Categoria: 
Aceasta este doar una dintre concluziile care se pot extrage în urma dialogului avut în ziua de 5 februarie, în redacţia Observatorului cultural. Un dialog între profesionişti, urmat de chatul lunar al revistei. La discuţie au participat Ismael Attrache Sánchez şi Andrés Ehrenhaus, traducători şi reprezentanţi ai Asociaţiei Autonome a Traducătorilor Literari din Spania (invitaţi ai Institutului Cervantes), Luminiţa Marcu, Joaquín Garrigós (traducător spaniol şi director al Institutului Cervantes), Carmen Muşat, Doina Ioanid, Jean Harris, precum şi cititorii noştri, care au pus întrebări pe chat. O întîlnire similară, deschisă publicului, a avut loc şi în seara precedentă la librăria Cărtureşti. (Smaranda Şchiopu)
Carmen Muşat: Bine aţi venit în redacţia Observatorului
cultural, sper că aseară v-aţi simţit bine şi că publicul a fost receptiv la
tema propusă. În România, este o temă sensibilă, pentru că traducătorii nu sînt
bine organizaţi, nu au puterea să-şi impună un punct de vedere în faţa
editorilor şi, în consecinţă, tariful pe pagină pentru traducătorul român este
de doi euro. În cele mai bune cazuri, se ajunge la doi euro şi jumătate sau
trei euro, impozabili. Întrebarea care se impune – şi e foarte interesant
pentru noi să ştim care este experienţa dumneavoastră, mai ales că sînteţi
reprezentanţii unei asociaţii a traducătorilor – este cum poate fi editorul
determinat să înţeleagă faptul că traducătorul are nevoie să fie tratat, în
bună măsură, ca egalul autorului?
Andrés Erenhaus: Editorul ştie că traducătorul este o parte
esenţială în acest lanţ. Pe el nu-l surprinde importanţa traducătorului, dar
încearcă s-o reducă pentru a putea plăti mai puţin. Una dintre garanţiile
pentru ca editorul să acorde mai multă importanţă traducătorului, nu doar la
nivel simbolic, ci şi la nivel material, este ca cititorul să solicite
traduceri de bună calitate. Într-o oarecare măsură, trebuie să-l educăm pe
cititor să ceară traduceri bune. Noi, ca asociaţie, nu lucrăm doar în
interiorul acesteia, ci ne îndreptăm şi către exterior. La nivel intern, îi
formăm pe traducători, dar nu din punct de vedere profesional, ci din punct de
vedere legal, sub toate aspectele care au legătură cu activitatea în sine, iar
în afara asociaţiei, încercăm să insistăm pe importanţa traducătorului pentru
calitatea produsului final.
Doina Ioanid: Cred că există două probleme. Dumneavoastră aţi spus că editorul ştie cît de important este traducătorul, numai că se preface că nu ştie, iar în momentul acesta trebuie să fie obligat cumva să-i recunoască acest statut. Trebuie să accepte că nu poate da cititorilor traduceri de proastă calitate. Şi una dintre probleme ar fi că nu există o cronică a traducerilor care să sancţioneze lucrurile proaste şi să cearnă puţin lucrurile. În felul acesta, editorul profită atît de naivitatea traducătorului, cît şi de cea a cititorului şi îşi vede mai departe de treabă.
Andrés Erenhaus: Tocmai în acest punct revistele culturale
capătă o importanţă crucială. În Spania nu există o cronică a traducerilor.
Suplimentele culturale, care vin odată cu ziarele, nu includ această critică.
Ismael Attrache: O problemă recurentă ar fi şi faptul că,
atunci cînd o carte nu a întîmpinat mari dificultăţi în procesul traducerii, nu
beneficiază, la sfîrşit, de o recenzie. Şi acele puţine comentarii pe care le
face criticul apar, de obicei, atunci cînd avem în faţă o traducere deficitară.
De multe ori, dacă un text nu se înţelege foarte bine, se consideră că este din
cauza traducătorului, şi nu din cauza modului în care a fost scrisă de către
autor. Ne mai plîngem şi de faptul că se menţionează numele traducătorului doar
dacă acesta este şi scriitor. Dar mulţi traducători nu se consideră ei înşişi
autori şi nu îşi solicită drepturile, iar acelaşi lucru se petrece şi la
nivelul publicului, care nu are o
imagine foarte clară cu privire la această figură a traducătorului.
Luminţa Marcu: Eu m-am lovit foarte des de problema aceasta discutînd cu prietenii mei, care sînt în primul rînd scriitori şi cărora li se pare că, dacă ar traduce o carte, ar deveni traducători şi această ipostază le-ar afecta imaginea de scriitori. E un lucru care pare un moft, dar e foarte important.
Doina Ioanid: Eu, de exemplu, nu consider că, dacă fac o
muncă de traducere, fiind şi scriitoare, înregistrez o diferenţă de statut.
Sînt şi scriitori care consideră că cele două merg foarte bine împreună şi
chiar se susţin.
Andrés Erenhaus: Nouă ne este foarte clar ceea ce se petrece
la nivelul asociaţiei. Sînt percepute ca două profesii distincte. Sigur, un
scriitor poate fi şi traducător şi invers, şi avem un exemplu: preşedintele
asociaţiei este şi scriitor.
Ismael Attrache: Dar noi, ca asociaţie, ne mai confruntăm cu
o problemă. Noi luptăm pentru recunoaşterea profesională a traducătorului şi
pentru importanţa traducerii ca profesie. Aceasta nu mai trebuie percepută ca o
activitate făcută din cînd în cînd, în timpul liber, sau ca o activitate secundară. Pentru că acesta este unul dintre
aspectele negative asociate imaginii traducătorilor, şi nu este vorba doar
despre imagine, este vorba şi despre faptul că acesteia i se asociază alte
probleme – financiare, situaţii dezavantajoase –, pentru că traducătorul nu
este recunoscut ca un profesionist cu drepturi depline.
Andrés Erenhaus: Ideea este ca editorul şi societatea să
înţeleagă că traducătorul trebuie să poată să trăiască din munca sa.
Carmen Muşat: De fapt, cred că aceasta este problema reală.
Indiferent dacă scrie el însuşi poezie sau proză, traducătorul, chiar şi atunci
cînd nu face altceva decît să traducă, este scriitor. Traducerea în sine
înseamnă creaţie.
Doina Ioanid: În legătură cu asta, doamna director O.R.D.A.,
Rodica Pârvu, a spus că, în privinţa statutului legal al traducătorului, este
mai bine în România decît în Spania. Pentru că statutul traducătorului este
acelaşi cu acela al scriitorului. Problema este că informaţia nu circulă, iar
editorii profită.
Andrés Erenhaus: Noi, ca asociaţie, acţionăm în grup, dar, la urma urmelor, este ca şi cum ar acţiona un singur traducător. Dacă există o legislaţie în acest sens, traducătorul are obligaţia să o cunoască. Noi, în afară de faptul că avem o asociaţie care reuneşte mai mulţi traducători, insistăm pe faptul că apărarea drepturilor este o chestiune personală, adică fiecare trebuie să-şi apere propriile drepturi.
Ismael Attrache: Asociaţia nu funcţionează ca un organ către
care persoanele-membre deleagă nişte puteri. Nu sîntem şi nu ne dorim să fim un
intermediar, pentru că sîntem de părere că n-ar fi un lucru bun nici pentru
asociaţie, nici pentru editor, nici pentru public. Ideea este să punem la
dispoziţie nişte instrumente şi să acordăm traducătorilor posibilitatea de a se
forma, pentru a fi complet pregătiţi atunci cînd trebuie să se confrunte cu
problemele pe care le au de rezolvat. Lupta este întotdeauna individuală. De
altfel, în lumea editorilor se petrece următorul lucru: aceste drepturi există,
dar, pînă cînd traducătorul nu le solicită, editorul nu le acordă. Există o
serie de editori care ştiu de existenţa acestor drepturi, dar preferă să
profite de lipsa de informare a traducătorilor pînă în momentul în care ei îşi
solicită drepturile, iar atunci sînt dispuşi să acorde măcar o parte dintre
ele. Şi, deşi poate apărea situaţia în care ai ajuns la o relaţie mai puţin
bună cu editorul pentru că ai insistat să fii respectat, insistăm asupra
faptului că trebuie să-ţi soliciţi aceste drepturi pentru că editorul va ajunge
să te respecte mai mult. Noi încercăm să schimbăm şi imaginea pe care
traducătorul o are despre propria persoană, el trebuie să fie primul care se
respectă.
Andrés Erenhaus: Aseară, doamna Rodica Pârvu a spus un lucru
foarte important. Legea proprietăţii intelectuale din România, din cîte am
înţeles, include, ca şi cea spaniolă, nu doar acele drepturi materiale, ci şi
drepturi morale. Aceasta este o diferenţă însemnată faţă de legile de copyright
din lumea anglo-saxonă, care nu le recunosc. Traducătorul are şi dreptul la o
recunoaştere publică, adică editorul trebuie să scoată în evidenţă numele
acestuia. Cred că trebuie profitat de această situaţie legală.
Doina Ioanid: Dacă tot am deschis discuţia despre percepţia
de sine a traducătorului, este pentru a pune o altă problemă, aceea a
solidarităţii traducătorilor. Pentru că, dacă eu îmi cunosc drepturile şi mă
duc la un editor şi îi spun că vreau ca ele să-mi fie respectate şi că nu vreau
să fiu prost tratată, atunci el îmi va spune că va găsi pe altcineva. Şi va
găsi pe altcineva, care va traduce la fel de bine sau mai puţin bine, dar va
accepta o sumă mai mică şi condiţiile impuse de editor. Problema e tot de
mentalitate, de fapt. Oamenii trebuie să înţeleagă că trebuie să ne fie bine
împreună, nu numai separat. Ar fi şi un cîştig de prestigiu, apoi cred că şi
financiar ar fi mai bine.
Andrés Erenhaus: Absolut. Şi în Spania se întîmplă acelaşi
lucru. Ne confruntăm cu o piaţă destul de sălbatică, ce se poate stăpîni prin
muncă lentă, foarte lentă, şi chiar plictisitoare, pentru că trebuie să repeţi
la nesfîrşit acelaşi lucru. Încetul cu încetul, facem în aşa fel încît
informaţiile să fie transmise, iar această lipsă de solidaritate dispare.
Ismael Attrache: E important să accentuăm această chestiune
de solidaritate, dar este mai mult decît atît. Nu e vorba de altruism, e vorba
de faptul că o situaţie mai bună pentru o persoană înseamnă o situaţie mai bună
pentru toată lumea. Cunoscînd victoriile celor din jur, şi anume că unui coleg
i s-a plătit mai mult pentru o carte sau că i s-a oferit un contract cu nişte
condiţii mai bune, poţi să soliciţi şi tu aceleaşi condiţii. Primul lucru pe
care îl replică un editor într-o asemenea situaţie, şi ştim acest lucru pentru
că ni l-au mărturisit membrii asociaţiei noastre, este „pînă acum nimeni nu s-a
plîns“. Şi atunci trebuie să le desfiinţăm acest argument.
Joaquín Garrigós: Voiam să accentuez importanţa formării,
acesta este marele avantaj al asociaţiei. Vorbesc şi din experienţă proprie. Ca
traducător, înainte să devin membru al asociaţiei, am semnat contracte cu
edituri care nu respectau clauzele legii, nu atît în ceea ce priveşte tarifele,
cît mai degrabă în privinţa drepturilor conexe. Cînd am intrat în asociaţie şi
am început să devin conştient de statutul meu de traducător, toate contractele
pe care le-am semnat ulterior au respectat această lege a proprietăţii
intelectuale şi modelul de contract asupra căruia conveniseră membrii
asociaţiei şi editorii. În plus, le-am cerut editorilor cu care semnasem nişte
contracte ilegale să refacă acele contracte conform legii. Şi nici un editor nu
a refuzat acest lucru.
Andrés Erenhaus: Dacă ai argumente corecte, este greu să ţi
le respingă cineva. Fiindcă pe editor nu-l interesează desfăşurarea unei
activităţi în ilegalitate. Pentru a sintetiza această primă parte a discuţiei,
în Spania, foarte puţini traducători trăiesc de pe urma profesiei lor. Aş putea
spune chiar că îi putem număra pe degetele de la o mînă. Aceasta nu înseamnă că
noi nu trebuie să milităm în continuare pentru ca această profesie să-i poată
oferi unui traducător posibilitatea de a trăi din ea. Pe de altă parte,
întorcîndu-mă la drepturile morale, la prezenţa traducerilor în presă şi la
conştiinţa cititorului, una dintre problemele cu care ne confruntăm noi, autorii
spanioli, este că editorii ne cer ca textul tradus să fie lizibil. Este ceea ce
spunea Ismael, dacă autorul a scris un text dificil de citit, editorului –
vorbim de editor în general – nu-i pasă de acest lucru şi ne cere un text cît
mai uşor de citit, care să poată ajunge, în aceeaşi măsură, la toţi cititorii.
Astfel că traducătorul trebuie să-şi asume responsabilitatea de a-l face pe
scriitorul original lizibil, să zicem, pentru toţi cititorii. Şi asta e
împotriva normelor profesiei. Dacă ar exista o critică solidă, acest lucru nu
ar fi posibil.
Ismael Attrache: Nu trebuie să insistăm doar asupra
drepturilor morale ale traducătorilor, trebuie ca, prin intermediul revistelor
şi prin intermediul criticii, să-i facem pe cititori conştienţi de drepturile
lor. Pentru că, neacordînd atenţie traducerii, înseamnă că nu respecţi
cititorul. Şi, de multe ori, editorul îl înşală pe cititor, în sensul că îi
vinde altceva. Comite, să zicem, un adulter cu marca pe care o vinde. Şi eu pot
să vă dau un exemplu asemănător: un autor anglo-saxon foarte cunoscut, care are
şi o faţetă de eseist puţin cunoscută. O editură vrea să-i publice eseurile.
Sînt nişte eseuri foarte puternice, cu un stil aparte, un stil care reflectă
modul de gîndire al acelui scriitor şi care nu se poate schimba. Şi, în mod
indirect, după o vreme, mi s-a cerut să simplific un pic textul pentru a fi mai
uşor de înţeles. Noi, în spaniolă, spunem a „pieptăna textul“. A trebuit să mă
lupt cu ei două-trei luni. Îmi trimiteau nişte corecturi cu care nu eram de
acord, am revizuit tot textul de trei-patru ori. La sfîrşit, am fost mulţumit
de rezultat. Aceste situaţii sînt cauzate de lipsa de respect faţă de munca
intelectuală a traducătorului şi faţă de cititori, cărora li se oferă nişte
variante simplificate ale textelor originale, crezînd că, în felul acesta, se
va vinde mai mult. Prin urmare, cititorul trebuie să devină conştient de
drepturile sale şi să nu accepte să fie tratat ca şi cum ar fi un prostănac.
Cum funcţionează o asociaţie de traducători – modelul spaniol
Luminiţa Marcu: Să revenim la discuţia despre asociaţie. Vă
rog să ne spuneţi nişte lucruri foarte concrete, legate de venituri. Cum se pot
pune bazele unei asemenea grupări, financiar vorbind?
Andrés Erenhaus: Noi sîntem o secţie autonomă de traducători în cadrul unei asociaţii a scriitorilor, la nivel de stat. La început, exista o asociaţie de traducători minoritară, dar autonomă, în sensul că nu era legată de nici o altă asociaţie, de nici un alt organism. O problemă foarte gravă, cu care se confrunta această asociaţie, era finanţarea. Noi facem parte din această asociaţie a scriitorilor din motive financiare. La nivel practic, situaţia este următoarea: cea mai mare parte din subvenţiile pe care le primim provin de la CEDRO, adică de la Societatea de Gestionare a Drepturilor de Autor. CEDRO distribuie fonduri asociaţiilor-membre, în funcţie de numărul membrilor din asociaţie. Asociaţia scriitorilor are aproximativ 4.000 de membri. Iar noi, traducătorii, sîntem 500. Astfel, ne permitem să avem acces la nişte subvenţii mai însemnate. Cu toate acestea, avem politici autonome.
Luminţa Marcu: Poţi să fii parte a CEDRO spaniol şi ca autor
singular sau doar ca asociaţie?
Andrés Erenhaus: Da. CEDRO îţi acordă ţie, ca autor, nişte
fonduri. Numai că subvenţia pe care o primeşte o asociaţie este mult mai mare.
Ismael Attrache: CEDRO subvenţionează proiecte private, care
duc la îmbunătăţirea situaţiei traducătorilor sau la organizarea de întîlniri,
de ateliere. Sînt nişte proiecte care trebuie prezentate şi justificate în mod
riguros, dar care oferă o activitate de sprijin fundamentală.
Andrés Erenhaus: CEDRO nu este singura sursă de venit pentru
asociaţie. Vin subvenţii şi de la Ministerul Culturii, care trebuie
justificate, iar o altă sursă de venit o reprezintă cotizaţiile membrilor – 75
de euro pe an. Acesta este mecanismul financiar al asociaţiei. De multe ori, ne
gîndim la posibilitatea de a ne separa de asociaţia autorilor, dar, deocamdată,
cifrele ne spun să rămînem alături de ei.
Ismael Attrache: Şi, pe de altă parte, sîntem încă în plină
luptă pentru ca traducătorii să fie recunoscuţi ca autori. Şi are sens să facem
parte dintr-o asociaţie a autorilor.
Luminiţa Marcu: Dar presupun că şi asociaţia mare a
autorilor funcţionează după aceleaşi principii ca şi aceea a traducătorilor.
Andrés Erenhaus: Invers. Noi funcţionăm după principiile
asociaţiei autorilor: avem un regulament intern care ia în calcul condiţiile
noastre speciale. Apare însă o situaţie paradoxală. Autorii recunosc faptul că
noi, deşi reprezentăm o secţie mai mică, în ceea ce priveşte profesia, sîntem
mai activi. Pentru că ei, de multe ori, profită de pe urma luptei pe care o
ducem noi. De exemplu, noi am făcut negocierea modelelor de contracte şi acum,
după 10 ani, am propus o reînnoire a modelului. Aceasta a fost o iniţiativă a
traducătorilor. Dar modelul contractului de traducere este aproape la fel cu
acela de editare.
Doina Ioanid: Revenind la schimbarea de mentalitate. Pentru
ca informaţia să poată circula, avem nevoie de ateliere, de vizibilitate în
presă şi depinde, pînă la urmă, de traducător să apeleze şi la această formă de
publicitate şi să se impună. Dar cineva trebuie să se ocupe de toate astea.
Pentru că fiecare ajunge la concluzia la care am ajuns eu, dar aşteaptă din
partea celuilalt să facă ceva.
Andrés Erenhaus: E adevărat că e nevoie de un nucleu
puternic care să-şi asume responsabilitatea. Chiar şi acei traducători care
cîştigă mult şi au tarifele cele mai ridicate au de îndurat condiţii
asemănătoare cu ale celorlalţi. Trebuie să lupte pentru a li se respecta
drepturile morale.
Mulţumiri pentru traducere doamnei Codruţa RuŞeanu
Chat
Bogdan Tănase: Există legături între Asociaţia
Traducătorilor din Spania şi traducătorii români?
Ismael Attrache: Chiar acum legăm aceste relaţii. De aceea,
este foarte important ca în fiecare ţară să existe asemenea asociaţii, una la
nivel de stat, care să aibă suficientă putere încît să fie un organ
reprezentativ, şi un interlocutor la nivel de stat, pentru a intra în dialog cu
instituţiile competente din acea ţară şi pentru a intra în EUATC – Reţeaua
Europeană a Asociaţiei de Traducători.
Bogdan Tănase: Ce traducători români cunoaşteţi?
Ismael Attrache: I-am cunoscut, zilele acestea, pe Luminiţa
(Marcu), pe soţul ei, pe Cornelia Rădulescu, Sorin Mărculescu, Alina
Cantacuzino.
Bogdan Tănase: Vă interesează scriitorii români? Vă
interesează să traduceţi, eventual după o ediţie engleză?
Ismael Attrache: Din engleză, nu. Asta este o altă lipsă de
respect faţă de cititor. De obicei, ne împotrivim din start retraducerilor. De
multe ori, trebuie negociat chiar cu editorul, pentru că editorul este cel care
îţi spune „de ce nu traduci acest autor român din franceză?“. Noi avem colegi
de breaslă care traduc din limba română, pe care îi recomandăm editorilor. De
multe ori, pentru limbile, să zicem, minoritare, se apelează la următorul
argument: nu cunosc traducători pentru această limbă. Şi cum, de obicei,
limbile minoritare presupun tarife mai ridicate, se ocolesc aceşti traducători.
Şi acesta este singurul motiv adevărat pentru aceste re- re- retraduceri, care
dovedesc o lipsă de respect pentru traducător, dar şi pentru cititor.
Vero: Limba spaniolă oferă un avantaj aparte, pentru că la
operele traduse are acces atît publicul spaniol, cît şi cel din America de Sud.
Vă orientaţi şi spre categoriile de public de peste Ocean?
Andrés Erenhaus: Depinde de distribuţia pe care o face editorul. Editorii care au o distribuţie importantă în America de Sud, au, de obicei, două politici. Pe de o parte, să scoată o traducere şi o ediţie pentru Spania şi o alta pentru piaţa importantă din America de Sud. Iar a doua politică sau strategie constă în a „pieptăna“ şi mai mult textul, pentru a putea fi înţeles atît în Spania, cît şi în America de Sud.
Ismael Attrache: Sau evită anumite cuvinte mai folosite
într-o limbă, dar care, pe alte meridiane, ar putea să sune ciudat sau chiar
insultător. Editorul încearcă să aibă o rentabilitate cît mai mare la un cost
cît mai scăzut. Este, într-adevăr, un avantaj să beneficiezi de o piaţă atît de
extinsă, dar, pe de altă parte, există şi dezavantajul că se acordă tarife mai
mici pe piaţa latino-americană şi apoi se exploatează acele texte traduse
acolo. Editorul se ghidează după criteriul rentabilităţii şi, de fapt, ştim că
toţi avem în vedere acest criteriu. Iar noi reprezentăm o verigă într-un lanţ
de producţie. Şi tocmai de aceea, activitatea noastră are şi o latură
sindicală; e adevărat că fiecare dintre noi lucrează acasă, dar sîntem uniţi cu
toţii în această asociaţie. Poate că traducătorul, lucrînd acasă, nu-şi dă
seama că face parte din această mare maşinărie şi ar trebui să devină conştient
de poziţia pe care o ocupă.
klawz raven: Care a fost cea mai mare sumă pe care aţi
cîştigat-o după traducerea unei cărţi?
Andrés Erenhaus: Depinde de autor şi de editură. Şi bineînţeles, în primul rînd, depinde şi de limba din care traduci.
Ismael Attrache: Rentabilitatea nu presupune un calcul
imediat, aşa cum pare uneori. Trebuie avut în vedere şi nivelul de dificultate
a cărţii şi, în funcţie de acesta, se negociază un tarif sau altul. Este
posibil ca pentru o carte să cîştigi 3.500 de euro, dar să fie mai puţin
rentabil, pentru că ai lucrat mai mult decît la o carte mai uşoară, pentru care
ai primit 2.000 de euro.
Andrés Erenhaus: Intervine aici un alt factor important.
Începem să fim conştienţi de faptul că e bine să negociem nişte drepturi de
autor la nivel înalt. Uneori, chiar dacă tariful nu e foarte ridicat, se
negociază nişte drepturi de autor puţin mai mari pentru a recompensa această
lipsă.
Luminiţa Marcu: Dar cred că putem spune şi nişte cifre,
pentru a face o comparaţie concretă. Eu am cîştigat cel mai mult pentru o carte
600 de euro, Adrian Buz, care a tradus mult mai mult, a cîştigat cel mai mult
800.
Andrés Erenhaus: Un traducător de limbă de circulaţie
internaţională, în Spania, poate cîştiga pînă la 18 euro pe pagină. Limita
inferioară ar fi de 6 euro, iar unii iau chiar 5. Trebuie să avem în vedere că
cei mai mulţi se află la baza piramidei.
Any: Ce sfaturi aveţi pentru tinerii traducători români?
Andrés Erenhaus: Să citească mult.
Ismael Attrache: Şi să fie perseverenţi.
Cristinel: Există concursuri de traducători în Spania? Fac editurile o preselecţie prin concurs sau se obţin traduceri pe baza reputaţiei dobîndite?
Andrés Erenhaus: Noi am numi acest proces o licitaţie, pentru că, practic, se aliniază cîteva persoane pe scenă şi se alege varianta cea mai ieftină.
Ismael Attrache: Uneori se fac teste de traducere, dar
trebuie să avem mare grijă cu aceste teste, pentru că s-a întîmplat următorul
lucru – pe care l-am rezolvat, pentru că am comunicat între noi şi am răspîndit
informaţia. Într-unele situaţii, un editor trimite 20 de pagini dintr-o carte
unui traducător, 20 altuia, 20 unui al treilea traducător, iar numărul de
pagini ales pentru acest test ridică deja nişte întrebări. Traducătorul trimite
înapoi traducerea, editorul mulţumeşte şi îi spune că îl va contacta, însă el
nu a făcut altceva decît să împartă cartea, obţinînd cîteva pagini care nu au nimic
în comun, se face un soi de corectură pentru a unifica textul şi, practic,
aceasta este singura cheltuială pe care o are. La final, iese pe piaţă o
traducere gratis, dar fără cap şi coadă. În privinţa reputaţiei traducătorilor,
este adevărat, traducătorii comunică între ei şi se recomandă unii pe alţii.
Adrian Spîrchez: Cît la sută din producţia unei cărţi revine
traducătorului? Dacă în România traducătorul ar fi mai bine plătit, costul unei
cărţi ar fi mai ridicat?
Andrés Erenhaus: Depinde de marja de beneficiu pe care o
doreşte editorul. Făcînd un calcul, editorul român păstrează o marjă de
beneficiu mai mare decît editorul spaniol. Însă tirajele în România sînt mai
mici decît în Spania. Şi, deşi această marjă este mai mare, suma netă este
probabil mai mică. În ceea ce priveşte numărul cititorilor, piaţa românească se
aseamănă cu cea spaniolă. De aceea, avem impresia că profitul editorului român
este mai mare decît cel al editorului spaniol, prin urmare tarifele
traducătorilor ar trebui să crească. Preţul mediu al unei cărţi, în România, nu
este cu mult mai scăzut decît preţul mediu al unei cărţi în Spania.
Luminiţa Marcu: Şi nu cred că are vreo importanţă tirajul
cărţilor în România, atîta timp cît nu există drepturi de autor din vînzare.
Andrés Erenhaus: Noi funcţionăm în felul următor: ceea ce
încasăm ca tarif reprezintă un avans din ceea ce încasăm pe drepturi de autor.
Însă acel avans acoperă de obicei un tiraj de 10.000 de exemplare, tiraj vîndut
în totalitate. Este foarte dificil ca o carte medie să depăşească această
cifră. De multe ori, deşi sînt negociate anumite drepturi de autor, în
realitate nu încasezi nimic. Nu încasezi decît procentul corespunzător
tarifului. Însă nu se ştie niciodată cînd o carte se va bucura de foarte mult
succes şi se va vinde foarte bine. De aceea, recomandăm să nu se renunţe
niciodată la procentul din drepturi de autor.
Ismael Attrache: Şi, conform legii spaniole, există şi un
drept la remuneraţie proporţional cu cîştigul. Iar dacă un editor publică o
carte şi nu se aşteaptă să fie un mare succes şi tu negociezi, ca traducător,
anumite condiţii – să spunem că se aştepta să vîndă 5.000 de exemplare şi, în
final, a vîndut 200.000 –, ai dreptul să renegociezi termenii pentru a primi o
parte proporţională din cîştig.
Andrés Erenhaus: Dar acest lucru este valabil şi în cazul
legii româneşti. Doamna de la O.R.D.A. a menţionat acest lucru ieri. Cînd apare
o situaţie de disproporţionalitate evidentă şi poţi demonstra acest lucru în
faţa unui tribunal, editorul este obligat de lege să împartă cu traducătorul.
Doina Ioanid: Chiar dacă în contractul semnat nu se
specifică acest lucru?
Andrés Erenhaus: Dacă legea română este la fel cu legea
spaniolă, sigur că da. Legea proprietăţii intelectuale guvernează.
Ismael Attrache: Este adevărat că ajungerea în instanţă este văzută ca ultima cale de abordare, pentru că ne dorim ca traducătorul să fie o persoană cu care să se poate negocia, nu să fim percepuţi ca un grup de oameni agresivi, ci drept unul către care să poţi deschide punţi de comunicare.
- Articole in legatura
- Scriitorul – prizonier în mîna traducătorului
Etichete:
RSS Feed
Newsletters