OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Constantin ERETESCU
Folclorul literar al romanilor
Editura Compania, Bucuresti, 2004, 176 p.

„Cind aud de folclor, cei mai multi se gindesc la Miorita sau la Toma Alimos, toate invatate la scoala, la cintece si jocuri populare, pentru ca le mai vad si le aud la televizor – pe scurt, la ceva cam invechit si, in mod cert, legat de viata de la sat.“
Incepindu-si studiul dedicat folclorului romanesc cu enuntarea unei prejudecati extrem de raspindite la adresa acestuia si facind apoi aproape totul pentru a demonstra ca este o prejudecata, Constantin Eretescu „insceneaza“ cititorului o captare a atentiei de care se va folosi mai apoi, cu prisosinta, pe tot parcursul volumului. Pentru publicul tinar, mai ales, asocierea folclorului cu... Internetul este o strategie pe atit de interesanta pe cit poate fi respinsa, fara drept de apel, de la prima pagina.

Totusi, strategia da roade, cu atit mai mult cu cit adevarata „prejudecata“ („aceasta nu este o carte despre lucruri moarte de la tara“) este formulata inca din titlu: Folclorul literar al romanilor. O privire contemporana.
E bine cunoscut si chiar studiat faptul ca, in perceperea si analiza unei lucrari, totul pleaca de la prima privire, prin urmare de la titlu. Orice autor care se respecta, si mai ales unul care a acumulat destula experienta, isi construieste inca din titlu, in nuce, intreaga opera. Asa cum, in basmul fantastic romanesc, zmeul isi trimitea buzduganul acasa cu trei zile inainte, pentru a-si vesti venirea, intr-o cercetare din domeniul stiintelor umane – si nu numai – rolul titlului este precumpanitor.

El poate da viata, dar si ucide o carte. Poate construi (cu o intentie nedeclarata, desigur) un intreg univers de asteptare, pe care cititorul si-l va hrani cu paginile cartii respective. Prin urmare, daca o privire asupra folclorului romanilor poate nu ar fi atras, la inceputul secolului XXI, prea multi cititori, o privire contemporana va transforma orice cititor intr-un cautator avid al acestei „contemporaneitati“.
Constantin Eretescu isi adreseaza cartea tuturor celor atrasi de cultura populara, in egala masura specialisti sau viitori specialisti si nespecialisti. Les mots clé pe care titlul le contine ordoneaza intreg studiul, permitind privirii contemporane a autorului sa zaboveasca asupra celor mai multe dintre speciile traditionale, „ordonate“ dupa dependenta lor, mai mica sau mai mare, de timpul sacru: „Textele folclorice se produc in doua situatii fundamentale. Unele categorii de creatii populare orale sint atit de legate de anumite obiceiuri, ceremonii, practici magice sau credinte, incit interpretarea lor in afara acestora este de neconceput. [...] Alte texte pot fi actualizate oricind, in functie de starea sufleteasca a interpretului.

Putem vorbi, prin urmare, de un folclor al obiceiurilor si de un folclor nelegat de ceremonial, folclorul propriu-zis“. Tipologia nu este noua. Ceea ce este demn de remarcat, atit ca exemplu de deontologie profesionala, cit si de strategie auctoriala, este alegerea textelor. Acestea sint extra-se din culegeri publicate acum doua secole (multe dintre ele aflate in arhiva Institutului de Etnografie si Folclor din Bucuresti, dar nereeditate pentru publicul larg) sau din culegeri recente, precum Sarbatori si obiceiuri (Editura Enciclopedica, 2001). Vechiul nu mai constituie norma, iar folclorul este surprins in evolutie, ca fenomen viu al culturii populare romanesti.
Constantin Eretescu acorda aceeasi minutioasa atentie ariilor prea putin cunoscute, ca si celor foarte cunoscute ale folclorului, pe care el insusi le caracterizeaza, inca din studiul introductiv, ca fiind cu atit mai „incitante“. Astfel, alaturi de mult mai cunoscutul – din operele de specialitate – folclor al obiceiurilor si de cel traditional, autorul dedica numeroase pagini folclorului de la oras, operind o analiza atenta asupra unor specii mai putin cunoscute ca „anecdota“, „bancurile“, „zvonul“ sau „legenda urbana“.

Recunoasterea existentei unui folclor urban nu este o noutate, printre primele culegeri aflindu-se cunoscutul Spital al amorului (1850) al lui Anton Pann. Mai tirziu, folcloristi renumiti ca G. Dem. Teodorescu sau Petre Ispirescu au cules numeroase texte folclorice din capitala tarii, creatii urbane dar „de sorginte rurala“. Ideea ca folclorul urban este o prelungire a celui taranesc implica „refuzul de a admite faptul ca orasul are propria sa cultura, cu teme si forme de expresie specifice“, conceptie perpetuata in mod artificial in anii regimului comunist prin promovarea asa-numitului „folclor-nou“. Catalogat de specialisti drept „cintec popular nou“ (Eugenia Cernea, Nicoleta Coatu – Cintecul popular nou, Editura Muzicala, 1986) sau „lirica populara cu tematica actuala“ (Nicoleta Coatu – Lirica populara cu tematica actuala, Editura Minerva, 1984), creatiile de acest gen erau performate numai intr-un context fabricat – pe scena, de catre membrii unei brigazi artistice. Presiunea de la centru a determinat insa inscrierea lor printre formele autentice de folclor romanesc. In 1949, cintecul popular nou a fost inclus in grila de cercetare a Institutului de Etnografie si Folclor din Bucuresti.

Primele materiale de acest gen au fost adunate in 1949-1950, din Bucuresti, informatorii fiind cintareti si instrumentisti ai unei trupe de muzica populara, Taraful Gorjului. Urmeaza apoi numeroase cercetari de teren: noile cintece au fost adunate in antologii si organizate in tipuri si subtipuri, cele mai frecvente criterii fiind tema sau regiunea de provenienta. Dupa caderea regimului comunist, studiul adevaratului folclor urban este reluat, chiar daca subiectului nu i se consacra atit de multa atentie ca foclorului nonurban. In paginile destinate de autor in Folclorul literar al romanilor, speciile folclorului urban sint adeseori ilustrate si cu texte nonromanesti, motivatia fiind enuntata inca de la inceput de autor: „In cazul productiilor recente [...] ce apartin folclorului urban, am ilustrat trasaturile speciilor si cu texte ce provin din alte culturi, constrins fiind la aceasta de lipsa unor culegeri romanesti“.
Tonul cu care autorul isi incheie Cuvintul inainte, dupa aceste serii de explicatii ordonatoare, este cel care domina intreg volumul: „Mi-am dorit sa-i ofer cititorului nu un tom pretentios si exclusivist, ci o carte de citit cu bucurie imediata si cert folos“. Ca in orice relatie cu cartea, daca intentiile s-au transformat in realitati va judeca fiecare cititor in parte.