Vă mai amintiţi cum l-a caracterizat
ministrul Culturii pe mai-marele statului? Nu Zeus, ci „o pleaşcă“.
Ar fi, conform argoului, un cîştig nemeritat pentru poporul
român. Şi cu atît a rămas în memoria colectivă
băieţaşul cu nume, dar fără prenume. Ca fiu devotat al
PD-L-ului, promitea marea şi sarea profesorilor din Sectorul 2
bucureştean. Acum tace mîlc.
Profesorii fac grevă. Şi bine fac.
Sînt cei mai năpăstuiţi. Văzîndu-i cum protestează,
mi se face milă de ei. Dar ştiind cum au aplaudat corul amăgirilor
electorale, cum au votat cu două mîini pilonii construcţiei
noului FSN, mă abţin să susţin demersul lor, care este, de
altfel, just, etic şi moral.
Dacă astăzi avem cel mai incompetent
Guvern al timpurilor moderne, acest fapt are loc din pricina lor, a
celor care au fost misionarii cauzei unor aburitori profesionişti.
În ţară, s-a votat la greu PD-L şi PSD. Şi asta în
urma îndemnului dascălilor, care s-au făcut luntre şi punte
pentru a scoate lumea la vot. În urmă cu şase luni,
arhanghelii credinţei în „binele“ profesorilor din PSD şi
PDL se jurau pe toate icoanele electorale şi pe toţi sfinţii
publicitari că vor mări salariile profesorilor. Încă ne
amintim cu toţii cîte urale şi ovaţii au stîrnit
printre catedre, în cancelarii, la orele de curs voturile din
Parlament din seara zilei de 29 septembrie 2008, cînd aleşii
neamului au promovat legea privind creşterea cu 50% a salariilor
personalului din învăţămînt. O singură minte limpede:
Călin Popescu-Tăriceanu. Premierul de atunci al României,
stăpîn pe cifrele bugetare, cataloga drept nerealistă
prevederea legală. El declara că decizia parlamentarilor reflectă
o atitudine de „superpopulism“ înainte de alegeri şi că
ea este o măsură care nu se poate pune în practică din
pricina lipsei fondurilor necesare pentru susţinerea acestei
majorări. Pierzînd cu bună ştiinţă votanţi, premierul a
cîştigat respectul minţilor lucide, care ştiau că bugetul
nu e un sac fără fund.
A încercat să împiedice
acţiunea de promulgare a legii, trimiţînd o informare
preşedintelui, care însă nu a luat-o în seamă. „E o
chestiune de voinţă dacă vrei să asiguri finanţarea sistemului
de Educaţie sau nu, să asiguri sau nu resurse pentru salariile
profesorilor“, spunea preşedintele Traian Băsescu imediat după
promulgare. Conform arhivelor Mediafax, în ziua de 24 octombrie
2008, preşedintele PD-L, Emil Boc, declara: „Dacă PDL va ajunge
la guvernare, legea privind salariile dascălilor va fi aplicată
fără probleme“. Nu-mi vin în minte decît opiniile
regretatului Octavian Paler despre şeful de la Cluj
(http://bookiseala.wordpress.com/2009/ 05/04/paler-tradus-in-ceha/):
„Boc a reuşit să facă atît de ridicolă obedienţa, încît
a devenit stînjenitoare. Tipul e un supravalet“.
Înainte de începerea
campaniei electorale, la 24 octombrie 2008, Fondul Monetar
Internaţional, cel care cîrpeşte azi deficitul şi dă un
balon de oxigen Guvernului aflat sub perfuzii, recomanda reanalizarea
deciziei de majorare a salariilor profesorilor, deoarece „impactul
acestei măsuri, cumulat cu efectele crizei financiare globale, ar
putea afecta puternic competitivitatea economiei româneşti şi
stabilitatea macroeconomică“. La cîteva zile, preşedintele,
neluînd în seamă părerile finanţiştilor
internaţionali, declara că „ar fi nedemocratic ca Guvernul să
amîne punerea în aplicare a legii privind salarizarea
cadrelor didactice şi că o eventuală Ordonanţă de Urgenţă
privind amînarea legii nu se justifică nici constituţional“.
Întrebat la acea vreme dacă mai sînt bani pentru
majorări de salarii, preşedintele a declarat că acest lucru
depinde de modul în care vor fi stabilite priorităţile.
„Depinde cum îţi aşezi priorităţile. Dacă îţi
faci o prioritate din a da bani clientelei politice, sigur că nu
sînt bani. Dacă stabileşti ca prioritate Educaţia,
Sănătatea, Mediul, sigur că vom găsi bani“, a spus Traian
Băsescu.
La alegerile parlamentare, PSD şi PDL
obţin scoruri bune la alegeri şi vor forma ulterior Guvernul. Şi
uită de promisiunile electorale. Mai mult, însuşi Traian
Băsescu declara la RRA, prin ianuarie 2009, că: „Accentuarea
crizei economice pune sub semnul întrebării posibilitatea
achitării imediate a creşterii salariilor profesorilor“. Păi, nu
ştia mai-marele statului la ce se aşteaptă? Doar Călin
Popescu-Tăriceanu îl informase deja. De 1 aprilie 2009, de
Ziua Păcălelilor, Guvernul decide să amîne pînă la 31
decembrie 2009 data de intrare în vigoare a primei etape de
majorare a salariilor pentru personalul din învăţămînt.
Reacţia profesorilor nu se lasă aşteptată. Sindicatele ameninţă
cu proteste, iar liderii consideră a fi un semn de dispreţ din
partea Executivului faptul că nu au fost consultaţi înainte
de luarea acestei hotărîri. La întîlnirea cu
reprezentanţii sindicatelor, Traian Băsescu întinde şi mai
tare coarda, deja sensibilă, spunînd: „nu s-a respectat
strategia pentru Educaţie: bani contra reformă“. Mai apoi, le
spune să facă ce vor.
Vin grevele, tezele, examenele şi
bacalaureatele. „Facă ce vor“, ar zice şeful statului.
Antologia celor şase luni de demagogie politică ar putea fi un bun
studiu de caz, demn de un nou volum Minciuna la români. Dar
pînă la apariţia cărţii, mai sînt nişte alegeri. Mai
aşteaptă cineva pleaşca? Oare profesorii se vor deştepta în
al doisprezecelea ceas şi se vor răzbuna pe strategii inspiraţi de
Ministerul Minciunii al lui Orwell?