Este bine că şi societatea românească
începe să fie interesată şi că dezbate o temă precum
echitatea. Presa caută cu fervoare salariile mari de la stat prin
agenţiile... statului, prin primării şi prin alte locuri, demască
privilegiaţii zilei, îi arată cu degetul, dar găseşte, în
acelaşi timp, prin munţii şi prin satele patriei, oameni cu pensii
de 3 sau de 8 lei pe lună. Contrastul este izbitor, indignarea
creşte pînă la revoltă, mai ales cînd ne este
prezentată pe ecran o bătrînă care plînge şi care îşi
arată sărăcia, o bătrînă ce poate fi foarte bine bunica
sau mama oricăruia dintre noi. Explicaţiile raţionale nu mai
contează acum. Calculele prin care bătrînei i s-a alocat acel
venit pot fi corecte din punct de vedere matematic, dar nu şi din
punct de vedere moral, chiar dacă femeia nu a fost niciodată
salariată şi nu a cotizat vreodată la bugetul de stat. Aceste
amănunte contează prea puţin atunci cînd efectele speciale
folosite de televiziune amplifică suferinţa bătrînei de pe
ecran. Este un moment în care ne întrebăm cu voce tare:
în ce fel de societate am ajuns să trăim şi în ce fel
de societate ne dorim să trăim. În orice caz, ştim că nu
vrem să trăim într-o lume în care nişte porci se
lăfăie în privilegii nemeritate, pe banii statului, în
timp ce nu i se poate asigura un venit minim, decent, unei bătrîne.
Chiar dacă este evident că mass-media a dezvoltat subiectul înainte
de campania electorală şi toată treaba are un vădit scop politic,
chiar dacă a recurs la manipulări sentimentale, cu toate aceste
imperfecţiuni deontologice, subiectul stă în picioare. Este
un subiect real de dezbatere, care, dacă nu va fi fuşerit ca restul
celorlalte subiecte generate de media, ci va fi tratat serios, va
reuşi să producă unele schimbări, pentru a nu ne mai fi ruşine
de societatea pe care politicienii noştri au creat-o şi în
care noi trăim.
În primul rînd, se ştie,
subiectul clienţilor politici cărora li se acordă privilegii nu
este nou. Această practică a fost iniţiată de foştii comunişti,
care au deţinut puterea în perioada 1990-1996, şi care, sătui
de prea mult egalitarism, au simţit nevoia să se detaşeze rapid de
restul societăţii, acordînd unora sau altora salarii
disproporţionate, funcţii în consilii de administraţie sau
de privatizare care, la rîndul lor, asigurau venituri grase,
nemeritate, nemuncite. Practica a fost perpetuată, de-a lungul
timpului, de toate cabinetele, care au avut din ce în ce mai
mulţi clienţi de mulţumit, fie că au guvernat în coaliţie
sau nu. Povestea aceasta ne-a mai fost servită şi în
preambulul altor campanii electorale. Vorba aceea, poanta-i veche,
prostul nou. Iar proştii sîntem noi, care ne comportăm de
parcă acum auzim pentru prima dată de privilegii şi de
privilegiaţi.
Spre deosebire de cei care s-au
îmbogăţit prin corupţie, privilegiaţii reprezintă o
categorie care primeşte foloase „necuvenite“ în mod legal.
Ei sînt beneficiarii direcţi ai cîştigării unor
alegeri, sînt răsfăţaţii partidelor politice, cărora
trebuie să le întoarcă o parte din veniturile acumulate. În
România, echitatea devine, pe zi ce trece, o temă din ce în
ce mai actuală. Avem un sistem legislativ care îngăduie
privilegii acordate discreţionar, ca pe vremea unui Vodă medieval.
În afara acestor privilegiaţi ai
zilei, cum sînt cei vînaţi astăzi de media, mai există
întregi categorii profesionale de privilegiaţi. Cei care se
bucură de o formă specială de pensii: pensiile de serviciu.
Militarii, diplomaţii, magistraţii, parlamentarii şi alte cîteva
categorii nu-şi iau pensiile din fondul de pensii, ca restul
oamenilor din ţara asta, ci beneficiază de un fond special, de o
lege specială şi, evident, de pensii speciale. Mai mari.
Dezbaterea a provocat deja reacţia
premierului Tăriceanu, care, încercînd să-şi salveze
propria imagine, a convocat o şedinţă de guvern menită să
limiteze salariile şefilor de agenţii guvernamentale. S-a propus şi
o jumătate de măsură, şi anume ca funcţionarii publici să nu
mai poată fi membri în mai mult de un consiliu de
administraţie de întreprindere de stat. E un început.