Autor: 
Categoria: 
Cînd spui Mircea Cărtărescu, spui Poeme de amor, Nostalgia, Levantul, Dragostea, Jurnal, Orbitor,Nimic, dar şi De ce iubim femeile, Enciclopedia Zmeilor şiFrumoasele străine. Adică o voce inconfundabilă în literatura română.
Chiar dacă e vară şi mi-ai spus că eşti foarte deconectat, eu am să încep cu o întrebare mai serioasă. Scriitorul din Ruletistul mărturiseşte că şi-a dorit să spună totul despre sine în literatură, dar ştie că asta nu-i decît o iluzie, pentru că pe măsură ce scrii, „imaginea ta în oglinda paginii fuge în toate părţile ca argintul viu“. În ce măsură cuvintele scriitorului dinRuletistul reflectă căutarea ta prin literatură, prin scris?
Într-adevăr, şi eu m-am
întrebat de multe ori care este motorul intim al scrisului. De
ce ar vrea un om să scrie o carte? Din punctul meu de vedere, nu
găsesc decît un singur răspuns: ca să se înţeleagă
pe sine însuşi. Eu nu cred în cărţile „de subiect“,
care reconstituie fapte, care vorbesc despre lumea exterioară decît
în măsura în care toate sînt oglinzi care te
reflectă pe tine însuţi. Poate şi pentru că am o fire
introvertită, am simţit întotdeauna că orice am scris, pînă
şi critică literară şi eseuri, chiar şi articole politice, am
scris ca să mă înţeleg pe mine însumi. Niciodată nu
am priceput ceva despre un lucru pînă cînd n-am scris
despre el. Dar, pînă la urmă, să mă exprim pe mine în
totalitate în scris a fost – ca tot ce e-n jurul nostru –
tot o mare iluzie. Îmi recitesc de cîteva zile jurnalele,
începînd cu cel de la 17 ani şi pînă azi. Nu mai
înţeleg nimic din viaţa mea. Este exact cum spunea Eminescu:
„Şi cînd gîndesc la viaţa-mi, îmi pare că ea
cură/Încet repovestită de o străină gură,/Ca şi cînd
n-ar fi viaţa-mi, ca şi cînd n-aş fi fost... “. Este exact
senzaţia pe care o am recitind acele mii de pagini. Nu-i înţeleg
pe adolescentul M.C., pe tînărul de 20 de ani, pe cel de la
35. E ca şi cînd ar fi vorba de o succesiune de euri între
care nu există decît foarte şubrede legături. Şi-atunci
stau să mă întreb: de fapt, cît din mine însumi
şi din întrebarea asta uriaşă – de ce, cum, în ce
scop existăm? – poate fi cuprins într-o carte sau chiar
într-o operă întreagă? Eul nostru, clipă de clipă,
este şi nu este. Este ca un frate geamăn, dar nu dintre cei
identici, ci dintre cei care, întîmplător, au stat, în
acelaşi timp, în acelaşi pîntec. Este o asemănare de
familie, dar nu-i aceeaşi persoană. Cred că dacă cineva ar vrea
să mă cunoască prin scrisul meu, şi-ar face, chiar şi din
jurnale, o imagine bizară şi deformată despre mine...
Deci, ai avut mereu senzaţia că nu te poţi cuprinde, ţine de tine, vedea?
Imaginea ta în scris este o
proiecţie anamorfotică a eului tău, o epură care are legile ei de
deformare, şi care sînt legile literaturii. Literatura nu e o
oglindă plată, ci una care deformează, care te reprezintă mai
coerent, dar (prin asta?) şi monstruos. Este o proiecţie asemenea
homunculului pe scoarţa cerebrală, care nu mai respectă
proporţiile corpului omenesc. La fel este şi cu temele fiecărui
scriitor. Ele sînt deformări monstruoase ale unor înclinaţii
reale.
Parmigianino are un autoportret, un tablou cu o mînă imensă, deformată, în prim-plan. Cam aşa îmi închipui eu mîna scriitorului.
Da, am văzut mica pictură la
Albertina, în Viena, în ziua cînd am vizitat şi
voliera cu fluturi de alături. Sigur, este un procedeu manierist,
care apare la mulţi pictori. Dar, am spus-o de nenumărate ori,
manierismul e, la noi, o noţiune total greşită, interpretată în
sensul lipsei de viaţă şi de autenticitate. De fapt, prin
Shakespeare, Gongora, John Donne, cavalerul Marino etc. (să nu mai
vorbesc aici de pictori şi muzicieni), manierismul a însemnat
maxima strălucire a literaturii Europei.
Am regăsit în Levantul o obsesivă nevoie de text, de convieţuire cu textul. Cum ai reuşit să topeşti atîtea stiluri, referinţe (de la Bolintineanu la Arghezi), în aşa fel încît să se închege într-un tot?
Totul a pornit de la o obsesie
lingvistică şi culturală de care voiam să scap şi care seamănă
cu cea a lui Ion Barbu, din Isarlîk, ciclu dedicat bunicului
său, „a cărui voce o împrumuta“ acolo. Şi eu am
împrumutat, în Levantul, vocea lui Dumitru Badislav,
bunicul meu aproape legendar, tatăl mamei mele. Muntenismul e,
într-un fel, adevărata mea patrie. Eu sînt, prin mama,
care e de lîngă Bolintin, un muntean foarte bine înrădăcinat
în spaţiul sudic. Felul de a vorbi al mamei mele şi al
consătenilor ei a fost pentru mine, toată copilăria, un prilej de
uimire şi veselie pantagruelică. Graiul muntean este matca
lingvistică din care se hrănesc şi Bolintineanu, şi toţi
ceilalţi caraghios-sublimi începători ai limbii poetice
româneşti. Citindu-i pe Bolintineanu, pe Grigore Alexandrescu,
pe Eliade Rădulescu, pe toţi cei trimişi de eminescianism la lada
de gunoi – sau, hai să zicem, mai blînd, în cabinetul
de orori – a istoriei literare, am crezut a desluşi în acea
beznă fascinante şi originale flori de mină. Graiul muntenesc pare
incult, agramat. Un vers precum „Căpitanii trage spadele din
teacă“ te oripilează mai întîi, dar apoi te umple de
bucurie. Muntenismul e o sursă uriaşă de expresivitate
involuntară, care poate stîrni un fel de veselie tembelă
(„leagă tata pungă dă pungă pînă la Ţarigrad“, spunea
fiica lui Brâncoveanu, spre ilaritatea cronicarului moldovean),
dar care are un farmec de care Craii de Curtea-veche nu sînt
nici ei străini. Vocea esenţială din Levantul este cea a lui
Bolintineanu, mai ales cel din Conrad. Pe această voce am încercat
să grefez şi celelalte voci ale poeziei româneşti. A ieşit
o „sculptură în halva“ ornată cu bombonele metafizice,
estetice, erotice şi sapienţiale pentru copii şi pentru rafinaţi.
N-ai avut o schiţă, un plan?
Frumos mi-ar sta să lucrez după
plan... N-am făcut asta niciodată. Planul fiecărei cărţi ale
mele s-a construit odată cu substanţa ei, căci planul nu este pe
hîrtie, planul am fost mereu eu însumi. Termita nu are
nici cunoştinţe de arhitectură, nici hîrtie milimetrică la
dispoziţie, şi totuşi termitierele ies aşa cum trebuie să iasă,
pentru că sînt engramate în planul corporal al insectei.
Înseamnă că stilurile acelea trecuseră şi se mixaseră destul de bine înăuntrul tău.
Am scris Levantul într-un bloc
mizer, la Doamna Ghica, în bucătărie, pe o muşama tăiată
de cuţite, plină de pete de cafea. Cu o mînă legănam
căruciorul Ionuţei, cu cealaltă băteam la maşină. Am început
cu un vers care mi-a venit în minte spontan: „Floare-a
lumilor, val verde cu lucori de petre rare...“, apoi totul s-a
desprins din atmosfera acelui vers. Nu am şters nimic, n-am înlocuit
nimic, n-am inversat nici măcar două versuri. Epopeea a curs de la
un capăt la altul exact aşa cum apare în carte (o să-ţi
arăt manuscrisul, ca să mă crezi). Aşa am scris şi Orbitor.
Manuscrisele mele sînt curate, cu extrem de puţine modificări.
Asta mi-a şi dat o vreme o mare încredere în literatură
şi în mine însumi. Am avut întotdeauna un
sentiment de predestinare, senzaţia că nu pot greşi, pentru că nu
fac decît să copiez un text care mi-e dictat.
Cred că Levantul a fost şi o reverenţă făcută în faţa literaturii celorlalţi, ca şi cînd ai fi spus: literatura vine totuşi din literatură.
Eu sînt un mare cititor, omnivor
şi bezmetic. Citesc tot ce-mi cade în mînă, chiar şi
acum, cînd civilizaţia cărţii pare să asfinţească. Pentru
mine, cartea rămîne mai departe în centrul lumii. Am
citit mereu romane, poezie, dar şi scrieri ştiinţifice, dar şi
cărţi de istorie, filozofie, drept, medicină... În toate
caut însă poezia, marea poezie a lumii reale, pe care n-o
găseşti (decît extrem de rar şi-n doze homeopatice) în
cărţile de versuri. De fapt, lumea în sine e un mare poem în
care locuim şi pe care trebuie, în scurtele noastre vieţi,
să-l citim pînă la capăt. „În lume nu e nimic
miraculos, miraculos e doar faptul că lumea există“, scria
Wittgenstein.
Tot în Levantul, scriai: „Lasă-mă
să sap o lume, fie şi în acadea,/ Orbitoare fantasie. Altfel
nu ştiu de ce viv.“ A fost Orbitor acea „orbitoare fantasie“?
A fost Orbitor acea „fantasie“ care a dat un sens existenţei
tale? Pentru că ştiu că este un proiect în care ai investit
foarte mult, care te-a consumat enorm.
Pentru unii scriitori literatura îşi
este autosuficientă, pentru alţii ea este doar un portal către
ceva mai înalt. Eu cred că literatura are cel puţin trei
niveluri: unul de meşteşug, care se poate şi învăţa la o
adică; altul de artă propriu-zisă, unde nu ajunge orice literator;
în fine, al treilea, de „religie“. În Franny şi
Zooey a lui Salinger, doi fraţi din familia Glass se duc la un
oficiu de recrutare. Acolo, au de completat nişte formulare, şi
unul dintre fraţi trece la rubrica profesiei „scriitor“.
Celălalt, Seymour, poetul şi profetul familiei, e consternat: „De
cînd este literatura profesia ta? Eu credeam că-i religia ta“.
Îi dau foarte mare dreptate. Cred că un scriitor care nu crede
(în sensul religios al cuvîntului) pînă la capăt
în ceea ce face, nu va da o carte adevărată. Poate să dea o
carte uluitoare estetic, aşa cum sînt, de pildă, cele ale lui
Nabokov sau ale lui Calvino, artişti extraordinari, dar nu mari.
Dostoievski este, dimpotrivă, un scriitor mare, pentru că la el
orice carte are toate cele trei niveluri. E şi un profesionist
extraordinar al scrisului, şi un artist, dar şi un profet. Eu nu
sînt satisfăcut de cărţile minunate estetic. Cred că o
carte trebuie să-ţi spună ceva şi dincolo de literatură, la un
nivel uman şi suprauman. Scrisul este ca şi cusutul la maşină: un
fir trebuie să vină de sus şi altul de jos. Dacă nu vine firul de
sus, totul e zadarnic şi cusătura se destramă. Dacă literatura nu
este o religie pentru tine, dacă nu crezi în cărţile tale, e
foarte greu de presupus că alţii vor crede în ele.
Am căutat să fiu iubit prin cărţile mele
Spuneai că trebuie să existe un au-delà, ceva dincolo de artă. De la Poeme de amor,Dragostea, Levantul, Orbitor pînă la Nimic, am regăsit cîteva teme obsesive: cea a fragilităţii umane, a singurătăţii, cea a unei acute nevoi de dragoste. Este oare scrisul, pentru tine, şi un drum ascuns spre celălalt?
Mi-am dorit întotdeauna să fiu
iubit de oameni şi, cum nu prea am cine ştie ce alte atuuri, am
căutat să fiu iubit măcar prin cărţile mele. De aici şi
contrarierea mea cînd efectul lor a fost cel opus, cînd
scrisul meu a produs dispreţ şi adversitate. Eu cred cu adevărat
în dragoste şi-n prietenie, şi detest să am duşmani.
Recitindu-mi jurnalele, am descoperit că între 16 şi 27 de
ani am trăit un deceniu de singurătate absolută, inumană, că
n-am avut în toţi acei ani nici un prieten şi nici o iubită.
A fost un vid de trăire şi de împlinire interioară din care
s-a hrănit tot ce-am scris mai tîrziu. În toate cărţile
mele, mi-am luat ca punct de reper singurătatea pe care am trăit-o
atunci. Mă simţeam „singur ca Franz Kafka“. A fost o perioadă
tragică. Erau luni de zile, mai ales cele de vară, în care nu
schimbam o vorbă cu nimeni. Nu făceam decît să scriu
versuri. Foarte puţini oameni au crezut în poezie cum credeam
eu pe atunci. Revărsam în poezie toată nevoia mea de
afecţiune, toată acea uriaşă frustrare.
Da, nu întîmplător,Dragostea se deschide cu Epistola 13 către corinteni. Cred că iubirea e un soi de fir roşu, care străbate toate poemele tale.
Mi se pare un simptom al literaturii de
azi că nu se mai scrie poezie de dragoste. Pare o observaţie
superficială – de cînd e o temă un lucru important? –,
dar cred totuşi că asta spune ceva.
Da, se scrie poezie erotică, aş zice chiar sexuală.
Sexualitatea este o suburbie a
dragostei. Dar poezia ar trebui să aibă un sistem circulator al
sentimentelor. Nu cred într-un poet care nu scrie poezie de
dragoste. O funcţie esenţială a poeziei, de la Catullus şi apoi
de la trubaduri şi de la neo-anacreonticii greci, a fost „să
cucerească inimi“. Poezia era, la origine, persuasivă prin
excelenţă. Cînd ea devine un fel de arhitectură abstractă,
o structură de forme fără căldură umană, sau, ca să-l citez
iar pe Salinger, „o foarte sofisticată spîrcîială
lingvistică“, ea nu prea-mi mai spune ceva. În acest moment,
e dominant în poezie (a mai fost în anii ’70, prin
Mazilescu şi Angela Marinescu şi apoi prin Ion Mureşan şi Ioan
Es. Pop) un curent neoexpresionist, din ce în ce mai negru şi
visceral. Fireşte, sentimentul disoluţiei, al morţii şi nebuniei
este esenţial uman, însă, după mine, el duce la o poezie
monocordă, bacoviană. O astfel de poezie este intensă, dar în
acelaşi timp şi săracă. Poezia optzecistă a fost, dimpotrivă, o
sinteză fericită între mai multe zone poetice (avangarde,
modernism, personism, intertextualitate), o poezie cu claviatură
întinsă, nu doar cu note grave sau doar cu acute. Cred că
acolo stă şi farmecul ei, atîta cît îl mai putem
percepe astăzi.
Apropo de optzecism, el a însemnat foarte mult în literatura română. La Bistriţa, la festivalul de poezie, spuneai că Nimic este ultima cutie cu poeme a optzecismului. L-ai simţit cumva ca pe un cerc din care ai vrut să ieşi?
Am simţit întotdeauna că
datoria oricărui autor care a făcut parte dintr-un grup, dintr-un
spirit literar comun, este să depăşească acel spirit. În
orice mişcare poetică există poeţi standard, care definesc cel
mai bine mişcarea, şi există alţi poeţi neliniştiţi, care,
într-un fel, nu se potrivesc cu totul spiritului respectiv. De
pildă, pentru simbolişti poeţii definitorii au fost Anghel,
Petică, Minulescu, iar alţii, ca Arghezi sau Bacovia, au trecut
pe-acolo, dar n-au rămas, pentru că n-aveau de ce să rămînă
în compartimentul îngust al simbolismului. Ei s-au mişcat
mai departe.
Da, pe mine m-a nemulţumit întotdeauna clasarea şcolărească a lui Bacovia în simbolism.
Fără îndoială, Bacovia a
depăşit simbolismul. A pornit de acolo, modelele lui franţuzeşti
erau simboliştii, dar el s-a deplasat către modernism şi chiar l-a
depăşit în ultimele lui poeme. Un poet care se respectă ar
trebui să spargă toate tiparele, chiar cele încăpătoare şi
generoase, cum a fost optzecismul. Eu am simţit foarte puternic, de
prin ’81-’82, nevoia să evadez din Cenaclul de Luni. Învăţasem
foarte multe de la colegii mei – de care fusesem, la-nceput, total
diferit –, dar la un moment dat am simţit că am ajuns la limita
posibilităţilor optzecismului şi am început să prospectez
alte zone. Pentru că nu mai puteam înainta în optzecism,
am scris Nimic, un manifest antiliric, pe care nu l-am publicat
pentru că n-am fost satisfăcut de el în acel moment. Am
scris, pe de altă parte, poemul epic Levantul, care de asemenea nu
are nimic de-a face cu optzecismul. Eu cred doar în scriitorii
care nu pot fi clasificaţi. Arghezi, de pildă, nu încape în
nici un compartiment taxinomic. Dacă vrei să spui ceva despre el,
spui cel mult că este „arghezian“.
Într-adevăr, în Nimic se vede nu numai o decantare, ci şi o mare simplitate.
Îmi notam în jurnal, prin
1992, că nu există cititori pentru Nimic. Cred că era un volum
înaintea timpului său. Nu avea cine să-l recepteze atunci,
nici măcar eu însumi nu credeam în poemele de acolo. Aşa
mai scria doar Mircea Ivănescu, care era el însuşi un
neînţeles în momentul acela, un poet considerat prozaic,
lipsit de metafizică, aşa cum era văzut şi Dimov. Nimic a fost o
tatonare a mea într-o zonă de care nimeni nu era sigur, nici
măcar eu. Am lăsat volumul ăsta să se odihnească două decenii
şi am mers apoi foarte puternic pe proză.
Mi se pare fain că ţi-ai pus volumul într-o cutie de pantofi.
Da, am cutiile mele străvechi, prin
tot felul de dulapuri. Înainte, îmi ţineam pozele în
ele, dar le-am băgat pe urmă în computer, şi cele pe hîrtie
s-au risipit. Apoi, mi-am pus acolo manuscrisele, cronicile la
cărţile mele, atîta vreme cît le-am colecţionat, adică
pînă acum vreo 15 ani, etc. Încă mai am poeme vechi,
nepublicate, cred că aş mai putea face vreo trei volume din ele,
dar soarta lor e pecetluită, nu le mai public, dar nici nu le las
postume, o să le distrug la un moment dat. Mi-am dat seama că e
mult mai bine să-ţi publici tu însuţi „postumele“, pînă
apucă alţii s-o facă. Este unul dintre motivele pentru care-mi
scot jurnalele. Acolo sînt şi lucruri nepublicabile din
punctul meu de vedere: unele sînt prea intime, altele sînt
legate de relaţiile mele cu lumea literară: nu vreau să apară
chiar tot ce-am scris acolo, eu nu mă bucur să rănesc oamenii...
Există şi alte fapte, poate cele mai importante, care, de asemenea,
vreau să rămînă „sub pecetea tainei“. Cînd Pascal
a murit, s-a descoperit, cusut într-un buzunar al hainei sale,
un bilet: „În ziua de cutare, în anul cutare, de la ora
20 la 22, FLĂCĂRI“. Nu vom şti niciodată ce înseamnă
asta.
Apropo de pactul autobiografic, pînă unde poate merge cu sinceritatea un om care scrie un jurnal?
Sinceritatea cu tine însuţi pare
un lucru de la sine înţeles, dar nu este aşa. Cei mai mulţi
oameni nu sînt sinceri nici măcar cu ei înşişi.
Întotdeauna există lucruri pe care nu ţi le mărturiseşti
nici ţie, alte lucruri pe care ţi le mărturiseşti, dar nu le poţi
mărturisi altora, iar altele sînt publice. Există cercuri
concentrice ale sincerităţii. În literatură, sinceritatea
genuină este o greşeală, dar există un efect de sinceritate care
e una dintre cele mai dificil de stăpînit tehnici artistice.
Pe mine m-a fascinat ideea de a ţine un jurnal, dar n-am putut niciodată să ţin un jurnal. Mi-am dat seama că aş fi spus cu toată sinceritatea ce trăiesc şi gîndesc, ceea ce ar fi destul de traumatizant.
Este, cu adevărat. Nu oricine poate
ţine jurnal, pentru asta trebuie să simţi o nevoie interioară
foarte puternică. Eu simt că dacă n-am scris în jurnal
într-o zi, de fapt n-am trăit ziua aceea. În multe
perioade din viaţa mea, jurnalul mi-a fost singurul punct de
sprijin, a fost încercarea de-a da un sens, chiar şi din
exterior, vieţii mele, ca un arac pe care se ridică tulpina.
Jurnalul meu a avut, de-a lungul a 37 de ani, şi sensul de
exorcizare şi tămăduire a unor traume, dar şi de prospectare a
unor zone prin care voiam să intru în literatură. Cînd
îmi venea un vers în minte, chiar şi-n miez de noapte,
mă sculam şi-l notam în jurnal. Notam acolo, dar nu la modul
prozastic, ci poetic, şi gînduri despre cărţile citite,
despre lucrurile văzute, trăite şi visate de mine. Jurnalul meu e,
pînă la urmă, coloana vertebrală a vieţii şi-a scrierilor
mele. Nu public fragmente din el din vanitate sau din alte motive
suspecte, ci pentru că el e o scriere a mea ca toate celelalte. Dacă
nu mă înşel cu totul, el are în sine o semnificaţie
estetică pentru care merită publicat.
Nu, eu cred că este foarte interesant
să vezi cum visele se amestecă cu parcursul lecturilor, cu
laboratorul personal, cu încercarea de a ţine cumva aproape de
tine. E ceva viu acolo. Dar este şi un jurnal îmblînzit,
ca să nu zic autocenzurat. Îţi dai seama cîţi critici
şi istorici literari ar fi curioşi să afle ce anume ai cenzurat?
Nu ştiu dacă merită curiozitatea.
Înainte să public un fragment din jurnal, mă simt dator de
obicei să eludez mici notaţii care contravin unui cod al prieteniei
şi al recunoştinţei, cod care pentru mine e foarte important.
Uneori am scris şi lucruri negative, neplăcute, despre oameni care
m-au ajutat sau au avut o influenţă asupra mea, sau despre un
prieten apropiat... Cine nu are, din cînd în cînd,
momente din astea? Mi s-ar părea o prostie să le public, căci aş
produce suferinţă şi confuzie inutile.
Orbitor este cartea vieţii mele
Spuneai, în Frumoasele străine, că ţi s-au reproşat cărămizile de o mie de pagini din Orbitor şi elucubraţiile. Eu o văd ca pe o carte expandată, înflorită, dar nu în sensul rău. Un roman nu poate fi o supă condensată. Am avut însă şi senzaţia că Orbitor este o poveste amînată, de Şeherezadă care ar vrea ca textul să continue mereu, o poveste personală la care nu vrei să ajungi foarte curînd. Cel puţin, asta a fost senzaţia mea de lectură.
Orbitor a fost marea şansă a vieţii
mele. A fost o şansă uluitoare şi neaşteptată. Nu pot înţelege
nici acum de ce mi s-a dat, prin ce am meritat-o. Am început să
scriu Orbitor în 1993, cînd credeam că sînt
terminat ca scriitor. Credeam că voi mai putea cel mult să repet
lucruri pe care le-am scris înainte. În orice caz, nu mai
vedeam nici un viitor. De altfel, scriind primul volum, aproape în
întregime la Amsterdam, am avut limpede sentimentul eşecului.
L-am dat apoi la citit unei singure persoane, o prietenă în
care credeam mult. Ea mi l-a adus înapoi fără nici o vorbă,
mi-e greu să uit acest lucru, care aproape că m-a făcut să renunţ
la publicare. Doar cînd mi-am recitit volumul tipărit mi-am
mai venit în fire. Abia atunci am simţit că este un lucru
nou, care merită continuat, că este şansa care mi s-a dat ca să
merg mai departe în literatură. Şi pe măsură ce am scris
volumul al doilea, la Berlin şi Budapesta, am căpătat încredere
în carte. Adică abia ajungînd pe la jumătatea
trilogiei, la 700 şi ceva de pagini. Apoi am mers, pînă la
sfîrşitul volumului al doilea, într-un fel de crescendo.
Simţeam tot mai clar că scriu cartea vieţii mele şi că merită
s-o termin. Al treilea volum l-am scris în întregime la
Stuttgart. Cînd l-am terminat a fost una dintre cele mai
fericite zile de care-mi aduc aminte. Orbitor e o carte amplă, dar
şi foarte concentrată. De fapt, sînt vreo zece romane
normale, înghesuite acolo. Acţiunea nu este atît de
evanescentă pe cît pare. Finalul mi-a dat multă bătaie de
cap, sînt de fapt două finaluri, unul literar şi celălalt
metafizic. Ca să ajung la ele, trebuiau închise, una după
alta, vreo 40 de povestiri deschise în primele două volume, şi
fiecare trebuia să facă „clic“ la sfîrşit. Apoi,
deasupra lor, trebuia să se audă un „clic“ mai mare, care
închidea romanul, apoi un „clic“ şi mai mare, care
închidea cartea. Aşa că al treilea volum a fost mult mai
complicat de scris pentru mine decît cele dinainte, unde nu
făceam decît să deschid drumuri, să-mi eliberez resursele
fanteziei. În al treilea volum a trebuit să închid
construcţia şi să ridic cupola deasupra ei. O cupolă este o
constucţie geometrică, logică, nu mai ţine de fantazare. Ea
trebuie să fie o demonstraţie, şi al treilea volum al meu este,
din punctul ăsta de vedere, într-adevăr diferit de celelalte
două. De asta, poate, el a părut mai crispat, mai rigid unora. Cînd
am terminat Orbitor, am avut sentimentul că este cartea pe care eu
trebuia s-o scriu, fiindcă nimeni altcineva n-ar fi scris-o.
Dacă ne întoarcem la Jurnal, cînd l-ai publicat, nu ţi-a fost totuşi teamă de voyeurismul cititorilor? Deşi nu este un jurnal intim, sînt acolo, totuşi, lucruri personale, de la muşamaua pe care scriai pînă la vise.
Publicarea în timpul vieţii a
unui jurnal este întotdeauna foarte riscantă. Este ca
aruncarea de la trapez fără plasă de siguranţă. Nu ştiu dacă
am fost foarte conştient de asta cînd am publicat primul
volum. A fost una dintre primele mele cărţi desfiinţate de
critică, şi imediat după aceea la fel s-a întîmplat cuPostmodernismul românesc. Imaginea bună pe care mi-o făcuse
pînă atunci critica s-a dat peste cap. În locul ei, a
răsărit o altă imagine de-a mea, de ins arogant, egocentric, plin
de sine, care îşi „contabilizează succesele“ în
jurnale. A fost o epocă grea pentru mine, căci aveam şi mari
probleme de viaţă în acelaşi timp. Mulţi dintre prietenii
mei, ca şi mulţi critici, s-au îndepărtat în acea
perioadă de mine. Era la modă „despărţirea de Cărtărescu“,
cum scrisese cineva. Mi-au trebuit ani ca să-mi revin din suferinţa
acelei perioade. Iar cînd, în fine, trecusem peste toate,
a urmat al doilea val de resentimente de neînţeles, cu ocazia
atît de hulitei De ce iubim femeile (o carte, de fapt, cu totul
inofensivă) şi a volumului final din Orbitor. Acum, însă,
toate îmi apar aşa cum de fapt au şi fost: prosteşti,
inutile, aducătoare doar de suferinţă brută şi ireparabilă.
Să înţeleg că te-ai călit.
Da, mi-am cam schimbat şi eu, pînă
la urmă, atitudinea faţă de lumea literară, de sentimentele şi
resentimentele ei. Am înţeles şi eu, pînă la urmă, că
spiritul ei resentimentar nu e îndreptat numai împotriva
mea. Trăim, de fapt, într-o cultură a resentimentului, care
nu iartă şi nu exclude pe nimeni, nici în zona politică,
nici în viaţa de zi cu zi, nici pe bloguri, nici în
revistele de cultură. Din ură pentru cultura encomioanelor, pentru
statui şi celebrări, s-a născut la noi celălalt extremism, al
negării furioase a tuturor valorilor, false şi adevărate la
grămadă. După ce citeşti o jumătate de oră opiniile de pe
forumuri, eşti însă vaccinat pentru totdeauna...
Pe mine mă demoralizează foarte tare lucrul ăsta, fragilitatea asta umană întoarsă spre resentiment.
Da, dar este o boală de sistem a
societăţii noastre. Acum nu mai pun nici eu prea multe la inimă,
ca înainte.
Se vede lucrul ăsta înFrumoasele străine. Totul e tratat cu ironie şi umor. Poate e şi
un soi de exorcizare, cumva.
Da, poate. Nu ştiu. Eu am scris din
cînd în cînd şi cărţi stenice: Enciclopedia
zmeilor, De ce iubim femeile, Frumoasele străine. Cărţi, să
spunem aşa, umane mai curînd decît literare. Aici mi-am
arătat o altă faţă, mai destinsă, mai puţin crispată, mai
puţin obsedată de ea însăşi. E trilogia mea minoră, menită
să-i bucure pe cei ce citesc, să-i aline, să-i scoată cîteva
ore din atmosfera deprimantă în care trăim cu toţii, să-i
mai fac şi să zîmbească, nu numai să se cutremure sau să
aibă orgasme estetice multiple.
Eu am nevoie să cred în ceva cînd scriu
În Baroane, se simte totuşi că ai trecut printr-o fază de indignare. E un soi de coborîre în stradă, o atitudine de revoltă.
Pînă foarte tîrziu am fost
un om neatent la realitate, cu totul scufundat în sine însuşi.
Nu am avut nici o relaţie cu lumea exterioară. Trăiam în
interiorul literaturii, ca viermele în măr. Am intrat din
întîmplare în lumea comentatorilor politici: acum
vreo şapte sau opt ani mi s-a oferit o rubrică în Jurnalul
naţional. Rubrica era iniţial mai curînd culturală. Scriam
despre cărţi, dar încetul cu încetul a început să
mă intereseze ce se întîmplă în viaţa politică.
De atunci, am scris săptămînă de săptămînă
editorial politic propriu-zis. Am simţit că fac lucrul ăsta cu o
pasiune din ce în ce mai mare, care se justifica prin dorinţa
de-a împinge lucrurile înainte, în direcţia pe
care eu o credeam bună, cea a despărţirii noastre de trecut şi a
orientării către lumea democratică şi civilizată. Am crezut în
liberalism, am crezut mult şi în Emil Constantinescu, şi în
Traian Băsescu, adică în forţele care se opuneau
restauraţiei PSD-iste. După cîţiva ani, Jurnalul naţional a
devenit nefrecventabil şi am plecat la Evenimentul zilei. Aici l-am
sprijinit cît de mult am putut pe Băsescu, care îl
învinsese pe Năstase (răul absolut, pentru mine) în
alegeri, care instituise CNSAS-ul, care revigorase o vreme, prin
Monica Macovei, justiţia, care condamnase comunismul. Divorţul
dintre el şi Tăriceanu – recte dintre PD şi PNL –, adică
destrămarea alianţei DA, este păcatul originar al epocii politice
actuale, şi e la originea marasmului de acum. După cum interpretăm
ce s-a întîmplat atunci, vinovaţi sînt liberalii
sau vinovat e Băsescu. Oricum am lua-o şi oricine ar fi avut
dreptate, am mai spus-o: epoca Băsescu mi se pare terminată, cu
bunele şi relele ei. Ca şi Emil Constantinescu, actualul preşedinte
e azi un prizonier neputincios al sistemului politic românesc,
corupt şi nenorocit. De cînd nu mai cred că Băsescu poate
schimba ceva în România, n-am mai putut să scriu cu
siguranţa cu care-o făceam înainte. Căci azi nu mai cred în
nici o direcţie şi în nici o persoană de pe eşichierul
politic. În momentul ăsta, cauza pierdută în politica
românească mi se pare că este chiar România. Dar eu nu
sînt un negativist, nu sînt un om care să jubileze cînd
lucrurile merg prost. Aş vrea sincer ca lumea politică românească
să iasă din fundătura deprimantă în care se află acum.
Spuneai în Jurnal că trebuie să te fereşti de „bulgărele de zăpadă al puterii, al prestigiului sau opulenţei“. Cum reuşeşti să faci asta zi de zi? Cum faci faţă?
În privinţa lumii literare
româneşti, fie că percepţia mea s-a înceţoşat în
ultima vreme, fie lucrurile însele s-au desumflat. Mă miră
apatia generală, mulţumirea cu lucruri mici şi din ce în ce
mai mici. Parcă nu mai ai nici adversari, darămite prieteni. Pe
de-o parte, nu mă mai simt interesant pentru lumea literară
actuală, dar pe de alta, parcă nici lumea literară nu mai este
interesantă, nu mai străluceşte atît de tare cum o făcea în
alte perioade. E un fel de suprapunere de crize, financiare,
culturale şi personale. Totul pare-a se duce în virtual şi pe
medii, textul scris nu mai are prestigiul pe care-l avea. Lumea
românească, tot mai săracă şi mai primitivă, nu mai e
interesată de cultură. Ziarele nu prea mai au pagini culturale, şi
dacă mai au, sînt comasate cu paginile mondene. Cînd
apar cărţile, parcă pică într-o baltă: chiar şi unele
foarte bune fac un „flop“ şi s-au dus la fund...
Da, de la Observator cultural,
lucrurile se văd ceva mai bine. Nu e chiar aşa un dezastru, cum
pare.
Aş spune că e un soi de disipare, de
lipsă de centru, lipsă de sens al lucrurilor. E ca şi cînd
preocupările literare, culturale, ştiinţifice ar fi trecut undeva
în fundal, pe cînd scena e ocupată în întregime
de entertainment.
O carte trebuie să-şi aibă locul ei într-un sistem
Da, ai dreptate. Cel puţin, cînd îmi aduc aminte de perioada în care ţineai cenaclul, aveam impresia că lucrurile sînt mai vii, se mişcă. Poate şi unde eram acolo.
Aveam pe-atunci impresia că fiecare
carte şi fiecare poem contează, că ele se înscriu într-o
istorie, într-o structură de sens. După părerea mea, tocmai
structura asta s-a prăbuşit sau e în curs de dizolvare.
Producţia literară nu e o grămadă de cărţi, ci un sistem, o
istorie a poeziei, a prozei, a criticii literare. Critica însă,
arhitectul edificiului alcătuit din cărţi, nu mai are nici
prestigiul, nici forţa, nici profesionalismul de altădată. Eu cred
că astăzi sînt foarte mulţi critici improvizaţi, fie la
reviste, fie pe bloguri, oameni care confundă de fapt exerciţiul
critic cu opinia personală de tip „aşa am eu chef să scriu“.
Or, mie mi se pare că fără o critică profesională nu poţi avea
un sistem literar, ci doar o colecţie de „îmi place“ şi
„nu-mi place“.
Spuneai că te simţi departe de lumea literară, aici, în Băneasa, cu Ioana, cu Gabriel, cu prietenii puţini cu care te mai vezi. Îţi lipseşte efervescenţa de dinainte sau este ceea ce-ţi trebuie ţie acum.
Da, îmi cam lipseşte, dar este
ca lumea adolescenţei, ca lumea amorului şi a iluziilor. Nu poţi
rămîne nici adolescent, nici poet la nesfîrşit, şi nu
te mai poţi nici îndrăgosti de fiecare fată frumoasă. Eu
sper doar că voi mai putea să-mi scriu cărţile. În acelaşi
timp, viaţa, cum cînta John Lennon, „e ce ţi se întîmplă
în timp ce eşti ocupat făcînd alte planuri“. Am avut
mereu proiecte literare, cărţi de scris, am citit, m-am gîndit
numai la scrisul meu. Am obosit, acum, de atîta literatură.
Faptul că am, în fine, o curte cu cîţiva pomi şi flori
înseamnă enorm de mult pentru mine. E prima dată cînd
am înţeles că viaţa înseamnă şi altceva decît
scrisul şi cititul. Mă simt de la un timp mai senin, mai destins şi
mai tolerant ca altădată.
Şi o mică curiozitate de-a mea: ţi-ai păstrat maşinile de scris?
Am avut o Erika din RDG, pe care mi-am
scris Poemele de amor. Am păstrat-o pînă în ’92, cînd
i-am dat-o tatălui meu, care-o ţine pe şifonier. În ’92,
mi-am cumpărat o maşină de scris Sharp, electronică, foarte
sofisticată. Erau maşinile de dinainte de apariţia computerelor.
Nu m-am adaptat, n-am reuşit să lucrez pe ea. Am vîndut-o
imediat (lui Mihai Vakulovski). Habar n-am dac-o mai are sau nu.
De mînă mai scrii?
Da, literatură scriu de mînă,
doar articolele le scriu la computer. Mi se pare mai plăcut să
scrii de mînă. Chiar o să te duc acum sus, să-ţi arăt
manuscrisele mele.
Etichete:
RSS Feed
Newsletters