OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Actrita a Teatrului de Comedie inca de la inceputurile lui, Iarina Demian sustine cauza intrepatrunderii genurilor: orice comedie contine si un dram de tragedie, iar tragediile au in ele, intotdeauna, ceva comic. O separare brutala si didactica, in cheie monocorda, nu face decit sa aplice un strat de artificialitate peste ceea ce interpreteaza un actor. Este insa numai unul din motivele pentru care a ramas la Comedie, pentru ca „este mai usor sa pleci si mai greu sa ramii. Am preferat sa ramin, sa ma lupt…“. Intr-un timp al experimentelor, Iarina Demian si-a incercat puterile in postura de regizor, jucind si punind in scena in acelasi timp. Experienta traita o determina sa afirme ca „energiile pierdute in alte parti s-au intors spre mine si m-au ajutat sa reusesc“.

Esentiala este stabilirea unor raporturi benefice intre actor si regizor, care trebuie sa tina seama de un al treilea partener al jocului: „publicul este un partener in jocul nostru, ar trebui sa ne raportam mai corect la el. Pe de o parte trebuie sa nu-l subestimam, iar pe de alta parte sa-l tinem in friu“. Experienta autentica a jocului, cautarea febrila fac din profesia de actor o adevarata incercare si conduc la o sfisietoare ruptura: „aceasta meserie te acapareaza, iti smulge totul din tine, iti fura linistea, te ademeneste. Cind ai impresia ca ai pus stapinire pe ea, te arunca inapoi in bezna cautarilor“.


Orice drama are partea ei comica si orice comedie, partea ei tragica

Mai are comedia public, mai este ea valabila, din punctul de vedere al repertoriului existent?

Problema este atit de grava, incit poate ar trebui sa vorbim nu numai despre comedie, cit despre teatru in general. Eu joc la Teatrul de Comedie inca de la infiintarea lui; n-a fost o dorinta a mea arzatoare, dar asa s-a intimplat. Am fost foarte fidela, nu am plecat de acolo – poate si pentru ca sint un pic conservatoare – si am slujit acest teatru zeci de ani. N-am facut numai roluri de comedie, pentru ca este un teatru in care s-au montat si drame, spectacole de exceptie care au avut mare succes la public (Brecht, Cehov, Bulgakov, Albee, I. D. Sirbu).

De ce ati ramas la Teatrul de Comedie atitia ani? Am in vedere faptul ca filonul dumneavoastra dramatic este, mi se pare, mult mai pregnant decit cel
comic.

Nu-mi dau seama. De fapt, imi vin in minte multe roluri de comedie in care am avut mare succes: Dochi in D’ale protocolului sau Gabriela din Somnoroasa aventura etc. Toate lucrurile adevarate au venit tirziu in cariera mea. Ca sa poti pleca dintr-un teatru, trebuie sa pleci cu un gind, sa ai o platforma, trebuie sa fii tu insati, sa stii ce vrei. Iar eu, cind am intrat la Teatrul de Comedie, eram foarte mica, cea mai tinara in teatru si am stat foarte mult la rind. N-am stiut sa-mi atrag sansa – ceea ce este o „arta“. Ca sa-ti atragi sansa trebuie sa fii un pic mai saltimbanc, mai histrion decit mine, sa nu ai simtul ridicolului atit de dezvoltat, cum l-am avut eu, si mai putina personalitate decit mine in afara scenei. Pe mine nu m-a ajutat nimeni, totul mi-a venit tirziu si dupa lupte incrincenate. Lucru care-mi aminteste de una dintre replicile mele din Trei femei inalte: „Mie nimic nu mi-a venit de-a gata. Eu a trebuit sa lupt pentru toate“. De ce nu m-am mutat in alt teatru? Cred ca este mai usor sa pleci si mai greu sa ramii. Pe urma, teatrele sint intr-o degringolada generala, cu multi actori si foarte multe actrite talentate care nu joaca. Am preferat sa ramin, sa ma lupt, ca sa fac in continuare lucruri frumoase, chiar daca acest teatru mi-a ramas dator…

Care este, pentru un actor, posibilitatea reala de alegere a unui rol?

Destul de mica. In ultima vreme am putut sa aleg, doar luptindu-ma si incercind sa devin independenta. In vremurile de acum asistam la o situatie paradoxala, care nu stiu cum s-ar putea rezolva altfel decit facind tabula rasa si luind-o de la capat. O parafrazez si eu pe Eleonora Duze si spun ca pina nu vor muri de „ciuma“ toti cei care manipuleaza destinele teatrului, nu se va intimpla nimic bun. Dupa ce ca actorii au niste salarii de mizerie, nu au nici dreptul la munca – adica dreptul de a-si exercita profesia. A fi actor este egal cu a fi dependent de toti si de toate, de cei mici care se cred mari, de cei mediocri si orgoliosi. Neexercitarea profesiei duce la pierderea identitatii si pierderea identitatii duce la o moarte lenta dar sigura. Nu mai exista animatori in teatre, care sa construiasca o strategie a stagiunii, care sa gindeasca un repertoriu corelat cu distribuirea actorilor.
Nu mi-a parut nici bine, nici rau ca sint angajata la un teatru de comedie, desi mi-aduc aminte ca foarte multi actori reclamau ca acest teatru sa aiba repertoriu exclusiv de comedie. Eu cred ca orice drama are partea ei comica si orice comedie, partea ei tragica. Cele monocorde risca sa nu fie autentice.


Publicul nu trebuie subestimat

Faptul ca exista teoretic o orientare exclusiva a repertoriului nu implica si o selectare intr-o anumita directie a publicului care, la un moment dat, intra in contradictie cu intentiile regizorului si ale actorilor?

E adevarat ca publicul, de multe ori, nu este extraordinar. Chiar si zona in care ne aflam noi nu ne favorizeaza deloc. E o zona murdara, din toate punctele de vedere. Dar de ce oare, pe vremuri, zona era mai curata din punctul de vedere al publicului? La infiintare, Teatrul de Comedie a avut un public extraordinar. De altfel, degradarea publicului este un fenomen general.
Ce-ti ramine in aceste conditii de facut? Autorul scrie pentru public. Actorul joaca pentru public. Regizorul monteaza pentru public. Publicul este un partener in jocul nostru, ar trebui sa ne raportam mai corect la el. Pe de o parte, trebuie sa nu-l subestimam, iar pe de alta parte, sa-l tinem in friu. Asa cum spunea Albee intr-un interviu, exista si un public inteligent si responsabil. Poate ca acest public responsabil doreste cu adevarat sa plece de la teatru cu un gind si cu o emotie. Ca actor, ai datoria sa te adresezi intregului public si sa-l formezi. A subestima publicul si a-i oferi lucruri mizerabile sub eticheta divertismentului nu reprezinta deloc o solutie.

Distractia nu este echivalenta cu vulgaritatea.

Exact. Adevaratele spectacole sint cele care incarca spectatorul cu emotie, fie ca sint comedii, fie ca sint drame.

Unul din spectacolele reprezentative din acest punct de vedere este Trei femei inalte de Albee.

La acel spectacol am reusit sa fac din prima parte aproape o comedie, pentru ca eu asa am vazut-o pe batrina senila, rautacioasa, neputincioasa si copilaroasa, care este personajul principal. Am avut o relatie speciala cu ea, pentru ca am cautat-o in trecut, in prezent si in viitor. Vedeti, e ca in viata: cade cineva pe strada, intr-o pozitie caraghioasa, poate s-a lovit groaznic, dar noi ridem. Abia dupa aceea il ajutam sa se ridice. Cum sa nu fie comic un personaj ca batrina mea din Trei femei inalte, care ar vrea sa danseze charleston, dar nu mai reuseste, care nu mai aude bine, care sta cocosata, dar isi poarta cu mindrie bijuteriile si poseta? Asta cred eu ca este viata adevarata, cu care poti sa ajungi la sufletul celui care te priveste, pentru ca il faci sa se gindeasca la cum vom ajunge cu totii, finalmente, il convingi ca trebuie sa ii privim cu mai multa simpatie, intelegere si iubire pe batrini. Si, mai ales, sa nu mai alergam fara sa ne uitam in dreapta si in stinga. Pentru mine, intilnirea cu acest personaj a fost extraordinara. Cred ca m-au marcat numai trei-patru roluri in cariera mea, desi am jucat zeci, nefacind film decit foarte putin. Niciodata n-am fost multumita in totalitate de ceea ce am facut, dar poate ca aceasta nemultumire m-a impins inainte.


Am invatat din rolurile mele mai mult decit in Institut

Rolul Iscra din Turnul de fildes v-a marcat la fel de mult?

Intr-o mare masura. Spectacolul era o cronica de familie plasata intr-un context extraordinar al momentului: casa unui inalt functionar sovietic. Era un rol foarte greu, splendid, dar si ingrat, o experienta de pe urma careia am invatat mai mult decit in toti anii de Institut pusi laolalta.

Cum se explica acest fapt?

Pe acolo am trecut cam ca gisca prin apa, fiindca profesorii nostri erau la fel de grabiti cum sintem noi sau copiii nostri acum: daca erau actori, vroiau sa joace, daca erau regizori, vroiau sa monteze… Asa incit nu cunosc foarte multi profesori adevarati. Prin profesor adevarat inteleg o exclusivitate a exercitarii profesiei: un profesor adevarat nu trebuie sa fie decit profesor.
Actorii si regizorii nu au nici timp, nici liniste.

Actorul este un personaj egoist?

Da, foarte egoist, dar si foarte generos in acelasi timp. E o lume foarte speciala, care uraste, iubeste, distruge, construieste, se macina pina la autodistrugere.

Dar egoismul acesta nu intra in conflict cu vocatia – de care se vorbeste in permanenta – a actorului de a transmite ceva publicului? Nu este o esenta oarecum paradoxala a actorului?

E foarte greu sa treci rampa. Publicul te recompenseaza uneori cu aplauze. Unii actori nu traiesc decit pentru ele. Dupa mine, ele sint o capcana. Am primit de multe ori aplauze, dar nu le-am asteptat. De doua ori le-am luat in serios, pentru ca au venit intr-o drama. Pentru mine acele aplauze au constituit un premiu.

In ce spectacole?

In Trei femei inalte si in Turnul de fildes – un spectacol care pentru mine a fost si o scoala. Aveam 40 de ani – iata o confidenta, pentru ca nu orice actrita ar marturisi lucrul acesta – cind am invatat sa fac o adevarata pauza pe scena. Pauzele sint un lucru extraordinar atunci cind stii sa le faci. Am invatat asta de la Ion Cojar. In timpul cit s-a repetat Turnul de fildes, am fost atit de incitata de rol, incit intrasem intr-un cantonament aproape total. Nu mai eram eu. Jucam rolul unei ziariste la Scinteia (tot Iscra), un persoanj extrem de fragil si de puternic, in acelasi timp, ceea ce o facea cu atit mai interesanta. Am avut o scena care m-a chinuit o luna pina sa o pot face cu adevarat. Iscra o primea in casa pe amanta sotului ei, o tinara frumoasa, care ii distrugea viata cu nonsalanta frumusetii si a tineretii. Tinara actrita se numea Grete Avram, o proaspata absolventa pe vremea aceea. Nu stiam cum sa duc scena la bun sfirsit: ea venea, imi spunea ca este amanta sotului meu, eu ma ridicam in picioare si trebuia sa iau o hotarire. Nu stiam ce sa fac. Atunci Ion Cojar m-a intrebat: „Ai vazut vreodata un om calcat de masina, cu trupul dezmembrat in toate directiile? Gindeste-te la asta“. Iar eu, in momentul acela, am incercat sa-mi dezlipesc talpile de pe podea, dupa care am plecat ca o somnambula.

Am inceput sa ma misc febril pe scena, cu gesturi automate, mutind fara rost obiecte si am auzit in momentul acela din sala (era Cojar) un „ssss! lasati-o sa vedem ce face!“. Dupa care, mi-am luat un scaun si m-am asezat in mijlocul scenei, iar regizorul mi-a spus: „Din acest moment, poti sa stai cit vrei fara sa scoti un cuvint“ – descoperisem pauza. La fiecare spectacol, aceasta pauza era incarcata de o tensiune insuportabila, probabil si pentru public, care uneori aplauda.
De ce povestesc lucrul acesta? Daca publicul ar sti cu adevarat cum se construieste un rol, ce arderi se petrec in noi, poate ca totul s-ar schimba in jurul nostru.
Acele aplauze au fost pentru mine un premiu. Exista o multime de premii – premiul UNITER, premiul criticii, premiul sponsorilor. N-am luat nici unul, desi in citeva rinduri as fi meritat – dar nu regret. Lupta mea este cu mine insami. Prefer sa am ambitii decit orgolii. Adevaratele premii vin din partea publicului.


Adevarata proba de talent o dai in teatru

As vrea sa revenim la Trei femei inalte pentru ca piesa aceasta pune probleme speciale. Ati povestit cum se construieste, cum creste un personaj. Dar ce se intimpla cind, in aceeasi seara, pe aceeasi scena, trebuie sa „cresteti“ doua personaje dintr-unul singur, in registre total diferite, roluri de compozitie luate fiecare in parte?

E foarte greu, pentru ca la un moment dat se rupe undeva firul personajului si al tensiunii. (Fac o paranteza: de aceea nu mi-a placut foarte mult filmul. Sau filmul nu m-a placut pe mine. As fi vrut sa fac film, dar era ceva care se rupea. Aparatul acela care te privea avea ceva nefiresc, pentru ca nu exista partenerul meu de baza, publicul. In locul lui vedeai oameni care isi faceau treaba cu un profesionalism sec. Adevarata proba de talent o dai in teatru. In film, un regizor si un operator te pot face magnific, chiar daca nu esti. Dar in teatru esti singur, nimeni nu te poate face magnific, nici macar un pic talentat, daca nu ai ce sa dai.)
In Trei femei inalte jucam rolul batrinei si rolul femeii ajunse la maturitate. Trebuia asadar sa pendulez intre doua stari complet diferite, chiar din punctul de vedere al atitudinii fizice, nemaivorbind de problematica psihologica. Dupa ce consum prima parte, si ma simt asa de irevocabil de batrina, de egoista, de rautacioasa, trebuie sa trec la cu totul altceva, atit de brusc, incit la inceputul repetitiilor mi se parea un pic fals. Nu eram multumita de ce faceam, nu stiam de ce sa ma agat si cum sa ies din virsta batrinei de 92 de ani. Ma dezorienta discrepanta atit de mare dintre ipostaze. Pina la urma, am gasit o solutie pe care va trebui sa i-o spun si lui Albee daca ma voi intilni vreodata cu el. M-am gindit ca privesc de undeva de sus ceea ce se petrece, dintr-o alta dimensiune, la cele doua personaje care sint proiectiile batrinei la 26 si, respectiv, 52 de ani, in ultimele treizeci de secunde inainte de a muri. M-am detasat astfel si am reusit sa nu ma mai implic atit de mult. Chiar costumul alb l-am ales tot din acest motiv: este ceea ce urmeaza sa iasa din ea, dupa moarte, si sa se indrepte catre lumea aceea unde mergem pina la urma cu totii: spiritul. Sensul pe care Albee il da finalului este acesta: viata de fapt nu se termina, batrina a iesit din trupul ei si asteapta sa intre in alta viata. De aceea imi doream ca finalul sa fie solar, senin, fara prea multe lacrimi. Si uneori reusim, cele trei actrite, sa zimbim firesc – un zimbet necrispat, ca o respiratie, ca o usurare, ca o adiere.

Cum a fost rolul marchizei de Merteuil din Legaturi primejdioase?

Piesa lui Hampton este pina la urma un bulevard. M-am luptat sa interpretez personajul din romanul lui Laclos, care era mai puternic si mai inteligent. Pentru mine, rolul marchizei a fost o izbinda, un virf in cariera mea, desi, din pacate, directia de atunci, proaspat instalata, a scos spectacolul de pe afis dupa un an de zile, cu toate ca salile erau arhipline. Imi amintesc ca personajul m-a macinat foarte tare. Nici n-am vrut sa vad celebrul film al lui Milos Forman (cu Glenn Close in rolul marchizei) inainte de a construi personajul. L-am vazut mult dupa aceea. De altfel, marile creatii pe mine nu ma inhiba, ci ma mobilizeaza.


Intre regizor si actor trebuie sa fie o relatie de la egal la egal

Cum se poate explica trecerea unui actor in rolul de regizor? Cum se poate descurca el in economia unui spectacol, daca e sa privim ambele postúri din perspectiva lucrurilor pe care mi le-ati spus despre nasterea – agonica, intr-un mod paradoxal – personajului pe scena? Va intreb asta pentru ca ultima piesa in care jucati – O tata, sarmane tata, mama te-a spinzurat in dulap iar eu sint foarte trist – este regizata de dumneavoastra.

N-am renuntat la rol pentru ca piesa mi-a fost adusa special pentru mine si rolul mi se potrivea. A fost teribil de greu, dar in acelasi timp fascinant, pentru ca eu sint o actrita care are nevoie de regizor, iar regia este extrem de importanta atita vreme cit nu se transforma in dictatura. Ea te ajuta sa navighezi pe scena. Si este important sa gasesti acel regizor care sa te ajute sa o faci, sa te sprijine si sa aiba incredere in tine, sa te determine sa forezi in tine si sa scoti ce ai mai bun.
M-am inhamat cu buna stiinta la foarte mult. De aceea mi-a fost frica pina in ziua premierei ca nu voi reusi, din foarte multe motive. Pina la urma, cred ca momentul cel mai greu a fost cind mi-am parasit rolul de regizor si m-am urcat pe scena in calitate de actrita. Nu aveam oglinda, ma simteam singura si parasita.

Oricui ii trebuie o oglinda…

Cu atit mai mult in acest caz. M-am gindit sa fiu atenta la doua lucruri: la ce vreau sa transmit cu acest spectacol si la echilibrul lui interior. Am descoperit lucruri senzationale, facind regie, si sper sa nu ma opresc la acest tardiv debut, ci sa demonstrez ca reusita mea nu a fost o intimplare. Eu cred in acumulari de energii si de ginduri. Energiile pierdute in alte parti s-au intors spre mine si m-au ajutat sa reusesc.
Sigur ca experienta mea ca actrita este mult mai indelungata. Dar tocmai aceasta experienta m-a ajutat sa pot sa regizez la rindul meu. A fost un moment de gratie care sper sa se mai intimple. Din pacate, teatrul a devenit un hobby. Lipsa banilor ne apasa pe toti si cu siguranta, daca am putea (ce bine ar fi!), ar trebui sa avem o alta sursa de existenta si sa facem teatru fara grija zilei de miine.

Care este menirea regizorului?

Cred ca un regizor are menirea sa formeze mari actori. Cred ca intre regizor si actor trebuie sa fie o relatie de la egal la egal, cred ca intre regizor si actor trebuie sa existe o formidabila incredere, o armonie. Cred ca trebuie sa se gaseasca unul pe celalalt. Din pacate, deseori actorul este cantonat intr-un singur rol toata viata. Este unul dintre motivele pentru care mi-as dori sa montez si alte spectacole: ca sa-i bucur pe actori si sa-i distribui in roluri pe care ei nu viseaza ca le-ar putea face.
Profesia noastra asta inseamna pina la urma: sa desfasori multiplele fatete ale unui om. Eu am insistat sa mi se dea roluri in care nimeni nu ma vedea distribuita. Am jucat, de pilda, rolul unei betive (in D’ale protocolului de Everac, in regia lui Alexandru Darie). Nu am facut o betiva vulgara, e adevarat, ca asta nu puteam, dar am creat un alt tip de personaj. Pe de alta parte, publicul se satura sa vada aceiasi actori in aceleasi roluri, sau sa vada domenii intregi acaparate de aceiasi actori.


Lupta mea cu mine a fost groaznica

Am vazut cum construiti un personaj, cum se naste si creste el. Actorul are insa apoi de luptat pentru intoarcerea sa la viata reala, sa-i spunem asa. Care mai e realitatea vietii unui actor care isi traieste atit de intens rolurile?

Cind se termina repetitiile la un spectacol iti vine sa plingi, pentru ca bucuria de a construi este extraordinara. Apoi incepi sa joci si nici o seara nu este la fel, o data iese mai bine, o data mai prost. Ca un sportiv care intr-o zi cistiga premiul cel mare, iar a doua zi il pierde. Repetitiile sint foarte frumoase, pentru ca extraordinara este cautarea febrila. Construiesti oameni, te gindesti cum arata. Asta fac eu in primul rind cind abordez un personaj. Este un proces pe care nu prea poti sa-l explici. Dupa toate acestea, e banal sa spun ca este greu sa te intorci la realitate. In plus, eu sint o perfectionista, ceea ce a reprezentat, din acest punct de vedere, un handicap imens. Am vrut sa stau mult si cu familia mea si sa nu lipsesc niciodata de la teatru, sa joc, sa ma mentin in virf. Lupta mea cu mine a fost groaznica. Eram rupta in doua.

Si mai este ceva: ceva ce am mai spus de multe ori, dar nimeni n-a inteles pina acum cheia extrem de grava in care se situeaza. Cum poti plinge pe scena? A crea un personaj insumeaza un proces complex, nu se rezuma la a invata textul. Inseamna sa te gindesti enorm la stari pe care le-ai avut sau le vei avea, la trecut, dar si la viitor. Ca sa reusesti sa exprimi o stare, trebuie sa o faci gindindu-te la lucruri care ti s-au intimplat sau ti se vor intimpla.
Am sa spun un lucru teribil: aceasta meserie te acapareaza, iti smulge totul din tine, iti fura linistea, te ademeneste. Cind ai impresia ca ai pus stapinire pe ea, te arunca inapoi in bezna cautarilor. In ziua cind a murit mama, am jucat un spectacol. In ziua cind l-am ingropat pe tata, am jucat alt spectacol. In ziua cind a murit sotul meu, Ioan Chirila, am plins, am plins, am plins. As fi vrut pentru ei lacrimi curate, nepatate, nefolosite. Lacrimi care li se cuveneau numai lor. Dar din nefericire erau aceleasi lacrimi care mi-au insotit personajele de-a lungul anilor, pe scena. Nu este teribil?

A trebuit sa ma incarc si sa ma descarc de mii de ori. Dupa fiecare spectacol mi se parea ca sint o straina si nu-mi gaseam locul. Nopti intregi nu am dormit pentru ca mi se parea ca nu le-am dat destul lor… spectatorilor. Bucuriile si tragediile personajelor mele s-au amestecat cu bucuriile si tragediile mele. Nu este teribil? Profesia de actor este un iad si un colt de rai in acelasi timp.