Problematica legitimităţii şi a disoluţiei regimurilor comuniste în Europa de Est: o perspectivă comparată

Autor: Monica CIOBANU | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Scopul acestei prezentări este acela de a clarifica relaţia dintre diferitele tipuri de legitimitate politică – aşa cum au fost concepute şi, într-o anumită măsură, adoptate de către regimurile comuniste din Europa Centrală şi de Est – şi modelele revoluţionare din 1989. Cadrul conceptual al analizei se bazează pe teoria clasica a legitimităţii formulate de sociologul german Max Weber. Cele patru cazuri selectate pentru comparaţie sînt Bulgaria, Ungaria, Polonia şi România. Atît încercările de destalinizare, cît şi introducerea unor reforme în scopul modernizării şi al industrializării iniţiate de Nikita Hruşciov după 1956 şi urmate de liderii comunişti din ţările satelite nu au putut preveni dezintegrarea sistemelor comuniste în anii 1980, urmată de colapsul final din 1989. Argumentul de faţă este acela că retragerea suportului ideologic de către elitele comuniste a fost factorul principal care a marcat sfîrşitul sistemului comunist. Diferenţele dintre scenariile revoluţionare şi tranziţiile democratice, în cele patru cazuri, relevă importanţa unei schimbări, atît în rîndul conducătorilor (al elitelor comuniste), cît şi în acela al maselor, în direcţia confruntării violente spre compromis şi dialog. Ungaria şi Polonia reprezintă scenariul cel mai clar în care partidele comuniste au acţionat ca agenţi ai schimbării regimului pe un curs al legalităţii şi al statului de drept. Cazul Bulgariei reprezintă un caz intermediar între cele două şi România. În cele din urmă, România reprezintă un caz extrem al unei revoluţii violente care a avut ca rezultat îndepărtarea de la putere a regimului naţionalist-sultanistic al lui Nicolae Ceauşescu. Acest scenariu ilustrează dificultăţile provocate de colapsul complet al autorităţii politice.

Teoria weberiană a dominaţiei şi a puterii subliniază faptul că orice sistem politic încearcă să îşi clădească credinţa pe propria sa legitimitate. Indiferent de natura lor, autorităţile politice încearcă să pretindă, într-un mod mai mult sau mai puţin convingător, că au dreptul de a guverna în virtutea unor sisteme de valori. Pentru aceasta, sistemul respectiv cere un anumit tip de respect din partea subiecţilor şi foloseşte un aparat administrativ corespunzător. În funcţie de aceste două elemente, Weber distinge trei forme diferite ale autorităţii politice: legală, tradiţională şi charismatică. Autoritatea legală este bazată pe considerente raţionale, în sensul că membrii societăţii nu se supun unei persoane sau unor indivizi care exercită autoritatea. Din contră, ei şi liderii lor aderă la principiile impersonale ale legalităţii reprezentate de poziţia conferită de funcţia avută în stat. În acest caz, aparatul administrativ este recrutat pe criteriile calificării şi ale competenţei profesionale. În contrast, în cazul formelor de autoritate tradiţională, obedienţa este percepută ca o chestiune de loialitate personală faţă de şef, care, la rîndul lui, este legat de forme tradiţionale de guvernare. Recrutarea şi selecţia staffului este la discreţia conducătorului şi se bazează pe practici tradiţionale de rudenie, prietenie sau/şi dependenţă. Cel de-al treilea tip de autoritate, cea charismatică, se caracterizează prin existenţa unui leader, care – în virtutea calităţilor sale personale, percepute ca excepţionale şi eroice – cere şi cîştigă obedienţa discipolilor săi.

Însă teoria weberiană a atins numai parţial problematica crizei de legitimitate şi pe aceea a dezintegrării sistemelor politice. Urmînd argumentul lui Max Weber, analiştii sovietologi au arătat că dreptul de a folosi forţa brută nu reprezintă o condiţie suficientă care să asigure o dominaţie în acord cu dictatele unui anumit regim. Toate regimurile politice, indiferent de natura lor – democratice, autoritariste sau totalitariste –, manipulează un set de valori sociale şi culturale. În cazul fostelor ţări socialiste, autorităţile politice reprezentate de partidul-stat unic au exercitat monopolul puterii lor pe baza principiilor universale ale doctrinei marxist-comuniste.

Avînd în vedere faptul că sistemul comunist a fost impus ţărilor Europei Centrale şi de Est prin intervenţia militară a Uniunii Sovietice, aceste regimuri s-au aflat, încă de la început, într-o situaţie dificilă. Pe de o parte, ele au fost puse în situaţia de a urma anumite politici care să fie pe placul Uniunii Sovietice, iar pe de altă parte, ele au încercat să conceapă şi să implementeze politici de natură economică, socială şi culturală care să le asigure un anumit suport popular şi o „cvasiindependenţă“ faţă de Moscova. După o aşa-zisă perioadă de normalizare în anii 1960, partidele comuniste au început să utilizeze formule alternative şi/sau complementare de legitimitate.

Una dintre acestea a inclus paternalismul practicat ca obedienţă totală a cetăţenilor faţă de statul socialist, care, în schimb, se obliga să asigure necesităţile de bază (locuinţe, educaţie, plasament pe piaţa muncii). Scopul ultim şi nedeclarat al paternalismului era acela de a asigura o obedienţă pasivă şi o complicitate a maselor în actul exercitării autorităţii. Paternalismul a fost practicat în toate cele patru cazuri, însă cu intensităţi diferite şi pe perioade mai scurte sau mai îndelungate. Un succes mai mare l-a avut în Ungaria, în timpul regimului lui János Kádár. Liderul comunist maghiar a sintetizat această strategie prin sloganul „Cine nu e împotriva noastră e cu noi!“. În final, nici această politică nu a putut preveni colapsul sistemului socialist în Ungaria.

O altă formă a legitimităţii practicată de autorităţile comuniste a fost patrimonialismul. Acesta a fost bazat pe o relaţie de clientelism faţă de stat a aparatului birocratic reprezentat de eşaloanele superioare ale Partidului Comunist. A fost practicat în Ungaria, Polonia şi România. În Bulgaria, patrimonialismul a fost folosit într-o măsură mai mare de către Partidul Comunist Bulgar, în formula doctrinară a „integrării totale în Uniunea Sovietică“.

Regimul comunist din România, a cărui autoritate a fost simbolizată de persoana lui Nicolae Ceauşescu după 1972, a ales să îşi exercite autoritatea combinînd sultanismul (definit de Max Weber drept forma extremă a patrimonialismului, care tinde să subordoneze tradiţia puterii necontrolate şi nelimitate a sultanului) cu un naţionalism agresiv. Regimul naţionalist-sultanist a lui Ceauşescu a promovat mitul naţiunii excepţionale şi a liderului excepţional. Aici trebuie spus că şi alţi lideri comunişti au încercat să manipuleze cartea naţionalistă (liderul polonez Gomulka constituie un bun exemplu). Regimul Ceauşescu a dus această strategie la extreme şi, în final, România a fost transformată într-o ţară complet izolată de orice influenţe externe care veneau fie dinspre lumea vestică, fie dinspre Uniunea Sovietică.

Cele patru cazuri, deşi diferite în ceea ce priveşte mijloacele utilizate de partidele comuniste de a se distanţa de practica şi de ideologia sovietică, ilustrează imposibilitatea reformării sistemului din interior. De fapt, recurgerea la paternalism şi/sau sultanism era de natură să îndepărteze aceste sisteme de modernizare şi de statul de drept. Sultanismul, aşa cum a evoluat el în România, a împins contradicţiile socialismului la limitele sale. Într-o manieră asemănătoare, paternalismul kadarist nu a fost capabil să dezvolte un aparat administrativ neconstrîns de interferenţa ideologiei şi întemeiat exclusiv pe expertiză. Utilizînd paternalismul sau „dictatura asupra nevoilor“ – aşa cum a fost descris de Ferenc Feher –, partidul-stat a oferit cetăţenilor mijloacele de bază ale subzistenţei în schimbul submiterii la autoritatea politică. Combinaţia dintre paternalism şi constrîngere a creat o cultură a acceptării pasive a regimului. Statul a devenit o asociaţie autoritară al cărei rol devenise acela de a decide asupra destinelor şi a alegerilor individuale şi de a asigura nevoile esenţiale ale existenţei umane şi sociale. În final, paternalismul nu a reuşit să asigure dominaţia permanentă a regimurilor socialiste. Idealul egalităţii socio-economice promovat de ideologia sovietică a fost contrazis de o diviziune a muncii care nu a putut preveni divizarea societăţii în grupuri ocupaţionale şi de status cu acces inegal la resurse. Această diferenţiere a societăţii a creat atît tensiuni, cît şi un deficit de legitimitate. Nomeclatura comunistă s-a transformat într-o burghezie roşie, iar copiii acesteia au îmbrăţişat un comportament consumerist de tip vestic. Distanţa dintre ideologia egalitară şi realitate devenise prezentă şi în rîndul elitelor intelectuale şi manageriale. Acest deficit de legitimitate a devenit problematic mai ales pe la mijlocul anilor 1980, cînd acestea din urmă au început să-şi retragă susţinerea ideologică.

Delegitimarea regimurilor din Europa de Est a fost indusă, de asemenea, de activităţile grupurilor de disidenţi intelectuali cu precădere în Ungaria şi Polonia, precum şi de mişcările muncitoreşti de masă, precum cele iniţiate de Solidaritatea Poloneză în anii 1970-1980. În acelaşi timp, măsurile de liberalizare iniţiate de liderul sovietic Mihail Gorbaciov după 1985 s-au dovedit a fi cu două tăişuri atunci cînd au fost importate de partidele comuniste satelite. În combinaţie cu presiunile mişcărilor de opoziţie, reformele de liberalizare a sistemului socialist au contribuit la dezintegrarea sistemului în 1989. Pe măsură ce aceste evenimente au început să se deruleze în Uniunea Sovietică, iar pericolul intervenţiei militare a devenit mai distant, problema legitimităţii a devenit mai puţin relevantă pentru elitele comuniste. Paternalismul, sultanismul sau naţionalismul nu le-au mai putut salva credibilitatea şi, în consecinţă, nu le-a mai rămas decît să admită şi să adreseze propriile slăbiciuni în actul guvernării.

În Bulgaria, Partidul Comunist Bulgar, aflat sub influenţa directă a politicilor sovietice de Glasnost şi Perestroika, a ridicat atît problema performanţei economice, cît şi pe aceea a comportamentului incompetent şi corupt al caderelor de partid şi de stat, la conferinţele de partid din 1983 şi 1986. Dar opoziţia anticomunistă, fiind imatură şi dezorganizată, a fost ignorată de către noul Politurbo condus de Petar Mladenov. În noiembrie 1989, comuniştii bulgari încă încercau să se legitimize sub mantia legalităţii conferite de Marea Adunare Naţională. Aceasta din urmă a introdus amendamente constituţionale garantînd libertatea de asociere. Însă, în cele din urmă, aşa cum vom vedea, comuniştii bulgari au fost nevoiţi să accepte negocierile cu opoziţia.

În Ungaria, datorită naturii mai relaxate a sistemului socialist, deficitul de legitimitate cu care partidul-stat s-a confruntat a fost adresat într-un mod mai transparent şi mai radical atît de partid, cît şi de opoziţie. În contextul crizei economice şi al nemulţumirii sociale care a izbucnit la mijlocul anilor 1980, imaginea reformistă a lui Kádár nu a mai putut fi acceptată nici măcar de Partidul Socialist Muncitoresc. Facţiunea moderată a partidului condus de moderatul Károly Grósz a succedat la conducere în 1988. În februarie 1989, ca urmare a refuzului aripii conservatoare de a accepta introducerea reformelor, a presiunilor societăţii civile şi a protestelor populare provocate de comemorarea Revoluţiei din 1956, Comitetul Central a luat decizia radicală de a declara alegeri libere şi o tranziţie democrată. Fără o colaborare între elementele reformiste şi opoziţia anticomunistă, această delimitare totală de dominaţia partidului-stat nu ar fi fost posibilă. Este important de menţionat că, în 1988, spre deosebire de Bulgaria, grupurile care au prezidat asupra tranziţiei democrate erau deja cristalizate şi active. Acestea au inclus Partidul Naţionalist Creştin, Forumul Democrat Maghiar, Partidul Liberal al Alianţei Democraţilor Liberi şi Tinerii Democraţi.

În Polonia, protestele repetate ale muncitorilor (1970, 1976, 1980) au arătat eşecul partidului-stat de a se constitui ca avangardă a clasei muncitoare. Elementele reformiste din interiorul partidului au fost aduse la tăcere. De asemenea, militarizarea regimului, prin introducerea Legii Marţiale în decembrie 1981, a indicat în mod evident lipsa de credibilitate şi de suport popular. Ca urmare, autoritatea regimului a fost în mod continuu subminată de mişcarea Solidarităţii trecute în ilegalitate, în colaborare cu grupurile disidenţilor intelectuali şi cu Biserica Catolică. Situaţia economică s-a deteriorat într-o asemenea măsura încît Jaruzelski a fost pus în situaţia de a iniţia reforme şi de a organiza, în 1987, un referendum care să justifice creşterea preţurilor la bunurile de consum. Guvernul a pierdut referendumul, iar Partidului Comunist a început să-i lipsească încrederea în sine şi în capacitatea sa de a stăpîni mecanismele propriei sale autorităţi. Avînd în vedere şi faptul că, de această dată, Moscova susţinea gruparea reformistă, regimul nu a avut încotro şi a început negocieri cu opoziţia în februarie 1989. Polonia a fost prima ţară din regiune care a spus „nu“ regimului comunist. Exemplul ei şi faptul că Moscova nu a intervenit au creat un efect de domino în regiune. La sfîrşitul lui 1989, regimurile comuniste din Europa Centrală şi de Est s-au prăbuşit unul după altul.

Dintre cele patru cazuri discutate, România a ajuns să semene, în anii 1980, cel mai mult cu un regim totalitar, caracterizat de absenţa pluralismului social, a mişcărilor societăţii civile şi a elementelor reformiste comuniste. Societatea ajunsese să fie una închisă, neintegrată şi extenuată. Regimul sultanisto-naţionalist al lui Ceauşescu ajunsese să îşi confecţioneze în mod artificial legitimitatea prin ritual, teroare şi apatie. În consecinţă, opoziţia era sporadică şi dezorganizată, iar principalii actori ai acesteia (intelectualii umanişti) au optat pentru un limbaj codificat al protestului. Mişcările muncitoreşti (1977, 1987) au fost anihilate prin forţă. Orice posibilitate de opoziţie din interiorul Partidului era problematică ca urmare a monopolului exercitat de clanul Ceauşescu şi a retoricii agresive naţionaliste.

Aceste circumstanţe sugerează faptul că o posibilă schimbare ar fi putut fi influenţată de politicile reformiste şi de descentralizarea iniţiate de Moscova. În final, lipsa totală de recunoaştere a crizei şi refuzul absolut al conducerii Partidului Comunist Român de a-şi accepta propriul eşec au dus la paralizia şi la colapsul său total în decembrie 1989. Mitingul organizat de Ceauşescu în 21 Decembrie 1989, la Bucureşti, s-a transformat într-o mişcare populară masivă de protest împotriva dictatorului. Acest protest a dus la un vacuum de putere şi la aşa-zisa execuţie militară a soţilor Ceauşescu. În comparaţie cu cele trei cazuri ale tranziţiei democrate, acesta a fost un scenariu revoluţionar care se aseamănă cu descrierea făcută de Max Weber opoziţiei faţă de regimul sultanist. Weber arăta că este o opoziţie îndreptată împotriva sultanului, şi nu împotriva sistemului ca atare. Este, cu alte cuvinte, o revoluţie tradiţionalistă. Această abordare ne ajută să înţelegem influenţa continuă şi puternică a nomenkclaturii şi a aparatului de represiune (a Securităţii) după 1989.

Aşa cum am arătat, ultimele zile ale regimurilor comuniste în Bulgaria, Ungaria şi Polonia s-au derulat în contextul încercării elitelor de a-şi salva pierderea totală a propriei legitimităţi prin introducerea unor măsuri legale care să prevină dezintegrarea regimului. Concomitent, schimbarea regimului era evidenţiată de lipsa suportului popular şi a implicării mişcărilor de opoziţie. Acceptarea elitelor de a admite eşecul sistemului a facilitat o tranziţie paşnică spre democraţie. În acelaşi timp, aceste elite au reuşit performanţa de a se legitima ca actori politici credibili ai tranziţiei democratice ridicîndu-se din cenuşa propriilor eşecuri. Se poate argumenta că elitele comuniste au sacrificat sistemul pe care l-au reprezentat şi susţinut înainte de 1989, în favoarea salvării poziţiei sale de influenţă şi putere. Mai mult, cele trei cazuri relevă o relaţie directă între gradul de reformare iniţiat în anii ’80 de eşaloanele superioare ale partidelor comuniste şi eventuala instituţionalizare a democraţiei în aceste ţări. Prin contrast, sfîrşitul abrupt şi violent al regimului Ceauşescu în România a dus la o transformare incertă, ambiguă şi lentă a regimului totalitar într-un regim democratic. Ungaria şi Polonia reprezintă situaţiile cele mai clare în care partidele comuniste au acţionat ca agenţi ai schimbării. În ambele cazuri, mesele rotunde dintre cele două părţi negociatoare s-au întins pe o perioadă mai îndelungată. Au fost focalizate în jurul modelării mecanismelor instituţionale care trebuiau să asigure împărţirea puterii. S-au dezbătut şi politici sociale şi economice. Un nivel diferenţiat al compromisului a fost atins datorită implicării diferite a suportului popular, mobilizat de opoziţie. Mai important a fost însă faptul că cele două serii de negocieri au aşezat bazele instituţionale şi procedural necesare funcţionării noii autorităţi politice. O moştenire pozitivă a meselor rotunde din Ungaria şi Polonia a fost aceea că urmaşii celor două partide comuniste – Partidul Socialist Maghiar şi Alianţa Democrată de Stînga Poloneză – şi-au asumat răspunderea reformelor politice şi economice. De fapt, ambele partide au contribuit în mod substanţial la integrarea în Uniunea Europeană în 2004.

În Bulgaria, primii paşi în direcţia democratizării iniţiate de Partidul Comunist Bulgar au fost mult mai timizi şi s-au desfăşurat mai mult în limitele politicilor liberalizării sovietice (axate pe destalinizare şi pe salvarea sistemului socialist). Însă legalizarea opoziţiei a dus la formarea şi la coagularea Uniunii Forţelor Democratice (o coaliţie eterogenă a mişcărilor disidente, ecologiste şi ale drepturilor omului). Ca urmare, masa rotundă din Bulgaria a avut un scop mult mai limitat. Cea mai importantă realizare a ei a fost adoptarea unor amendamente constituţionale minime care au asigurat alegerea viitorului corp constituţional (a Parlamentului). Consecinţa directă a acestui scenariu revoluţionar – caracterizat de un partid relativ nereformat şi de o opoziţie slabă care a început să se dezvolte numai în 1989 – a fost un proces al democratizării mai dificil. Din pricina modului în care s-au desfăşurat negocierile, cele două părţi nu şi-au acordat încredere una alteia. Petâr Mladenov, primul preşedinte ales democratic din partea Partidului Socialist Bulgar, a fost forţat să demisioneze în trei luni. Deşi a fost înlocuit cu disidentul filozof Jeliu Jelev, din partea opoziţiei, tensiunile şi neîncredrea politică au continuat să persiste. În anumite situaţii, segmente ale opozitiei s-au implicat în acţiuni antidemocrate. O schimbare clară nu s-a produs pînă în 1997, cînd Uniunea Forţelor Democrate a ajuns la guvernare.

În comparaţie cu negocierile din Bulgaria, Ungaria şi Polonia, evenimentele revoluţionare din România, din decembrie 1989, au fost dominate de dorinţa de distrugere a vechiului regim. Toate simbolurile vechiului regim au fost distruse de masele revoltate. Percepţia acestor acţiuni revoluţionare era însă mai puţin îndreptată împotriva regimului, reprezentînd mai degrabă un atac împotriva sultanului şi a identificării sale totale cu statul comunist. Marii Adunări Naţionale nu i s-a acordat dreptul de a lua vreo decizie, iar puterea a revenit Consiliului Naţional al Frontului Salvării Naţionale, condus de comunistul reformist Ion Iliescu. În scurt timp, unitatea CNFSN s-a destrămat odată ce FSN şi-a exprimat intenţia de a participa la alegeri ca partid politic. Opoziţia reprezentată de partidele istorice, de foştii disidenţi şi de grupurile societăţii civile a contestat dreptul FSN-ului de a participa la alegeri. Victoria covîrşitoare a FSN-ului la alegerile din mai 1990 a fost contestată de anumite segmente ale opoziţiei. Din nefericire pentru democraţia românească, primele alegeri libere au avut loc în condiţii dubioase şi au fost urmate de mişcări violente în stradă generate de venirea minerilor manipulaţi de Iliescu şi de foştii comunişti-naţionalişti. Acestea au fost condiţiile în care noua Constituţie a fost concepută de Parlamentul dominat de FSN şi aprobată 18 luni mai tîrziu prin referendum. Prima alternare de Guvern s-a produs în 1996, cînd opoziţia a reuşit să coaguleze o alianţă electorală sub formula Convenţiei Democratice.

Cîteva concluzii importante referitoare la dominaţia regimurilor politice şi la dezintegrarea acestora se pot desprinde din această analiză. În primul rînd, se poate vedea capacitatea unor regimuri de a supravieţui, în ciuda absenţei unei susţineri populare. Această situaţie nu exclude însă preocuparea autorităţilor politice de a-şi confecţiona, măcar în aparenţă, o manta de suport popular. Un aspect esenţial este acelea ca aceia care guvernează să pară convinşi, în faţa cetăţenilor, de dreptul lor de a guverna. Acest lucru este cu şi mai imperios atunci cînd avem de-a face cu regimuri impuse din exterior (aşa cum a fost cazul ţărilor din Europa de Est). Partidele comuniste din Bulgaria, Ungaria, Polonia şi România au încercat să realizeze o simbioză între formule mai tradiţionaliste de valori (naţionalism, patriotism, sultanism şi paternalism), care au avut ca rezultat naraţiuni ideologice şi istorice mitologizante. În acest fel, regimurile în discuţie şi-au asigurat o anumită stabilitate. În paralel cu dominaţia sovietică, la aceasta au contribuit şi cele cîteva ingrediente ale modernizării şi ale progresului.

Odată ce aparatul partidului-stat socialist a început să introducă reforme care erau în contradicţie clară cu valorile şi cu principiile sistemului comunist, posibilitatea colapsului a devenit iminentă. Partidele comuniste nu au mai putut face apel la acele ficţiuni pe care ele însele le-au construit şi care le-au asigurat acceptarea pasivă a maselor. Această stare de lucruri a permis forţelor de opoziţie să îşi prezinte ideile disidente ca alternative reale la sistemul socialist. Episoade precum evenimentele din Polonia şi lipsa intervenţiei sovietice, inabilitatea lui Ceauşescu de a convinge masele şi discursul său penibil au fost numai cîteva dintre momentele care au marcat începutul sfîrşitului. Protagoniştii înşişi au ajuns la concluzia că sfîrşitul este inevitabil.