Problema poneiului roz

Autor: Andrei POAMĂ | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Orice scandal – că se petrece în budoar, pe maidan sau în cultura română – se hrăneşte cu mult zgomot. Or, aşa cum bacteriile trăiesc pe seama ţesutului sănătos, existenţa parazită a zgomotului depinde de existenţa prealabilă a sunetului limpede: huiduiala înfierbîntată şi înjurătura greţoasă dau la o parte apelativele fireşti, ocara şi mîrîitul se substituie dialogului clar, interjecţia tîmpă ţine loc de idee.

Orice scandal e, în plus, o capcană: nu urmăreşte să rezolve probleme, ci să prindă cît mai uşor şi cît mai repede cutare pradă. Nu caută soluţii, caută capete de turc; nu e confruntare inteligentă, ci braconaj intelectual.

A te lăsa, prin urmare, prins în partea de scandal care a înconjurat expoziţia Freedom for Lazy People („Libertate pentru leneşi”), organizată de echipa ICR-NY între 18 iunie şi 15 august 2008, e totuna cu a amplifica un zgomot şi-o hărmălaie şi-aşa suficient de neplăcute sau a întreţine fără rost o vînătoare de vrăjitoare, care, dacă nu şi-ar fi găsit o audienţă atît de exaltată, ar fi putut rămîne ceea ce este, în fond: un simplu puseu resentimentar.

Dacă înlături, în schimb, stratul de scandal secretat în marginea expoziţiei zelos incriminate de unii şi ferm apărate de alţii, îţi poţi da seama că – dincolo de orice joc mediatic – următoarea întrebare cere un răspuns: odată ce-am acceptat că Statul are un rol de jucat în circulaţia produselor culturale dintr-o parte în alta a lumii, cum se cuvine organizat raportul dintre reprezentanţii Statului, pe de o parte, şi cei care produc bunuri culturale, pe de alta? Altfel spus: ce înseamnă să reprezinţi o lume culturală care funcţionează pe teritoriul unui Stat dincolo de graniţele Statului cu pricina?

Înainte de a schiţa un răspuns la această întrebare, o distincţie de bun-simţ mi se pare bine-venită. Producţia culturală specializată nu este ca atare – aşa cum e în cazul poliţiei ori cel al justiţiei – o competenţă regaliană a Statului. Mai clar: instituţional, arta nu e o condiţie de posibilitate a Statului. Acesta din urmă poate să existe fără un minister al Culturii, dar nu se poate dispensa de un minister de Interne. Statul n-are nevoie, aşadar, de cultură. Invers, cultura e departe de a fi efectul secundar al unei realităţi politice, de orice fel ar fi aceasta pre-, post- sau pur şi simplu statală. Picasso n-a pictat Les Demoiselles d’Avignon pentru că era de naţionalitate spaniolă ori pentru că – bănuit de anarhism de prefectura pariziană – nu fusese naturalizat cetăţean al Franţei.

Într-o lume a categoriilor etanşe – în care arta-i doar artă şi politica-i numai politică – birocraţia statală şi mediul cultural n-ar avea nimic de împărţit. Lumea noastră e făcută însă mai curînd din amestecuri şi intersecţii decît din clivaje lipsite de echivoc şi din separaţii de nezdruncinat. Politica n-a stat niciodată departe de artă. Arta n-a refuzat de la bun început, sau de fiecare dată, gestul politic. Aşa stînd lucrurile, rămîne de văzut cum preferăm să arate locul de întîlnire între reprezentanţii Statului şi cei ai unei culturi.

Avem de ales, pare-mi-se, între două modele de reprezentare culturală mediată statal. Primul model îşi ia Statul ca punct de plecare, al doilea, cultura însăşi. Primul apasă tare pe pedala neamului, a patriei, a gliei, a pîinii cu sare, a horei mari şi-a macrameului migălos lucrat; al doilea, se-ncrede în capacitatea artiştilor de-a produce propriile lor criterii valorice şi se mulţumeşte, în consecinţă, să ofere o imagine a lumii culturale naţionale aşa cum înţelege aceasta din urmă să se arate altor lumi culturale. Primul model ia dintr-o cultură numai ce e pe placul unei anumite sensibilităţi naţionale, preferă doar arta care „merge la sigur” şi, în genere, tot ceea ce – respectînd stilul serbărilor de sfîrşit de an în care generaţii la rînd îl recitau cu însufleţire pe Ioan Neniţescu – „ne face cinste nouă, românilor” (John Gabrian Marinescu, „Zvastică şi sex în vitrina ICR-New York!“, New York Magazin, nr. 580, 23 iulie 2008). Al doilea model încearcă să separe, pe cît posibil, agenda culturală de agenda ideologică, să exporte bunuri culturale – pictură, poezie, muzică, etc. – ai căror autori au naţionalitate română, dar care au înţeles la timp că cinstea şi mîndria nu-s categorii estetice, ci mai degrabă virtuţi soldăţeşti. Pe scurt: primul model de reprezentare culturală recrutează, pe cînd al doilea transportă.

Din 2005, ICR-ul încearcă să înlocuiască primul model cu al doilea. În mod previzibil, toţi cei care au învăţat o viaţă întreagă să simtă româneşte de dimineaţă pînă seara şi care, aflaţi departe de ţară, aşteaptă cu înfrigurare să fie pătrunşi de „puternice vibraţii interioare, privind capodoperele conaţionalilor” (ibid.), n-au cum să se transforme peste noapte din clienţi ai primului model de reprezentare culturală în adepţii convinşi ai celui de-al doilea. Indignarea care-i consumă acum are să dispară numai atunci cînd vor înţelege – dacă o vor face vreodată – că lumea în care trăiesc astăzi nu mai aparţine plaiului şi gliei strămoşeşti, ci flashmob-urilor şi comunităţilor virtuale.

Drama oricărui institut cultural de astăzi – că e vorba de cel francez, german sau românesc – e că i se cere să reprezinte o cultură naţională într-un moment în care naţiunile se află în plină anemie ideologică. Un institut cultural e nevoit, prin urmare, să încerce să gestioneze cît mai bine decalajul dintre o cultură naţională rece şi inactuală şi o seamă de producţii culturale vii şi prezente, care vin dinspre autori cu o anumită naţionalitate, dar care nu fac din naţie un criteriu estetic. ICR-ul are acum o grijă suplimentară: se confruntă nu doar cu administrarea greoaie a acestui decalaj ideologic; trebuie, în plus, să-i convingă pe consumatorii de cultură că un vernisaj nu-i totuna cu o lecţie deschisă de educaţie moral-civică şi că o proză scurtă e altceva decît o şedinţă de catehism. Aici stă, de fapt, singura problemă reală pe care o lasă în urmă scandalul poneiului roz.