza? De exemplu, coşul înalt pe care urcă eroina din Amintiri a fost interpretat ca un simbol falic...

(Rîde în hohote.) Pe mine întotdeauna mă distrează ce inventează oamenii şi ce văd ei în filmele mele. Habar n-am de unde scot toate aceste interpretări. În ce priveşte acel film, aşa a scris scriitorul Bohumil Hrabal. Eu, unul, niciodată n-am crezut că un coş poate fi văzut ca un simbol falic. Eu cred că asemenea lucruri sînt inventate de oameni care n-au alte treburi.

Apropo de colaborarea cu Hrabal: cînd scriaţi împreună un scenariu, el era deschis la sugestiile dumneavoastră? De pildă, structura filmului Trenuri bine păzite este mult mai simplă decît cea a romanului care a stat la baza sa...

Eu am făcut această schimbare, trecerea la o structură lineară, pentru că am vrut ca acest film să fie acceptabil, să fie primit şi de spectatorii obişnuiţi. Numai unul din zece oameni gustă proza lui Hrabal, însă mai mulţi oameni apreciază, ca spectatori, filmele mele după Hrabal. Era foarte important ca povestea să fie simplă, pentru a fi uşor de înţeles. Prima mea contribuţie a fost să-i spun lui Hrabal care trebuie să fie cronologia scenelor, deoarece ştiam din facultate de ce are nevoie un spectator de cinema. Asta pentru că legile de compoziţie ale unei proze sînt diferite de legile de compoziţie ale unui scenariu.

Aţi apărut ca actor în multe filme, fie ale dumneavoastră, fie ale altor regizori, cum ar fi Vera Chytilová. Unde vă simţiţi mai comod: în faţa sau în spatele camerei?

În faţa camerei, pentru că acolo nu prea ai nici un stres. Trebuie doar să-ţi aduci aminte textul, iar asta mie chiar îmi dă probleme. În schimb, cînd eşti în spatele camerei, ai mereu capul plin de probleme. Şi, în plus, eşti mai prost plătit.

Experienţele dumneavoastră actoriceşti v-au marcat activitatea regizorală?

Nu, numai că ştiu exact în ce situaţie se află actorul cînd este în faţa camerei şi, ca regizor, sînt mai atent, am mai multă grijă faţă de el. Vreau ca actorul să ştie că este tot timpul sub observaţie şi ca nimic să nu-i distragă atenţia. Şi, bineînţeles, am şi experienţă de lucru cu actorii de teatru.

Aţi fost descris ca un „Woody Allen ceh“. Ce părere aveţi despre această comparaţie?

Eu, unul, n-am fost niciodată la psihiatru. Altfel, îmi place foarte mult de el ca regizor. Avem ochelari asemănători, dar cam asta-i toată asemănarea dintre noi.

Vă aflaţi pentru a patra oară în România şi pentru prima dată cu o retrospectivă. Cum vi s-a părut reacţia publicului bucureştean de data asta?

La filmul de deschidere, Amintiri, a fost extraordinar. Eu n-am stat la toată proiecţia, dar toţi cei care au stat mi-au zis că publicul a primit foarte viu filmul. Iar discuţiile ulterioare au fost foarte animate şi plăcute. Desigur, spectatorii de acolo erau oameni speciali, pentru că veneau la un film cehesc, deci nu erau spectatori obişnuiţi...

Cînd vom putea vedea pe ecrane un nou film de Jirí Menzel?

Şi eu aş vrea să ştiu asta.

Ecranizările, cenzura şi succesul

Jirí Menzel a studiat regia la Facultatea de Film şi Televiziune din Praga (FAMU), în perioada în care s-a format Noul Val cehoslovac. Ulterior, în culmea gloriei, el avea să revină ca profesor în cadrul acestei renumite şcoli de film. După absolvirea studiilor, Menzel a debutat pe marile ecrane cu filmul-omnibus Micile perle (1965), incluzînd adaptări după Bohumil Hrabal. Prozatorul a fost atît de încîntat de scurtmetrajul realizat de Menzel (Moartea domnului Baltazar), încît i-a trimis regizorului romanul său Trenuri bine păzite, propunîndu-i să-l ecranizeze el. Menzel, mare admirator al scriitorului, a acceptat imediat propunerea şi a scris scenariul împreună cu Hrabal. Filmul Trenuri bine păzite (1966) s-a bucurat de un succes uriaş, în Cehoslovacia şi în străinătate, primind Premiul Oscar pentru Cea mai bună producţie într-o altă limbă decît engleza. Astfel, la doar 29 de ani, Jirí Menzel a devenit unul dintre cei mai tineri regizori ai lumii premiaţi cu celebra statuetă.

Următoarea ecranizare a lui Menzel este Vară capricioasă (1968), după un roman de Vladislav Vancura, în care regizorul îl interpretează pe acrobatul Ernie (rol pentru care Menzel a învăţat să meargă pe sîrmă).

Colaborarea cu Bohumil Hrabal a continuat cu subversivul Ciocîrliile pe sîrmă. Terminat în 1969, filmul a fost interzis după ce tancurile sovietice au pus capăt Primăverii de la Praga. Ciocîrliile pe sîrmă a avut premiera mondială de-abia în februarie 1990, cînd a obţinut Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin. Povestea este plasată în anii 1950, într-un combinat siderurgic din apropierea Pragăi, unde „duşmanii poporului“ (printre care un profesor de filozofie, un procuror, un saxofonist şi un lăptar) sînt reeducaţi prin muncă, la mică distanţă de un grup de femei capturate în timp ce încercau să fugă din ţară. Ciocîrliile pe sîrmă este o nouă capodoperă a lui Jirí Menzel, despre umanitate – şi dezumanizare – în faţa Istoriei.

În delectabilul Amintiri (1980), ne este prezentată chiar povestea conceperii scriitorului Bohumil Hrabal, aşa cum şi-a imaginat-o acesta, iar Menzel a transpus-o în imagini. Amintiri este o comedie clasică, inteligentă şi rafinată.

O altă adaptare cinematografică după Vladislav Vancura, Sfîrşitul vremurilor vechi (1989), prezintă conflictele şi interferenţele dintre clasele sociale (aristocraţii şi les nouveaux riches) în perioada de după Primul Război Mondial.

În slujba regelui Angliei este a şasea adaptare a lui Menzel după opera lui Bohumil Hrabal şi cel mai nou film al regizorului. Lansat la sfîrşitul lui 2006, proiectul este foarte vechi: prima ediţie a romanului a apărut, la o editură secretă, în 1971, iar Hrabal (care a murit în 1997) a purtat multe tratative pentru ecranizarea romanului.

Recomanda articolul prin: