OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

S-a stins din viata, dupa o suferinta indelungata, directorul Institutului Italian de Cultura, Vito Grasso. Nascut la Palermo in 1939, licentiat al Facultatii de litere a Universitatii din Palermo, Vito Grasso isi incepe cariera ca asistent la Catedra de istorie moderna a Universitatii din Palermo si, ulterior, ca profesor de literatura italiana la diferite licee din Trieste. Din 1969 pina in 2005 a fost atasat si director al Institutului Italian de Cultura din Ankara, Bucuresti (1976-1982;1998-2005), Amsterdam, Moscova si Madrid.

Comunicare si intelegere
Din zecile sau poate sutele de pagini care consemneaza activitatile culturale organizate in acesti ani s-ar putea spicui exemple de manifestari de mare prestigiu (de exemplu concerte ale Scalei din Milano); ); din cele citeva sedii in care a lucrat m-as putea opri asupra celui de la Moscova, reintemeiat tocmai prin venirea sa in acel post; din lista sa de publicatii as putea cita citeva titluri ce merg de la eseuri de critica literara, artistica pina la cele filozofice sau istorice; din comparatia activitatilor culturale desfasurate in tarile fostului lagar socialist si in cele occidentale s-ar putea trage o serie de concluzii despre politica si strategia difuzarii culturii italiene in functie de necesitatile tarilor in care a lucrat. Nu o voi face.

Mi se pare mai interesant sa reusesc sa reconstitui raportul pe care l-a avut cu oamenii; oameni apartinind unor culturi, istorii, societati atit de diferite (insist: oameni, si nu publicul activitatilor culturale). A invatat limbile tuturor tarilor in care a lucrat (cu exceptia olandezei, inlocuita de engleza) si nu pentru ca nu era inconjurat de vorbitori de italiana in toate institutele unde a lucrat. Pentru el, comunicarea in limba locului cu oamenii locului era o necesitate intelectuala stringenta. Numai acest gen de comunicare considera ca-i putea da adevarata intelegere a oamenilor si a culturii. Limbile sint un „mijloc“, spunea el. Ma voi opri asupra experientei pe care o considera cea mai interesanta din punct de vedere profesional si uman: cea inceputa in Uniunea Sovietica si terminata in Rusia. In 1986, editura Teti din Milano a publicat studiul lui Gamer Bautdinov Gli italiani in Russia si i-a cerut lui Vito sa prefateze cartea.

„Istoria prezentei italienilor in Rusia si, in general, istoria raporturilor dintre cele doua popoare constituie un capitol fascinant si intr-o anumita masura un capitol emblematic al relatiilor umane.“ Dupa aceasta prima fraza se evoca felul in care era cunoscuta figura lui Garibaldi in Rusia si transformarea sa intr-un adevarat mit al dreptatii sociale cunoscut nu doar de intelectualii vremii (Turgheniev, Dostoievski, Tolstoi), ci si la nivel popular. In memoriile lui Kropotkin este citata fraza unui taran din Petersburg: „Daca nu vine Garibaldi, aici n-o sa avem libertate niciodata“.
Alaturi de Garibaldi, devenit de acum un simbol, prezenta italiana inseamna si prezenta culturii italiene (arhitecti, pictori, sculptori, muzicieni) despre care vorbeste cartea in sine. Vito insa nu coboara in amanunte, ci hotaraste sa incheie prefata cu „un episod de istorie mai recenta, dar care se leaga in mod ideal“ de perceperea lui Garibaldi in Rusia.

„In 1921 la daunele provocate de razboi si de blocajul economic se adauga foametea care devasteaza Rusia centrala si mai ales zonele
de-a lungul riului Volga. Incep adevarate exoduri umane, tragedii si dezolare insotite de epidemii de tifos si holera care secera vieti omenesti din rindul celor mai slabi si mai ales al copiilor. Solidaritatea muncitorilor italieni nu se lasa asteptata. La inceputul lui 1922 pleaca de la Genova o nava incarcata cu ajutoare si pe 26 martie ajung la Zarizyn 27 de vagoane de alimente, imbracaminte si medicamente. Nu e prea mult fata de enormele nevoi ale Rusiei, dar convoiul este cu atit mai pretios cu cit este darul unor saraci pentru alti saraci.
Grupul italienilor care aduc ajutoarele este condus de Francesco Misiano, cel care mai tirziu va fi sufletul organizatiei Ajutorul muncitoresc international, intemeiata in 1921 la apelul lui Lenin si care numara printre primii membri fondatori pe Albert Einstein, Bernard Shaw, Romain Rolland, Anatole France, Henri Barbusse, Uptan Sinclair, Clara Zetkin si altii. Dupa acest drum in Rusia, organizatia reuseste sa se autofinanteze si isi va continua activitatea in alte tari ale lumii. Misiano va largi cimpul de actiune al organizatiei atragind organe de presa, edituri, grupuri cinematografice.

Este vorba despre acelasi Misiano care in Italia va fi atacat si umilit de fascisti pentru atitudinea internationalista manifestata in timpul primului razboi mondial. Astazi, la distanta de atitia ani, putem afirma ca daca acest om (caruia italienii voiau sa-i retraga numele de italian, ca si cum italianitatea ar fi un carnet de conducere ce se elibereaza si se retrage) a contribuit la salvarea vietii unui singur om de la moarte prin infometare – si prin acel gest din indepartatul 1922 a salvat mult mai multi decit unul – ne simtim mindri ca a fost unul dintre noi si mindria noastra nu se teme ca in viitor istoria ar putea sa ne contrazica, caci solidaritatea umana fata de cine sufera este o valoare vesnica, indiferent de care ar fi timpurile, oamenii sau regimurile.“
S-ar putea stabili o ierarhie a valorilor culturii si a celor umane? Nu, caci fara suport moral orice cultura devine un joc steril.