OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Transilvania vazuta in publicistica istorica maghiara
Editura Pro-Print, Miercurea-Ciuc, 1999, f.p.


Cu totul binevenita aparitia volumului intitulat Transilvania vazuta in publicistica istorica maghiara. Utilitatea demersului de fata este cu atit mai necesara cu cit publicul larg cunoaste prea putin din modul in care istoriografia maghiara se raporteaza la istoria Transilvaniei, altfel decit din inversunari unidirectionate, lipsite de o abordare calma si, pe cit cu putinta, obiectiva. Citeva precizari se impun: volumul apare in cadrul programului comun de editare al Asociatiei Culturale Haáz Rezso, al Institutului Central-European TLA si Editura Pro-Print din Miercurea-Ciuc.

In Prefata antologiei sintem preveniti ca selectia de scrieri istorice referitoare la Transilvania a fost publicata in revista lunara História care apare in Ungaria din 1979. Antologia este intocmita de Bárdi Nándor in traducerea lui Skultély Sándor si isi propune sa informeze cititorul roman „fara intentii propagandistice“, in spirit „strict disciplinar“ si fara „sa raspunda unor pretentii politice“. Selectia nu are, ni se spune, o neaparata „conceptie unitara“ care nici nu a intrat in intentia autorilor; acestia au dorit sa ofere „o lectura de nivel de popularizare a diverselor cercetari ale istoriografiei maghiare, cercetari care se refera la trecutul Transilvaniei“ (Prefata, p. 5).
Este de la sine inteles ca antologia nu este nicidecum una lipsita de accente diferite de cele ale istoriografiei romanesti, unele posibil greu de acceptat. In fapt, tocmai din aceste motive o asemenea aparitie este necesara in masura in care poate da nastere dialogului sau/si polemicilor care, daca se vor pastra la nivel stiintific, vor fi rodnice in chiar ceea ce isi propun: studiul istoriei Transilvaniei.

Intrucit antologia este voluminoasa, ma voi limita sa inventariez acele afirmatii in masura sa stirneasca interesul public romanesc. Iata una dintre vechile controverse (aceea a etnogenezei protoromanilor la sud de Dunare) asa cum apare aceasta dezbatuta de istoriografia maghiara. Teza este insotita de mai multe argumente: spre exemplu, dupa retragerea aureliana „denumiri romane de localitati se constata doar in noua Dacia Ripensis (cel mai nordic exemplu fiind Mehadia)“ (György Székely, Ramasite de semintii in bazinul carpatic intre veacurile al VI-lea si al IX-lea, p. 21). La fel: dupa secolul al IV-lea, mormintele romane tirzii din Apulum, cu un bogat inventar arheologic, dispar cu totul, la fel cimitirele romane de provincie din Lechinta de Mures, Moresti, Soporu de Cimpie. Sabia de fier din inventarul arheologic al mormintului de la Moresti, din secolul al VI-lea, „poate fi pusa in legatura cu populatia germanica dominanta“. Este invocata, in sprijinul etnogenezei sud-dunarene, relatarea cronicarului Einhard care, in biografia lui Carol cel Mare, afirma „ca stapinul sau a supus ambele Panonii, ca si Dacia invecinata, ce se intindea de cealalta parte a Dunarii, pentru ca apoi, in epoca succesiunii lui Carol cel Mare, sa vorbeasca despre locuitorii slavi ai Daciei situate linga Dunare“ (György Székely, p. 21). Mai mult inca: „Aceasta importanta insemnare istorica (a lui Einhard, n.n.) coincide cu faptul ca vechile denumiri ale tinuturilor Vlasca, Vlasia (pamintul vlahilor), pe care slavii le-au dat din cauza importantei populatii romanesti de acolo, nu se refera la Transilvania, ci la zonele situate la miazazi de ea“ (György Székely, p. 21).

In secolul al IX-lea, „in anii 892-893, ocnele de sare din Transilvania, respectiv cursurile navigabile ale Muresului si Tisei, erau controlate de bulgari“. Pe de alta parte, soldatii bulgari din zona traiau alaturi de o populatie bulgaro-slava, nicidecum romaneasca; argumentul acestei afirmatii este dat de faptul ca „in imprejurimile orasului Alba Iulia si in tinutul Crisurilor intilnim“, sustine autorul studiului, „toponimice care fac trimitere la mestesugarii slavi care confectionau scuturi“ (György Székely, p. 29).
O alta problema controversata este acea afirmatie a lui Theotmar, arhiepiscopul de Salzburg, care „la putin timp dupa descalecatul maghiarilor, ii descria papei, in anul 900, realitatile din Panonia; acesta, vorbind despre «poporul pamintului», ii amintea exclusiv pe slavi si nota ca tinutul este «nelocuit» pe o distanta de multe zile de mers“ (Jeno Szucs, Popoarele Ungariei medievale). In acelasi studiu, este analizata migratia romanilor in Transilvania „prin trecatorile Muntilor Fagaras si Cibinului – prin «tinuturile vlahilor» –“ si faptul ca aceasta colonizare „a cunoscut o revigorare dupa marea invazie a tatarilor.

In general, deplasarile de populatie au fost favorizate de aceeasi rivalitate ca si in nord: puterea regala a cautat «sa-i stringa» pe romani ca – initial – exclusiv «populatii craiesti» (ale caror elemente razboinice mergeau la lupta alaturi de secuii si pecenegii cu care se invecinau) pe domeniile recent dobindite la poalele Carpatilor Meridionali. Marea proprietate feudala si-a facut insa si aici aparitia de redutabil competitor al politicii regale. Inaintarea spre nord a romanilor e semnalata cu exactitate de autorizatiile de stabilire in zona obtinute de proprietarii ecleziastici si laici. In tinutul Aiudului, de pilda, primele asezari romanesti au luat fiinta in epoca de dupa 1272 pe proprietatea capitlului de Alba Iulia“ (Jeno Szucs, p. 61). In preajma anului 1292, prin comitatul Alba Iulia si-au facut aparitia, venind din Muntenia spre Bihorul sudic, colonisti romani organizati, spune autorul studiului, in grupuri compacte si (uneori numeroase) conduse de cnezi si voievozi. Cu toate ca regele Andrei al III-lea a incercat sa restabileasca monopolul craiesc asupra colonizarilor, asa cum s-au intimplat lucrurile in cazul sasilor, al slovacilor sau al rutenilor, incercind sa stringa romanii de pe domeniile nobiliare pe domeniul de la Secas, nu a reusit deoarece „colonizarile masive din secolul al XIV-lea erau deja de resortul domeniilor nobiliare“. Intrat intr-un soi de competitie cu nobilii, Carol Robert „a organizat uriase domenii noi, in parte spre miazanoapte, in codrii seculari ai Maramuresului (primul voievod apare aici in jurul anului 1326), in parte spre miazazi, in comitatele Timis, Caras si in Banatul Severinului.

Prin aceasta, semicercul zonei geografice a emigratiei romanesti se si definise. Ritmul acestui proces e evidentiat de faptul ca, in timp ce in secolul al XIII-lea izvoarele scrise vorbesc de doar 10 asezari romanesti permanente, in prima jumatate a secolului urmator isi fac aparitia 29 de noi sate, iar in a doua jumatate a secolului urmator un numar de 217“ (Jeno Szucs, p. 62 ). Intr-o faza istorica ulterioara, in secolul al XIV-lea, a inceput imigrarea populatiei rutene prin trecatorile Carpatilor Padurosi; autorul studiului sustine ca formele de stabilire a imigrantilor erau atit de asemanatoare cu cele romanesti, incit s-au derulat conform dreptului romanesc (ius Valachicum). Specificul acestor colonizari este dat de faptul ca la baza lor „n-a stat cu precadere nici un fel de miscare spontana de populatie, si cu atit mai putin au fost ele actionate de vreun resort latent de etnogeneza; era, de fapt, vorba de un proces de expansiune. Afluxul acestor elemente etnice «inspre interiorul» arcului carpatic era direct proportional cu extinderea sistemului de latifundii regale si nobiliare «inspre exterior», spre hotarele tarii“ (Jeno Szucs, pp. 62-63).

Intr-un interviu prezent in antologie, istoricul László Makkai reia ideea originii poporului roman in „Dacia noua“, cunoscuta sub denumirea Dacia Ripensis, la sudul Dunarii de Jos. In interviu gasim ipoteza, putin cunoscuta publicului larg, conform careia urmasii acestor locuitori ar putea fi (si) albanezii de astazi, deoarece limba albaneza contine multe cuvinte de origine latina, pastrindu-si, in schimb, gramatica de sorginte traca. Acest lucru demonstreaza ca albanezii nu s-au romanizat pina la a-si schimba structura gramaticala a limbii in sens latin, asa cum s-a intimplat cu protoromanii care, raminind in Dacia Ripensis, au continuat procesul de schimbare in sens romanic a limbii traco-dacice. Prin urmare, albanezii stabiliti, dupa anul 600, pe teritoriul de astazi al Albaniei, anterior locuit de slavi – dovada numele slav al celui mai mare riu din Albania (Vjose) – ar putea fi traco-daci romanizati partial.
Un alt argument, putin stiut, al tezei referitoare la etnogeneza romanilor in sudul Dunarii, „respectiv tinutul muntos de la granita Serbiei si Bulgariei“, este acela ca, desi astazi nu mai sint romani pe aceste meleaguri, „intilnim cu sutele nume romanesti medievale de locuri“. Dovezile toponimice localizeaza „fara echivoc“, in acceptiunea istoricului maghiar, „formarea fiintei etnice romanesti pe aceste teritorii, adica in tinuturile cuprinse intre Carpatii Meridionali si regiunile muntoase de la granita dintre Serbia si Bulgaria“ (László Makkai, Colonizarea Transilvaniei, p. 72).

In ceea ce priveste Transilvania, aparitia romanilor, conform diplomelor regale, este concomitenta cu aceea a sasilor si a secuilor la inceputul secolului al XIII-lea. Este posibil, spune László Makkai, ca romanii sa fi fost in Ardeal inaintea diplomelor care le atesta prezenta, singura problema fiind toponimia care „dezminte ca ar fi existat romani oriunde in Transilvania – cu exceptia Hategului si Fagarasului – inainte de marea invazie a tatarilor (1241-1242)“. Ni se spune ca primul toponim romanesc apare in Transilvania spre 1360: localitatea Nucsoara. Pe de alta parte, „stabilirea in proportii de masa a romanilor in partea de nord a Transilvaniei are loc dupa marea invazie a tatarilor care a pustiit, dupa cum atesta canonicul oradean Rogerius, sate si regiuni intinse, fapt confirmat de toponimele unguresti formate cu elementul postpus – telek prin care erau desemnate asezari odinioara populate, dar „de atunci pustiite, nelocuite“. Cea mai mare pustiire tatara s-a petrecut in Cimpia Transilvaniei, in zona dintre Somesul Mare si Mures. Or, chiar „in aceasta regiune s-a stabilit, in cursul veacului al XIV-lea, un mare numar de romani“ (László Makkai, p. 74). Stabilirea romanilor in aceasta zona pustiita are, in acceptiunea istoricului maghiar, si o explicatie de natura economica. Astfel, parte din romani s-au stabilit in zona Bihorului inca din secolul al XIV-lea; aici muntii, care abia depasesc inaltimea de 1000 de metri, sint „acoperiti de paduri“.

Despaduririle, o data realizate prin pirjoliri, sint napadite de maracinisuri, asa incit totul trebuie luat de la capat si, prin urmare, viata e mult mai grea decit la cimpie. „Asa a aparut in veacul al XIV-lea, in Cimpia Transilvaniei, puzderia de sate gemene romanesti si unguresti: Olahbogat/Bogata Romaneasca/Bogata de Jos, Magyarbogat/ Bogata Ungureasca/Bogata de Sus etc. Prin urmare, romanii, care pina atunci se ocupasera doar cu pastoritul, s-au stabilit definitiv la marginea satelor unguresti“ (László Makkai, p. 74). Mai mult, deoarece populatia era in scadere, latifundiarilor le-a convenit aceasta colonizare; exista „numeroase date“ care dovedesc ca „latifundiarii maghiari au construit plini de rivna un mare numar de biserici de lemn pentru supusii lor“. Mai e de aratat si faptul ca „situatia sociala a romanilor din tinuturile Fagarasului si Hategului, stabiliti acolo poate inca din veacul al IX-lea, cunostea o evolutie deosebita fata de cea a romanilor din Campia Transilvana. Acestia faceau parte din formatiunile graniceresti si aveau tot atitea privilegii ca si secuii“ (László Makkai, p. 75). Este amintit mai apoi si fenomenul prin care familiile cnezilor si ale voievozilor au fost trecute in rindurile nobilimii, multi dintre ei trecind la catolicism sau maghiarizindu-se. Citeva nume: Dragffy, Hunyadi, Kendefi, Majlath sau Josika. La fel s-a intimplat si cu parte din conducatorii sasilor, comitii sau greavii (Gräben/comites).
Este de spus ca, din punct de vedere al lumii contemporane, aceste istorii ale etnogenezei ar trebui dedramatizate si despartite de politic, tot asa cum, spre exemplu, colonizarea nemtilor, realizata in provincia Burgenland, din Austria de azi, de catre nobilimea medievala maghiara, nu (mai) naste dispute de primogenitura etnica desi, imediat dupa primul razboi mondial, intre Austria si Ungaria au aparut divergente acute in chestiunea stapinirii Burgenland-ului care revenea, conform tratatului de la Saint Germain, Austriei. La fel, prezenta relativ rara a romanilor in Transilvania, daca asa stau lucrurile, nu poate angrena cu sine o diminuare a calitatii acestora de transilvaneni (adica de locuitori ai provinciei), dupa cum nu poate adauga nimic in plus maghiarilor sau sasilor ardeleni.

In tot cazul, nu putem trece cu vederea o ofensiva vadita a elementului romanesc in Transilvania (fie chiar si prin penetrare a muntilor si prin colonizare); acesta ajunge, spre inceputul veacului al XVIII-lea, la 34%, fata de 47% unguri si 19% sasi. Treptat, datorita „procesului neintrerupt de venire si asezare a romanilor“, balanta se inclina tot mai mult spre un proces de romanizare a Transilvaniei, sustin istoricii maghiari (Zsólt Trócsanyi, Trei popoare, trei natiuni, patru religii, p. 125). Posibil sa fie asa, in tot cazul, daca asa a fost, e de remarcat un potential de crestere demografica remarcabil. La acesta se adauga si inceputul afirmarii politice prin Uniatie, care a favorizat „ascensiunea si rolul politic al lui Inochentie Micu-Klein“ (Zsólt Trócsanyi, Transilvania in imperiul habsburgic, p. 133). Tot acum se contureaza, conform istoricului citat, politica Vienei care intuieste ca aceasta crestere a romanilor poate fi folosita in beneficiu propriu. Astfel, Contrareforma se va sprijini (si) pe Uniatie pentru impunerea „radierii din codurile Transilvaniei a legilor considerate antihabsburgice si anticatolice emise in secolul al XVII-lea“ (Zsólt Trócsanyi, p. 133). Aducerea sub ascultare a starilor protestante viza „modificarea intregului sistem juridic al Transilvaniei“ (Zsólt Trócsanyi, p. 133). De aceasta politica profita Ioan Inochentie Micu-Klein care da glas unei serii de cereri pentru romani si chiar daca nu primeste postul de consilier gubernial, ca reprezentant al valahilor, este investit, totusi, cu titlul de baron si cu un loc in Dieta. Episcopului unit i se datoreaza si afirmarea tezei continuitatii daco-romane ca argument principal al emanciparii. Ultimul mare gest al episcopului „a fost convocarea in 1744 a unui sinod la care au participat si laici. Acest sinod incepuse de-acum sa semene cu un fel de «adunare nationala»“ (Zsólt Trócsanyi, p. 134).

Viena s-a despartit de Micu-Klein in momentul in care si-a atins scopurile „prin abrogarea, la dieta din 1744, a legilor considerate antihabsburgice si anticatolice“ (Zsólt Trócsanyi, p. 134). Cancelaria aulica a mai utilizat, dupa 1760, si sistemul de privilegii garantat de regimentele graniceresti pentru a-si asigura loialitatea romanilor. Fata de aceasta politica, secuii au reactii diferite: atit micul nobil secui, cit si secuiul liber nu raspund cu entuziasm acestor privilegii, care le par a fi mai degraba indatoriri, in timp ce iobagul roman isi gasea aici un pas insemnat „in ameliorarea situatiei proprii“. Conform lui Zsólt Trócsanyi, „la majoritatea secuilor, aceste unitati confiniare fac obiectul unei permanente nemultumiri, insemnind de fapt restringerea drepturilor de care se bucurau, in timp ce granicerul roman beneficiaza prin aceasta institutie de un viguros sistem scolar“ (Zsólt Trócsanyi, p. 136).
Urmarea cistigarii acestor drepturi (si ale altora asigurate de Uniatie) este aparitia unei intelectualitati romanesti care, desi „putin numeroasa“, este „de un inalt nivel“ (Zsólt Trócsanyi, p. 137); de altfel, din perspectiva istorica, Supplex Libellus Valachorum apare ca fiind expresia concret politica a acestei intelighentia valaha care cere, dupa cum bine se stie, „recunoasterea populatiei romanesti ca a patra «natiune» constitutionala a Transilvaniei“ (Zsólt Trócsanyi, p. 137).

Ar mai fi de aratat ca, incepind cu sfirsitul veacului al XVIII-lea, in dezbaterea publica din Transilvania, apare tema unirii cu Ungaria, un alt prilej de dihotomie care va adinci starea conflictuala intre romani (la care se adauga, mai tirziu, sasii) si unguri. In primele trei decenii ale veacului urmator, ideea unirii va fi motivata prin „transpunerea in Transilvania a cuceririlor opozitiei liberale din Ungaria“. Unirea este adusa in dezbaterile Dietei din 1834-1835 de opozitia liberala din jurul lui Miklós Wesselényi, numai ca „uniunea este respinsa de autoritatile superioare ale imperiului“. E de remarcat ca dezbinarea definitiva – si prelungita pina in pragul primului razboi mondial – se va concretiza in anii 1841-1842, cind Dieta „va elabora o lege privind utilizarea oficiala a limbii maghiare: razboiul lingvistic va ridica nationalitatile una impotriva celeilalte“ (Zsólt Trócsanyi, p. 139). In acest moment istoric, distanta fata de traditia prezervarii multiculturalismului transilvan, atita cit a fost, intra in declin. Este de amintit, spre a marca urmarile acestei politici pentru viitorul provinciei, distanta care le separa de invatamintele (surprinzator de actuale si astazi) regelui Stefan cel Sfint, care sustin ca „«diferitele limbi, obiceiuri si feluri de a se purta spre podoaba tarii este» caci «slaba si vulnerabila e tara in care se vorbeste o singura limba si unde exista o singura datina»“ (Jeno Szucs, Popoarele Ungariei medievale, p. 50).

Realitatile acestea dramatice se regasesc din plin si in vremea pasoptista; oricum ar fi, in acest punct pozitia istoriografiei maghiare difera substantial de cea romaneasca in prezentarea argumentelor care stateau la baza miscarii unirii Transilvaniei cu Ungaria. Redam mai extins aceste argumente: „Chestiunea unirii cu Transilvania a constituit asadar in ochii oamenilor politici liberali din cele doua tari (Ungaria si Transilvania, n.n.) o problema fundamentala, caci slujea la apararea roadelor revolutiei, asigurind victoria asupra fortelor conservatoare si transformarea burgheza de factura liberala a Transilvaniei. Guvernul Batthyány a fost cit se poate de prudent in privinta realizarii unirii: n-a mentinut doar jurisprudenta, diferita fata de cea existenta in Ungaria, ci si vechiul aparat administrativ, Guberniumul. Si-a dat seama de puterea miscarii nationale romanesti, dar a sperat ca va putea colabora in cele mai bune conditii cu romanii, la fel de singuri ca si maghiarii in «marea slava». Acest lucru a si dat partial roade in cazul romanilor din partea sudica a Ungariei, dar in Transilvania – in urma actiunilor instigatoare ale Vienei – s-au dezlantuit patimile. Intoleranta de ambele parti a condus, in luna septembrie, la conflicte armate“ (Ambrus Miskolczy, Societatea transilvaneana in prag de schimbare, p. 167).

Toate cele care au urmat mai apoi stau sub semnul acesta al „dezlantuirii patimilor“, al „intolerantei“, al instigarilor, ieri ale Vienei, azi ale unor obscure oficine alimentate de exaltati care nu se pot intoarce cu fata spre lumea de miine si care nici nu pricep de ce anume este nevoie sa pricepem ca Transilvania este, in egala masura, patria celor care locuiesc acolo.
Ar mai fi de adaugat ca toate studiile antologiei care investigheaza (subiectiv sau obiectiv) pina in prezent mostenirea istorica a Ardealului din vremea lui Kossuth, a lui Avram Iancu, a deputatului Ioan Dragos, cel care a incercat, asemenea lui Nicolae Balcescu, sa reconcilieze cele doua popoare, sint exemplificarea implicita, de multe ori insingerata, a vorbelor acelora memorabile ale lui Avram Iancu, cel care a refuzat medalia imparatului si care, in momente de mare incordare dintre cele doua popoare, a spus posteritatii: „Intre voi si noi, niciodata armele nu pot hotari“.