Privind către Est

Autor: Cezar GHEORGHE | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Literatura, spre deosebire de alte arte precum muzica sau filmul, este promovată mult mai greu, mai ales atunci cînd vorbim despre literatura ţărilor Europei de Est. Rescrierea acestei „hărţi“ imaginare a literaturii este una dintre exigenţele majore ale perioadei de după căderea Cortinei de Fier. Aceasta şi-au propus şi organizatorii primei ediţii a Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti, care s-a desfăşurat între 29 şi 31 octombrie la Muzeul Ţăranului Român. Lansarea unui festival de literatură în care scriitorii români pot comunica şi stabili legături cu scriitorii ce aparţin literaturilor din ţările vecine devine din ce în ce mai promiţătoare, dacă ne gîndim că ambele categorii de autori încearcă rescrierea unui trecut asemănător(„de-geografizat“) care, prin jocul infinit de perspective al literaturii, poate da naştere unei noi sensibilităţi est-europene. Prima ediţie a acestui festival îşi propune extinderea funcţiei de comunicare a literaturii prin iniţierea unui dialog real între scriitorii Europei de Est.

Eastern Promises, tema primei seri a festivalului a avut o dublă semnificaţie. Pe de o parte, aceasta presupune ceea ce scriitorii din Est promit publicului occidental şi, pe de altă parte, ceea ce publicul cititor de literatură din Vest descoperă în spaţiul literar răsăritean.

Dacă înainte de 1989 graniţele reprezentau, în conştiinţa colectivă, o formă a totalitarismului, perioada imediat următoare se caracterizează printr-o atitudine opusă, tendinţa, care devine transparentă şi în literatură, este aceea de a estompa graniţele geografice. Coloratura unui anumit spaţiu va fi „rescrisă“ în literatură de un scriitor ce nu mai aparţine unui loc sau unei naţiuni. Pentru prima dată, asistăm la dispariţia unuia dintre miturile cele mai influente din istoria literaturii. Nimic din ceea ce obişnuiam să numim un „scriitor naţional“ nu mai poate supravieţui în Europa anului 2008. Nici un scriitor nu poate ilustra mai bine dispariţia acestui tip de autor decît Philip Ó Ceallaigh, invitatul special din prima seară a festivalului. Născut în Irlanda, acesta trăieşte în România începînd cu anul 2000. Autorul romanului Însemnări dintr-un bordel turcesc a mărturisit publicului că scrie despre ce se întîmplă în jurul său şi că cititorii săi occidentali „nu ştiu ce înseamnă România“, de aceea posibilitatea „rescrierii“ Europei de Est şi implicit a României, nu este o sarcină uşoară. Cititorii nu se aşteaptă neapărat la automatisme de tipul „vieţii în comunism“ sau la formula exotismului.

Unul dintre punctele de vîrf ale primei seri a fost dramatizarea textului „My secret war“, din volumul My pleasant day, semnat de Philip Ó Ceallaigh. Dezbaterea ce a urmat a încercat să stabilească avantajele pe care România şi Europa de Est le pot oferi unui tînăr scriitor şi dacă ţările fostului bloc comunist pot constitui o sursă de inspiraţie în literatură. Atitudinea invitaţilor români în legătură cu această temă de discuţie a contrastat cu optimismul afişat de Philip Ó Ceallaigh. În timp ce acesta din urmă şi-a exprimat optimismul în legătură cu România ca posibilă sursă de inspiraţie, T.O. Bobe a mărturisit că nu poate scrie pe teritoriul României, nu din lipsă de inspiraţie, ci din cauza zgomotului, care „îl scoate din pagină“.

O părere diferită a fost exprimată de Mitoş Micleuşanu, al cărui roman Kasa Poporului are ca punct de plecare imaginea schizoidă a spaţiului românesc, autorul mărturisind că România este un loc la fel de potrivit ca orice alt loc pentru un scriitor. Costi Rogozanu, invitat în calitate de scriitor şi nu în calitate de critic, a vorbit despre dorinţa de a aborda teme externe literaturii, după modelul american, unde marile cotidiene angajează scriitori de renume care publică texte despre evenimente curente. Afirmaţiile sale, deosebit de inspirate, au confirmat imaginea unui bun analist al spaţiului literar, acesta vorbind mai mult din perspectiva jurnalistului şi a criticului literar, şi mai puţin din perspectiva unui scriitor, statut încă neconfirmat în cazul acestuia.

„Before/After 1990“

Cea de-a doua seară a festivalului i-a avut ca invitaţi speciali pe tînăra scriitoare germană Juli Yeh şi pe polonezul Wojciech Kuczok. De data aceasta, organizatorii au optat pentru lecturi din romanele celor doi scriitori străini.

Yuli Zeh, considerată de unii critici o urmaşă a lui Gunter Grass, a început să scrie literatură după ce şi-a terminat studiile de drept internaţional. Profesarea în acest domeniu i-a oferit ocazia de a călători în ţările Europei de Est, de care aceasta s-a simţit foarte apropiată şi despre care a început să scrie. Celălalt invitat, Wojciech Kuczok este poet, prozator, scenarist şi critic de film. Romanul său, Mizeria, abordează tema violenţei din familie, povestea unei copilării de coşmar istorisită din perspectiva unui narator-copil care-şi priveşte acum trecutul „ca pe un exponat de muzeu“, fără a-şi abandona perspectiva de copil. Lecturile din romanul Mizeria şi din Schilf, romanul scris de Yuli Zeh, au fost realizate de Anca Băicoianu care şi-a demonstrat talentul pentru interpretare.

Yuli Zeh a mărturisit că dreptul şi literatura au ceva în comun. Dreptul a ajutat-o prin faptul că i-a impus disciplina necesară scrierii unui roman, mai ales că aceasta se concentrează pe latura intelectuală a scrisului, oferindu-ne o proză de construcţie.

Wojciech Kuczok a mărturisit că şi-a subintitulat romanul „Antibiografie“ deoarece acesta nu este o biografie, nici o autobiografie, ci mai degrabă o biografie negativă, ce aminteşte de tehnica filmului developat, de pe care, citind negativul, vom încerca să aflăm ce ascunde acesta în realitate.

Fiecare dintre autorii invitaţi a fost întrebat de moderatorul George Onofrei ce înseamnă războiul personal în literatură. Cezar Paul-Bădescu a recunoscut că, în ceea ce-l priveşte, războiul a fost pierdut de literatură în faţa jurnalismului şi că nu e preocupat de cîştigarea unui loc în „marea carte a istoriei literaturii“. A recunoscut că va începe să scrie o altă carte atunci cînd va beneficia de o nouă bursă de creaţie. Elena Vlădăreanu a recunoscut că scrisul este posibil, chiar şi atunci cînd lucrezi în două locuri, iar atunci cînd a renunţat la unul dintre cele două servicii a simţit lipsa acelei discipline impuse de a scrie într-un timp limitat. Cu alte cuvinte, ea nu vede nici un conflict între meseria de jurnalist şi cea de scriitor, ba, mai mult, încearcă să înglobeze experienţa de jurnalist în propria poezie. Rămîne de văzut rezultatul.

Seara a fost completată de lectura unui text inedit semnat de Simona Popescu. Intitulat Before/After 1990, textul a tratat tema serii „My Strange Past/My Stranger Present“, vorbind despre impostura scriitorilor. Sinceritatea celor două pagini a aprins sala prin ironia şi prin sarcasmul la adresa scriitorilor ce au beneficiat de „situaţii confortabile“, atît în comunism cît şi după ’90. Pentru a ne convinge cred că ar trebui să cităm un fragment:

„Before: Minciuna din jur era ceva simplu, uşor de identificat. Ca şi ticăloşia. Ca şi prostia. Ca şi oportunismul. Mai ales cînd era vorba de scriitori.

After: Nimic nu mai e simplu. Minciuna e de multe feluri şi-n forme ameţitor de multiple, pînă la capătul spectrului în care ea pare să se confunde cu adevărul. Nu doar minciuna nu mai e simplă. Ci şi ticăloşia, prostia şi oportunismul. Mai ales în ceea ce-i priveşte pe scriitori. ş…ţ

Before: Luam cărţi pe care le deschideam la întîmplare de cîteva ori. Dacă îmi plăceau le cumpăram. Rar am dat greş. Coperţile erau austere. Titlul şi numele autorului. Nimic pe coperta a IV-a.

After: Cumpăr cărţi şi primesc. O grămadă. Pe coperta a IV-a – citate. Din unii care îţi spun cît de importante sînt cărţile, cum s-au vîndut în tiraje ameţitoare, în cîte limbi au fost traduse şi alte chestii. Apoi citeşti despre cum nu pot unii să le lase din mînă.

Mereu mi-i imaginez cu mîinile lipite de cărţile alea pe care eu nu le voi citi probabil niciodată. Îmi plac din ce in ce mai mult cărţile pe care le poţi lăsa din mînă. Ca să te gîndeşti. Ca să laşi pentru mai tîrziu. Ca să revii.

Before: Oamenii erau foarte complicaţi, iar lumea prea simplă. Scriitorii – ceva între astea două.

After: Lumea e foarte complicată şi oamenii prea simpli. Scriitorii – ceva între astea două.“ Am ţinut să reproduc acest pasaj pentru că sînt convins că a fost unul dintre momentele de vîrf ale festivalului, prin impactul adevărurilor rostite.

Anevoiosul drum către Occident

Atilla Bartis şi György Dragomán au fost invitaţii speciali din ultima seară a festivalului, în care discuţia a pornit de la textul polemic al lui Paul Cernat, „Puncte din oficiu pentru literatură română tînără“, mai exact de la observaţia conform căreia proza tinerilor scriitori români ar fi caracterizată de un exces în abordarea temelor de genul „copilăriei“ sau „adolescenţei“. Invitaţii au fost întrebaţi dacă alegerea unei „anumite teme, la modă“ poate ajuta receptării pozitive a cărţii. Moderatorul serii, George Onofrei, a amintit şi faptul că o mare parte dintre cărţile prezente la acest festival folosesc formula naratorului-copil. Acesta i-a întrebat pe scriitorii maghiari şi pe cei români dacă alegerea acestei formule a fost motivată de o înţelegere superioară a artei romanului. György Dragomán a mărturisit că s-a folosit de un asemenea narator, deoarece nu a găsit o voce mai firească, care se putea potrivi tematicii romanului său Regele alb.

Attila Bartis a recunoscut că, în momentul scrierii romanului său de debut, Plimbarea, nu putea stăpîni o formulă narativă diferită. De aceea, autorul consideră Tihna, cel de-al doilea roman, o evoluţie pe plan tehnic.

Întorcîndu-ne la observaţiile lui Paul Cernat, este important să precizăm că atît Filip Florian, cît şi Lucian Dan Teodorovici au declarat că alegerea unei aşa-numite „mari teme“ sau a unei anumite formule narative nu poate conta în evaluarea unei cărţi. Ceea ce ar trebui să conteze este abordarea acestei teme sau formule prozastice.

La finalul dezbaterii, invitaţii au subliniat importanţa traducătorilor. „Totul începe cu cineva care se îndrăgosteşte de cartea ta şi se luptă pentru traducerea ei.“, a afirmat György Dragomán, reamintind că promovarea unui scriitor în afara propriei ţări are la bază stabilirea unei bune colaborări cu traducătorul.

Cu ceva noroc, acest nou festival va asigura interfaţa unei asemenea comunicări în cadrul cît mai multor ediţii viitoare.