OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Doina IOANID
Duduca de martipan
Editura Univers, Colectia „Prima Verba“, Bucuresti, 2000, 56 p., f.p.


Un volum de debut, taios si elegant, un titlu cu sugestii gratioase de kitsch belle époque: Duduca de martipan. E vorba, trebuie precizat, despre un debut pe cont propriu, intrucit autoarea, membra fondatoare a cenaclului „Litere“ de la Filologia bucuresteana (condus de Mircea Cartarescu), in prezent asistenta de literatura franceza la Universitatea „Transilvania“ din Brasov, a publicat pina acum in doua volume de grup: Ferestre ’98 si experimentalul 40238 Tescani. Pentru ca tot veni vorba de volumele colective produse dupa 1990 de cenaclurile de la Facultatea de Litere din Bucuresti, tin sa adaug ca in Colectia „Prima Verba“, inaugurata acum doi ani, au mai publicat Ion Manolescu si T.O. Bobe.

Doina Ioanid apartine, nu numai ca virsta ci si ca sensibilitate, ca sound – ca sa nu mai vorbesc de solidaritatile de grup – „directiei“ reprezentate de poetii din antologia Tablou de familie (1995): Svetlana Carstean, T.O. Bobe, Mihai Ignat. S-a spus despre acesti autori ca practica o poetica „minimalista“ sau, mai exact spus, „minimala“. Asa este. Explicatia acestei optiuni artistice tine, as spune, si de un determinism biografic. Toti sint nascuti in jurul lui 1968, apartin, deci, generatiei „decreteilor“, au facut liceul intr-o perioada cenusie, sufocanta si batrinicioasa, si-au aminat intrarea la facultate pentru dupa Revolutie, si-au cristalizat, pina atunci, un „background“ cultural solid, au stiut de la inceput ce vor de la literatura... Estetica lor reprezinta o reactie la vulgatele si poncifele triumfaliste care le-au traumatizat copilaria si adolescenta. Iar aceste virste ale inocentei traite sub clopotul de sticla al regimului national-comunist sint „recuperate“ blind-ironic, refuzind orice emfaza a „marilor teme“. Apoi, nu opresiunea politica, sordidul, mizeria cotidianului ii preocupa, ci micul univers al existentei casnice, domestice, scolare („mic-burgheze“!), privit prin ochii naivi ai copiilor sau batrinilor, cumintenia (impusa), sarmul discret, nostalgic al obiectelor decorative, miniaturale, al minorului, semnificatiile „nesemnificativului“ (carti cu poze, jucarii, obiecte artizanale, filme vechi, albume cu fotografii de familie, texte de muzica usoara, reviste pentru pionieri) – „firescul de ieri“, un soi de neointimism postmodern, un „medelenism“ pe dos, tratat la modul flaubertian, cu rigoare si virtuozitate stilistica. S-ar putea spune ca, de sub amintirea acelui „clopot de sticla“ al triumfalismului generalizat nu merita salvate, recuperate, decit maruntisurile kitsch ale universului casnic de zi cu zi.

Din scriitura care valorifica aceasta lume a simulacrelor, se degaja farmecul nostalgic, apasator si gratios, parte decadentist, parte suprarealist al irealitatii imediate (via Blecher) pe care il regasim, intr-o forma sau alta, la Cristian Popescu si T. O. Bobe, la Simona Popescu, Svetlana Carstean si Doina Ioanid. De fapt, Doina Ioanid a inceput sa publice esantioane din volum de mult, de vreo sase ani, in Litere Noua, apoi in Cuvintul, Luceafarul, Romania literara, Interval, Vatra, Erata si Contrafort, ca si in grupajul Miniaturi care incheie antologia Ferestre ’98. De la inceput si-a ales formula concisa a poemului serial in proza, si, probabil, asta va scrie intotdeauna: fragmente dintr-un text comun, stop-cadre din acelasi film real-imaginar al memoriei. In pagina, esantioanele (notatii biografice, realiste, cu anamorfoze fantaste si evadari de o clipa in reverie ori halucinatie, scrise pe un ton alb, sec sau „naiv“, de compunere scolara, in fraze economicoase, reci, exacte) par „tablouri“, „cadre“ sau „tapiserii“, diapozitive sau fotografii vechi, voalate dintr-un album de familie. Nu exista titluri. Textele sint „anonime“, numerotate cu cifre latine, ca un puzzle intersanjabil. O „poveste fara sfirsit“ cu personaje cuminti si stranii: surorile, Mary, Madalina Pufulina, Lilica, o femeie, o pasare ratacita intr-o Alimentara veche, un ciine, un mort, barbati la circiuma intr-o mahala prafuita... flash-uri, detalii marite, efecte de perspectiva, decoruri dezolante, infuzate imperceptibil de melancolii crepusculare, ca in pictura lui de Chirico: „Drumul printre blocuri, pe strazile inguste... Alerg pe sub pod: huruitul trenului si grindina de pietre.

Dincolo de canton se zareste casa matusii. Linistea se lasa neverosimil de repede“. Timpurile verbale se schimba, practic, de la episod la episod ca si perspectiva narativa. Timpul nu mai conteaza: mereu aceeasi monotonie domestica, acelasi film al memoriei transcris cu acuitate anxioasa, cu teama ca lumea si eul propriu, alcatuite din imagini suprapuse, se vor destrama. Privite indelung, cu „sensibilitate hipertrofica“ (vorba lui Mircea Martin – v. recomandarea de pe coperta a patra), detaliile realului debuseaza in imaginar, devin plutitoare ca visele copiilor, obiectele isi recapata, o clipa, sufletul ascuns, lumea apare vazuta ca printr-o oglinda magica: „Beau ceai cu rom si citesc o carte pe care am mai citit-o de atitea ori. Din cind in cind imi ridic privirea si te caut in pata de igrasie de pe tavan. Imi rasar inainte chipuri pe care nu le-am chemat. Exfoliere neintrerupta. Scotocesc indelung dupa chipul tau – ca un magician in panica –, iar cind dau de el, seara poate sa inceapa.“

Daca privirea „tactila“, sau calitatea ei, transforma in poezie adevarata notatiile Doinei Ioanid, la fel de adevarat e ca poezia ei solicita din partea cititorului o privire de aceesi calitate si intensitate pentru a prinde viata. Riscul asumat al acestei formule este monotonia, repetitivitatea, o anumita rigiditate constitutiva, puternic interiorizata. O poezie egala cu sine, pe care ori o accepti integral, ori o abandonezi dupa ce derulezi citiva metri din aceeasi pelicula. Inteligenta, intuind pericolul, autoarea foloseste insa, homeopatic, doze mici de text pentru episoadele sale: citeva rinduri, nu mai putine de cinci, nu mai multe de douazeci. Discretia lipsita de orice patetism a tonului (disimulare feminina?) are un sunet pur, obsedant, de boite à musique. Doina Ioanid poseda o sensibilitate fin de siècle, iar farmecul (postmodern) al poeziei sale, frumusetea ei, sta, mai ales, in spectralizarea desuetudinilor, a decorurilor, a spatiilor absentei, in amestecul de corporalitate si artificiu, in limpezimea inselatoare. Ca in realitatea virtuala a acestui frumos poem-suvenir cu patina „interbelica“, unde viata se dizolva in moarte, luind chipul fictiunii si al cliseului fotografic: „De mai multa vreme, lucrurile si-au pierdut conturul. Drumul pina la chiuveta si inapoi – timp pentru proiectii. Stai intre perne ca o papusa de scortisoara. Privirea plusata a duducii din fotografie indreptata spre tine. Da, iti aduci aminte de fotograful acela impresionat de frumusetea ta. Aveai pe atunci 22 de ani. Povestile despre Bucuresti, despre cele doua razboaie – in timp ce nepoata, acum in virsta si ea, iti taie unghiile. Visezi la cerdacul din mijlocul cimpiei, unde iti asteptai barbatul. Privesti cartea de vizita prinsa pe rama oglinzii: fata luminata de zimbet. Dar trupul continua sa se micsoreze, iar in curind vor ramine doar povestile tale si chipul de caolin al duducii din fotografie.“