Printre oameni cu vise colorate

Autor: Dana PÎRVAN-JENARU | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Cei care iubesc scrisul lui Răzvan Petrescu trăiesc, citindu-i noul volum de proză scurtă – Rubato –, cel puțin două senzații. Cea mai puternică este, evident, plăcerea de a se reîntîlni cu unele dintre cele mai bune proze publicate pînă acum de autor, cu atît mai mult cu cît acestea sînt revizuite simțitor la nivel stilistic. Pe de altă parte, discretă, se strecoară și părerea de rău că nu se pot bucura decît de un singur text inedit – „Jaf armat“, celelalte proze („Ușa“, „Șansa“, „Globul de cristal“, „Farsa“, „Rubato“, „Primăvara la bufet“, „Unde ești, Eleonora?“, „Blitz“, „În rolul lui Isus“, „Într-o după-amiază de vineri“, „Fotografii de nuntă“, „Scrisoare de octombrie“, „Mici schimbări de atitudine“) fiind selectate din volumele anterioare – Grădina de vară (1989), Eclipsa (1993) și Într-o după-amiază de vineri (1997).

Fie că scrie eseistică, fie că scrie proză, fie că este citit sau recitit, Răzvan Petrescu se dovedește un scriitor puternic, singularizîndu-se prin arta de a-și surprinde lectorul prin farmecul crud și în același timp delicat, iscat de subtilitatea duplicitară a umorului și a ironiei sau de vîrtejurile de expresivitate proprie atît imaginilor poetice, cît și conversațiilor în registru colocvial-argotic. Amestecul de realism și fantastic, de imanență și transcendență, de tușe caustice și de luciditate blînd-amară, de parabolic grav și de parodic ștrengăresc vine să extindă această gamă de strategii ale paradoxalului cu care Răzvan Petrescu își seduce, își provoacă și își fidelizează cititorii.

Autoscopie deopotrivă poetică și lucidă

Lumea ficțiunii sale este, am putea spune, un tărîm paradiziac al ființelor fragile care „visează prea des, prea colorat, prea nefiresc“, al oamenilor „scoși din priză“, deconectați de la „normalitatea“ celorlalți, pe care și-o reprezintă însă plastic și nuanțat, profitînd parcă de avantajul pe care îl oferă înălțimea desprinderii. Una dintre cele mai frumoase astfel de desprinderi, de plutiri deasupra vieții mi s-a părut a fi „Globul de cristal“, un monolog ce se rotește între naștere și moarte, „întîmplări“ care ajung să se suprapună atît de natural într-un punct zero al (in)existenței. Prin anularea timpului și a spațiului (pusă pe seama unui accident urmat de o comă, în timpul căreia subconștientul lui Radu G., vînzător de pantofi și fost profesor de istorie suspectat de derapaj mintal, e mai viu ca niciodată), autoscopia imaginată de Răzvan Petrescu e deopotrivă poetică și lucidă, așa cum se ridică ea pe acoperișul firav al morții: „Sînt atît de sfărîmat, încît probabil n-aș umple nici măcar un pumn, dacă m-ar culege cineva. Aplecîndu-se, mai întîi din curiozitate, să mă privească. Atingîndu-mi resturile cu mîna. Ce-o fi asta? S-ar întreba, scrutîndu-mă în lumina zării, răsfirîndu-mă încet printre degete. O fantezie, se știe că moartea își are și ea fanteziile ei. [...] Timpul trece în toate părțile. Uneori stă. [...] Acum mi se pare că e dimineață, pentru că disting visele de demult, uscîndu-se pe o sfoară de lumină albastră, ca niște rufe. Se zvîntă, flutură ușurel în vînt, dispar“. O viață de ratări profesionale și familiale este concentrată în mai puțin de patruzeci de pagini de monolog retrospectiv-reflexiv, aparent incoerent, în care ironia are puternice rădăcini în rațiune, iar umorul este departe de a fi ingenuu.

Doza de fantastic și de imagini suprarealiste pe al căror fundal se conturează povestea îi conferă acesteia magie, potențînd și o melancolie intrinsecă, comparabilă cu cea degajată în copilărie de globurile de cristal pline cu fulgi de zăpadă. Reversibilitatea morții și a vieții devine imaginea simbolică centrală a textului, secretînd constante fundamentale ale prozei lui Răzvan Petrescu: timpul circular, creația recurentă, simetria. Astfel, destrămîndu-se pe firul gîndurilor delirante, patul de spital se preface „într-unul din acele globuri de cristal din copilărie, care, întoarse cu fundul în sus, lăsau să se vadă cum îți ninge în palmă, ori de cîte ori le-ai fi întors, o ninsoare lentă, tremurătoare, fără ca măcar să lipsească cel mai mic fulg, fără să se termine, așa, ca o iarnă de jucărie“. O ironie fină, caldă, cu unde de tristețe oferă reflexia dureroasă a „nimicurilor“ vieții: „Numai surprize, trebuia doar să știi cum să le ții în palmă. Ca să ningă“...

Formula monologului interior expresiv, eliberat de o minte „specială“, este întîlnită și în proza „Într-o după-amiază de vineri“. După o primă propoziție cuminte, dînd impresia de gravitate clasică – „A murit tata“ –‚ lui Răzvan Petrescu îi sînt suficiente trei rînduri pentru a deturna așteptările cititorului: „Era un om liniștit, puțin mistic, cu două șanțuri adînci de-o parte și de alta a nasului, uneori melancolic, iar duminica, la prînz, obișnuia să facă glume. Arunca lingura de supă în direcția lustrei și apoi încerca s-o prindă. N-o prindea“. Povestea tatălui și a fiului pe care ne-o propune autorul este de fapt povestea unui securist omorît de propriul fiu cu ciocanul folosit probabil de acesta pentru a anihila „dușmanii poporului“. Din cioburi ce scrîșnesc în mintea fiului se naște un text caleidoscopic ce permite alternarea extrem de rapidă și de dibace a planului individual, psihologic, aparent „minor“, cu planul colectiv, politic. Odată cu imaginea tatălui – singurul din tot blocul care se distra, căci își pusese trei vizoare în ușă și avea fel și fel de jucării de spionaj – crește și imaginea comunismului cu abuzurile, teroarea și absurdul său. Șubrezenia lumii absurd-macabre, lipsite de o busolă a valorilor, se răsfrînge și în „maturitatea“ copilului: „Desenam fără încetare, cu febrilitate și cu limba scoasă din gură, personaje minuscule, ca un Bosh copil. Mă jucam mult în cimitir. Smulgeam aripile muștelor, vîram fluturi în aragaz, tăiam rîmele în două, înfigeam ace cu gămălie în ochii șoriceilor. Eram un copil matur“. Tragicomicul, deși relativizat de suspiciunea țicnelii, palpită de viață netrucată și de viziune critică.

Tot pe un fantastic blînd, aflat la următorul etaj al existenței, acolo unde tainele nu sînt străvezii, dar nici incredibile, este construită și povestirea „Șansa“. De data aceasta, sugestiile parabolicului sînt adîncite de o intertextualitate ce-l aduce pe Shakespeare printre muncitorii care trebuie să repare o conductă. După ce se înfruptă cu slănină, brînză și ceapă, dregîndu-se cu cîte o dușcă zdravănă, aceștia găsesc un craniu. Printre hîrtii unsuroase, vînturi năprasnice, scuipați și inconfundabila vervă a vorbelor de duh de pe șantier, unul urinează în hîrcă, în timp ce altul ridică craniul, îl șterge cu grijă și simte că „în podul palmei îi creșteau cuvinte necunoscute, alergîndu-i din ce în ce mai repede către tîmple“. Recită din Hamlet, în engleză, spre stupoarea tuturor celorlalți, care îl cred beat...

Proza lui Răzvan Petrescu este, prin excelență, o proză auditivă

Răvășiri lăuntrice și minți agitate apar și în „Rubato“ ori în „Primăvara la bufet“, remediul încercat fiind, de data aceasta, „trăncăneala“, fie în spațiul specializat al cabinetului unui psiholog, suferind și el, în fond, de aceeași boală ca și plictisitorii săi pacienți, fie în ograda încăpătoare și ocrotitoare a bufetului. „Șansa“ și „În rolul lui Iisus“ aduc, în plus, o coborîre și o reconfigurare a miturilor biblice printre ființele atît de omenești.

„Jaf armat“, cel mai nou text, surprinde de data aceasta printr-un colaj de monologuri ce aduc multiplicarea unghiurilor, o nouă (sau mai veche) dramă a unui intelectual, îmbogățind tabloul de familie. Radu, doctor psihiatru cu barbă, conferențiar, cu o soție bolnavă de cancer, fără copii, proprietarul unui Tico, căruia nu-i ajung banii de benzină și nici de apă minerală, se hotărăște să dea lovitura vieții sale – o spargere la o bancă. Pentru asta îl abordează pe Aurel, șmecher de cartier care, pentru a se distra, sparge geamuri, scrijelește flori de nu-mă-uita pe caroseriile mașinilor, smulge retrovizoare, dar și pe Cristi și pe Gigi, prietenii săi, tot intelectuali. Jaful e o nouă ratare, în ciuda măștilor de fluturi pe care și le aleseseră cu grijă... Povestirea este construită din scene scurte relatate de fiecare dintre participanții la marele eveniment, ba chiar și de nevestele acestora, martore neputincioase ale schimbărilor dramatice prin care trec soții lor. Cele mai multe cadre sînt statice, personajele nu acționează nici de data aceasta, ci stau de vorbă. Pentru sugerarea tensiunii, în acțiune trebuie să se implice și Nabokov, Martin Amis ori Saul Below, pe ritmuri din Led Zeppelin, Cesaria Evora, Astor Piazzolla, Cohen. Iar pentru surprinderea totală a cititorilor, Răzvan Petrescu recurge la o clasică coincidență plină de „romantism“: în timpul jafului, Radu o împușcă chiar pe Corina, soția sa, apărută întîmplător în casa de schimb valutar. După care va ninge, desigur, ca în Tarkovski. Dar asta era de așteptat...

Proza lui Răzvan Petrescu este, prin excelență, o proză auditivă, este limbaj înainte de a fi anecdotă imediată. Personajele sale trăiesc de două ori prin cuvînt, narațiunea pare de „prisos“, avînd mai degrabă un rol decorativ, de a puncta evoluția și motivația psihologică a actorilor care vorbind cu ei înșiși sau cu alții, se regăsesc ori își prelungesc poveștile neînțelese dincolo de teritoriul uman. Într-o altă lume, a adîncurilor încîlcite în vise colorate.