OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ca profesor, voi incepe prin a spune ca – toti ceilalti factori fiind egali – 4 ani de studii ofera studentilor mai multe oportunitati de pregatire decit 3 ani. De aceea, din punctul de vedere al unui ideal educativ umanist, potrivit caruia absolventul este chemat sa dispuna atit de cunostinte specializate, cit si de competente culturale generale, care sa-i usureze adaptarea la o societate in rapida schimbare, reducerea duratei studiilor inseamna un pas inapoi. Idealul umanist nu este insa prioritatea zilei si se cuvine sa intelegem faptul ca au prevalat considerente tinind de eficienta economica si sociala a functionarii invatamintului superior.
Daca acceptam noile realitati, atunci este important sa incercam cu totii, administratori, profesori si studenti, sa facem ca sistemul sa functioneze cit mai bine. Or, aici lucrurile scirtiie serios.

In primul rind, s-ar fi cuvenit ca Ministerul Educatiei, in cooperare cu Ministerul Muncii, sa delimiteze limpede drepturile conferite de noile licente. Aceasta era cu atit mai important, cu cit un principiu al procesului de la Bologna era clara organizare a unui sistem de invatamint superior de doua cicluri, la care urma sa se adauge doctoratul, ca al treilea ciclu. Mai mult, nota de fundamentare a Hotaririi Guvernului, reluata in aproape aceiasi termeni de Ordinul Ministrului, afirma ca acesta are drept obiectiv „a crea premisele consolidarii ciclului de studii universitare de nivel master“. Or, prevederea potrivit careia studiile de 180 credite (3 ani) dau aceleasi drepturi ca acelea de 240 credite (4 ani) lasa consolidarea studiilor de master si motivarea studentilor de a efectua aceste studii in sarcina unui viitor oarecare, neprecizat.

Dupa cum se arata in Ordinul Ministrului, reformarea planurilor de invatamint „presupune definirea prealabila si delimitarea clara [...] a cunostintelor si competentelor pe care le dobindeste absolventul ciclului de studii universitare de licenta“. In numele autonomiei universitare, Ministerul a preferat sa paseze aceasta sarcina comunitatii academice si s-a multumit sa recomande – neimperativ – consultarea in acest sens intre reprezentantii institutiilor de invatamint superior care ofera studii de licenta in acelasi domeniu. In principiu, totul este bine si frumos, numai ca putina lume a realizat cit de complexa si de importanta este definirea clara a cunostintelor si competentelor pentru un absolvent care urmeaza sa fie activ profesional in prima jumatate a secolului al XXI-lea.

Vreau sa sper ca in multe locuri colegii care predau in invatamintul superior s-au angajat serios la regindirea acestor competente si cunostinte. Din pacate, ceea ce am vazut in propria facultate este o mostra a felului cum se poate mima reforma. Scriu despre aceasta situatie cu regret, pentru ca am investit mult efort si suflet in bunul mers al Facultatii de Istorie a Universitatii din Bucuresti si as fi preferat sa pot arata ca institutia cu care mi-am identificat 15 ani de cariera este un model de buna practica universitara. Din pacate, daca vezi proiectele noilor planuri de invatamint, nici nu stii daca mai intii sa rizi, sa plingi sau sa injuri. Principiul pare sa fi fost inghesuirea in 3 ani a aproape tot ceea ce se preda pina acum in 4 ani. Sau, altfel spus, o atitudine de tip Farfuridi – „sa se revizuiasca, primesc!, dar sa nu se schimbe nimic“. Atunci cind, la nivelul unei sedinte de catedra, citiva dintre noi am sustinut ca, daca tot trebuie sa facem nedorita trecere la 3 ani de studii, macar sa profitam pentru a regindi temeinic planurile de invatamint si intreaga activitate didactica, unii au zis da, iar ceilalti au tacut. Tacerea reflecta, de fapt, inapetenta pentru o dezbatere „pe fond“. Noile planuri de invatamint, trecute in viteza prin masina de vot a unui Consiliu docil, sint monumentale prin faptul ca reusesc simultan sa submineze sansele pentru o pregatire conforma standardelor traditionale ale profesiei si sa contravina flagrant oricaror principii de economicitate a procesului didactic.

Doua exemple sint suficiente pentru a ilustra aceasta. Pregatirea in domeniul limbilor vechi si al paleografiilor aferente, multa vreme considerata o componenta centrala a competentei specifice a istoricilor, a fost pastrata in planul de invatamint, dar a fost limitata la 2 ore/saptamina in anul II, ceea ce – experienta e categorica in acest sens – este complet insuficient; astfel, in loc sa se incerce o regindire pragmatica a locului acestor discipline in planul de invatamint, s-a preferat o solutie formala, fara sanse de eficienta in plan didactic. Al doilea exemplu priveste „modulele“. „Modulele“ de la Facultatea de Istorie din Bucuresti sint diferite fata de modulele folosite in alte universitati din lume. Astfel, ele inseamna, de fapt, spargerea disciplinelor fundamentale in mai multe variante paralele, astfel incit un numar tot mai mare de colegi sa poata preda separat un „curs general“, fara a fi insa obligati sa acopere ansamblul materiei.

In cei trei ani de cind este practicat, sistemul s-a remarcat prin confuziile generate in organizarea procesului didactic si prin privarea studentilor de o viziune de ansamblu asupra unor discipline. Totodata, divizarea formatiunilor de studiu a contribuit la agravarea deficitelor financiare ale Facultatii, fiind deci contrara oricaror tentative de asezare a procesului didactic pe principii de economie.
Ramine de vazut daca forurile universitare si societatea in ansamblul lor se vor lasa prostite de aceasta mostra de formalism, rod al unei combinatii toxice de lene intelectuala, conservatorism rau inteles si absenta a eticii lucrului bine facut. Aceasta cu atit mai mult cu cit primul principiu enuntat in cadrul Declaratiei de la Bologna este asigurarea calitatii invatamintului superior...