Concertul lui John McLaughlin de la
Bucureşti, din data de 15 mai 2008, constituie un eveniment
important nu atît pentru cultura oraşului sau a ţării, cît
pentru cunoscătorii şi iubitorii muzicii pe care artistul o oferă
celor capabili să se bucure de ea, în cazul acesta, în
marea lor majoritate români. De fapt, McLaughlin a fost
cunoscut în cercurile restrînse ale plaiurilor mioritice
începînd cu perioada sa timpurie. Cunoscuţi la noi erau
şi muzicienii „eroi“ ai lui John: Louis Armstrong, Dizzie
Gilespie, Miles Davis, Muddy Waters, Leadbelly, Big Bill Broonzy,
Django Reinhart etc. Viniluri cu trioul lui Tony Williams, unde s-a
produs debutul discografic al lui John McLaughlin (în 1969) sau
cu primul său solo (Extrapolation – acelaşi an ’69), au ajuns
în număr limitat şi în România, încă de
atunci. Faptul că televiziunea şi radioul din acest colţ al lumii
de după Cortina de Fier prefera şlagărul italian – ca import din
„Occidentul decadent“ – altor forme de muzică nu însemna
nimic în faţa tinerilor acelor vremuri, care umblau cu
discurile sub braţ şi operau cu role de magnetofon.
Public de jazz a existat în
România pe întreaga perioadă a comunismului, chiar în
locuri neaşteptate (într-un interviu pe care mi l-a acordat
recent, maestrul Harry Tavitian îmi povestea despre fanii de
jazz din Lugoj, Reşita, Vălenii de Munte). În 2008, ca şi în
1993, la Sala Palatului au venit cîteva mii de oameni care
ştiau bine de ce se află acolo. Paradoxul face ca persoanele cel
mai puţin entuziasmate de ceea ce avea să se întîmple
în plan muzical – şi s-a şi întîmplat – să
fi fost cei aflaţi la eveniment „cu treabă“. Personalul tehnic,
oamenii de presă sau cei implicaţi profesional în contract şi
buna sa derulare, indiferent de gusturile sau cultura lor muzicală,
au venit la concert aduşi de datorie. O bună parte dintre aceştia
sînt(em) convinşi, însă, că erau şi ei fani.
A povesti concertul este lipsit de
sens, ca, de altfel, a spune cît de mult i-a plăcut
semnatarului şi celor din preajmă ceea ce au văzut şi auzit. O
descriere a modului în care a decurs evenimentul ar fi total
aberantă. Cronicile mondene se adresează unui alt tip de publicaţii
şi unui alt target decît cel al revistei Observator cultural.
80% din articolele despre concertul din 15 mai încep în
presa scrisă ori digitală prin sintagme de tipul: „celebrul
chitarist ...“, „magicianul chitarei“, „un greu al zonei
fusion“, „un mega-artist“. O avancronică a mers chiar mai
departe, titrînd că „mîine J.M. va susţine un concert
incendiar pe scena Sălii Palatului ...“. Alt tip de informaţii,
de „mare fineţe“, comunică faptul că The 4th Dimension &
McLaughlin au fost cazaţi în acelaşi hotel în care
stătuseră şi Pet Shop Boys. Foarte important este, de asemenea,
faptul că, în rÎndul al doilea au fost văzuţi şi
identificaţi, de către un redactor care nu ştia ce să scrie, Dan
Helciug, de la o formaţie pop românească, şi compozitorul de
muzică uşoară Horia Moculescu.
Nu puţini sînt aceia care,
vorbind despre un concert desfăşurat pe de-a-ntregul în
prezent, apelează la biografia artistică „salvatoare“ a
protagonistului. Să înţelegem că abia acum au aflat cei în
cauză cine este „mega-vedeta“ care a descins în patria
noastră sau să considerăm că este vorba despre o subestimare a
celor cărora se adresează? Difuzarea datelor biografice este
salutară, însă doar în contextul potrivit (cum ar fi
punerea într-un chenar sub titlul „Biografie“).
Noi ne mărginim a spune că a fost un
concert la nivelul prestaţiilor lui John McLaughlin. De 40 de ani,
muzicianul se află într-o continuă perioadă de creativitate,
fiind imposibil de identificat „momentul de vîrf“. Este
vorba despre profesionism în artă. Companiile în care
poate fi întÎlnit McLaughlin sînt, de la sine
înţeles, selecte, indiferent de rezonanţa (la marele public)
a numelor cu care se asociază. Turneul european al echipei The 4th
Dimension conţine nu mai puţin de 15 concerte desfăşurate doar în
luna mai. Printre acestea se numără cele de la Roma (13 mai),
Darmstadt (16 mai), Varşovia (19 mai), Praga (21 mai), Budapesta (22
mai), Bruxelles (28 mai), Dublin (30 mai) şi Londra (31 mai). La
Bucureşti, a fost nici mai mult, nici mai puţin decît un
concert pentru care gradele de comparaţie nu-şi au rostul.
Criticul de jazz Leonard Feather l-a
numit pe McLaughlin, la un moment dat, „cameleon“. Acesta nu era
un compliment. Feather se referea la lipsa de identitate a
artistului, argumentele sale constituindu-se, din punctul de vedere
al semnatarului rîndurilor de faţă, în cel mai
important elogiu pentru muzicianul britanic. Criticul considera că
salturile prin stiluri muzicale diferite – ragtime, rock, free
jazz, jazz modern, flamenco, raga, fusion, world music – şi prin
clasic sînt echivalente cu „turismul cultural“. În
cele din urmă, Feather a admis că s-a înşelat, elogiindu-l
pe John într-un mod lipsit de orice echivoc.
Părerea unui alt mare chitarist, Pat
Metheny, este mult mai concludentă decît cuvintele tuturor
criticilor la un loc. Metheny a spus că McLaughlin a revoluţionat
modul de a se cînta la chitară de cel puţin trei ori... În
consens cu cele afirmate de Metheny, revista Rolling Stones titra, în
1976, că „McLaughlin a exercitat cea mai importantă influenţă
în dezvoltarea jazzului, de la Coltrane Încoace“.
Noi nu putem semnala decît faptul
că între cele două concerte ale lui John McLaughlin
desfăşurate în România pe parcursul a 15 ani, deşi
muzicieni talentaţi există, situaţia jazzului autohton nu este cu
nimic mai fericită decît înainte.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters