Duminică priveam furtuna atît de mediatizată, cînd am văzut
trecînd pe stradă o femeie care ducea nişte sacoşe grele. Femeia nu avea
umbrelă şi îşi ţinea capul plecat, atentă la drum, dar evident că a intrat cu
piciorul pînă la gleznă într-o baltă. La vreo doi paşi în spate, un bărbat
păşea voios, fără sacoşe, cu o umbrelă de toată frumuseţea. Cînd să o
compătimesc pe sărmana femeie că nu are şi ea o umbrelă, observ că cei doi
vorbesc, deci se cunosc... evident, un cuplu, în care, iată, femeia duce
sacoşele prin ploaie, iar bărbatul merge ţanţoş cu umbrela... la doi paşi în spate.
Revoltată pe bărbatul care ar fi trebuit să-i care sacoşele, ajung în final la
concluzia că, în fond, femeia e vinovată pentru că se complace în această
ipostază.
Luni dimineaţa, povestindu-i unei prietene în autobuz
întîmplarea, sosesc la grupul şcolar unde m-am titularizat, după cinci ani de
eforturi asidue, la vreo 60 km de oraşul meu de domiciliu – nu din ratare sau
din mediocritate, ci pentru că nu există posturi, exact ca acum vreo cîteva
zeci de ani – ca să aflu cu stupoare că la noi nu se face grevă – aceea de o
zi, din 31, nu cea pe termen nelimitat –şi că sînt înconjurată de astfel de... femei cu sacoşe, dar fără
umbrelă. Mă revolt, colegii se uită urît la mine, unul după altul iau distanţă
– probabil de teama de a nu fi contaminaţi de ideile mele cvasianarhiste –şi mă întreabă, cu aroganţa cu care îl
atenţionezi pe un elev că a greşit, dacă nu m-am săturat să mă consum atît,
dacă nu am învăţat de atîta timp că nu am autoritatea şi puterea să fac ceva...
Bine, dar drepturile mele, disperarea tînărului silit să
trăiască din salariul minim pe economie, plus 30 de lei, timp de atîtea luni,
chiria, cheltuielile, transportul, cărţile, ca să nu mai vorbesc de mîncare,
toate astea sînt normale? Ce voi face la vară, cînd banii nu îmi vor ajunge nici
să-mi plătesc chiria? Tăcere. Toţi se uită în altă parte, zîmbesc şi, în pauze,
cîte unul mai vine la mine şi îmi spune să mă calmez, să iau lucrurile aşa cum
sînt, dacă nu vreau să îmi fie mai rău. Cum, eu nu ştiu că au venit directive
de sus să nu se facă grevă, că, dacă se face grevă, directorii îşi pierd
posturile şi chiar şi eu mi-l pot pierde, sau mi-e prea bine cu un loc de muncă
stabil?! Îmi privesc şocată colegii, le explic aşa cum pot că e absurd, că
nimeni nu poate da afară toţi directorii şi profesorii care fac grevă, că greva
este dreptul meu legal de a mă revolta atunci cînd consider că drepturile mi-au
fost încălcate, că mă simt nedreptăţită şi umilită şi vreau să îmi exprim
părerea, nu să fiu integrată unei majorităţi care, probabil, nu îşi merită
salariul, din moment ce nu se simte nedreptăţită, explic şi explic pînă ce
rămîn singură, doar cîinele Jimmy, uitîndu-se calm la mine, parcă şi el mai
înţelept că nu îşi latră disperarea, ci stă cu botul pe labe şi păzeşte şcoala.
Dacă pînă acum nu s-a înţeles motivul disperării mele,
iată-l: nu reducerile în sine, nu mizeria materială pe care o implică
învăţămîntul sînt cele mai dureroase, ci faptul că fac parte dintr-o categorie
profesională care, în măsura în care se conformează, îşi merită soarta. Toţi
aceşti colegi lipsiţi de opinie, imuni la orice rău care se abate asupra lor,
toate aceste femei cu sacoşă, pentru care normalitatea depăşeşte graniţele
dosarelor X, care nu au demnitatea de a fi profesori. Este halucinant cum
majoritatea nu se revoltă, acceptă pasiv tot ce i se întîmplă, probabil sub
imperiul sechelelor comunismului care cerea obedienţă, iar teoria poate fi
validată de existenţa, chiar şi acum, a pîrîcioşilor, a spionilor, a
reclamagiilor, a ascultătorilor pe la uşi, care fac temenele directorilor. Toţi
aceşti oameni mă dezgustă, pentru că au ajuns la catedră probabil fiindcă nu au
ştiut să facă şi altceva, iar de la înălţimea catedrei şi a firelor albe
regretă învăţămîntul comunist, ordinea şi disciplina de dinainte de 1989, uniformele,
casa şi slujba obţinute fără efort sau nostalgicele episoade de cumpărături pe
sub mînă, cînd profesorul era cineva!
Pentru mulţi, din păcate, a fi profesor înseamnă a-ţi
cîştiga o pîine, a avea un loc de muncă, nu a fi un intelectual, un educator, un
om care să fie respectat ca o formă de autoritate. Discursul public al
profesorilor, de altfel, lasă de dorit: a fi profesor de română şi a vorbi în
grai regional, a nu şti diferenţa dintre care şi pe care, a scrie articole
pentru revista şcolii pline de greşeli de ortografie sînt fapte flagrante,
caracteristici incompatibile. Stau şi mă întreb ce caută aceşti oameni la
catedră, oameni care merg în permanenţă cu eternele cărţi de comentarii sub
braţ, care dictează şi completează hîrtii în disperare, care dau bine în acte
fără a avea vreo interasistenţă reală sau un test conform cu didactica
specialităţii, care iau salarii de merit pentru că sînt nişte sublime creaturi
de hîrtie valorînd multe puncte. Cum nu îi poate nimeni descuraja? Cum se face
că nu mai există criterii clare în funcţie de care cineva să fie profesor? Cum
se face că oricine poate să se înscrie la examen şi să devină profesor
necalificat? Cum le pot daelevilor note
mai mari decît cele pe care le iau ei înşişi la examene?
Dar cel mai revoltător este faptul că astfel de oameni îmi
sînt colegi, că ei sînt acei 50% plus 1 care au decis să nu facă grevă,
disperaţi că îşi vor pierde o zi la salariu şi convinşi că oricum nu rezolvă
nimic greva asta. Nu, cu oameni ca ei, nu. Cred că noi nu am avut grevă pentru
că nu avem profesori, pentru că sînt atît de rari profesorii care au orgoliul
de a fi profesor şi nu se umilesc, nu acceptă orice, nu tremură la inspecţii,
nu organizează mese festive lalecţiile
deschise pentru a închide gurile oricui ar avea să le reproşeze imbecilitatea,
nu copiază la examenele de grad folosindu-şi copiii drept scuză că nu mai pot
învăţa, nu împart pliante în weekend, la colţul străzii, nu promovează noi
branduri de ţigări, în cluburile unde merg elevii, nu merg vara la cules de
căpşuni, pentru ca toamna să revină la catedră şi să le povestească elevilor
experienţa sclavagismului capitalist care e net superioară profesoratului din
punct de vedere financiar, dar, deh, ce să-i facem, mai trebuie şi carte de
muncă...
Sînt atît de tristă că mi-am ales o meserie în care cred, pe
care vreau să o fac cît mai bine, dar care e discreditată de cei care o
practică... că am investit şi investesc timp şi energie, efort şi dragoste şi
disperare, dar parcă nu mai ştiu de ce merg la şcoală, nu ştiu cum să îmi mai
salut colegii şi cine oare şi-a greşit meseria, eu sau... cei mulţi?
Comentarii utilizatori
Bun venitVasile Gaidarji - Vineri, 11 Iunie 2010, 19:45
in micul grup al celor carora le pasa, Doamna PROFESOARA. Sper ca vreo functie trecatoare sau vreun avantaj anume creat nu va va inmuia energia, pe care ti-o da disperarea, in lupta cu nimicnicia in care se zbate majoritatea ce formeaza corpul didactic romanesc.
bine v-am găsitcristina gogâță - Vineri, 11 Iunie 2010, 23:56
mulțumesc, e bine să știu că nu sînt singură... păcat că sîntem ca insulele în ocean... în privința beneficiilor sau a funcțiilor, mă faceți să rîd... învățămîntul e o lume cu ceva substanță, spre deosebire de altele, unde nu e nici o... insulă
nu doar revolta profesorilor: elevii si studentii pentru o cauza comunaIonut - Duminica, 13 Iunie 2010, 02:28
sunt student la o facultate din Italia si incerc de ceva vreme sa aflu cat mai multe despre situatia profesorilor din Romania. probabil interesul meu are a face si cu faptul ca peste un an termin masterul iar alegerea (sau speranta) unei profesii didactice e o exigenta personala. un alt motiv, nu mai putin semnificativ in ceea ce ma priveste, are a face cu ideea insasi de profesor/educator si modul in care acesta se raporteaza la autoritatea statala. Cu siguranta frica e doar una din caracteristicile celor care au refuzat sa se revolte, a celor 'cu sacose, dar fara umbrela'. fara sa incerc o comparatie intre ceea ce se intampla in mediul academic din Italia si situatia profesorilor din Romania, ma intreb totusi daca nu cumva ar fi cazul ca si cei indirect afectati de deciziile politicienilor, elevii si studentii, sa participe activ si sa sustina o cauza pentru care acum 'obraznicia' ar fi intr-adevar de apreciat. Nu e o revolta doar a profesorilor ci e o revolta a tuturor care lupta pentru recunoasterea de drepturi, pentru libertate, pentru propriul viitor, impotriva ignorantei si a prepotentei, impotriva celor care te vor prost. Scolile/universitatile ar trebui sa rasune de dezbateri, conferinte, dialoguri intre profesori si elevi/studenti, iar strazile oraselor paralizate de catre manifestantii ...'obraznici'.
De ce n-am făcut decît grevă parţialăMihai FLOAREA - Duminica, 13 Iunie 2010, 19:27
Ridicaţi o problemă, dar simplificaţi răspunsul, eludînd deontologia profesională (à propos: dv. puteţi considera că aveţi o „meserie” – e treaba dv.; eu socotesc însă a deţine o PROFESIE. Or, în numele acesteia scriu cele ce urmează). Opinia mea a fost, după zilele de grevă din 31 mai şi 1 iunie la care am participat din solidaritate, că sînt manipulat grosolan atît politic (precizez că nu sînt membru al niciunui partid), cît şi sindical. Despre interesele politice divergente ce se dispută cu furie crescîndă şi la data cînd scriu acest comentariu n-are rost să discut: e o jalnică demagogie de ambele părţi, căreia îi mai cad pradă numai naivii gură-cască ori înfierbîntaţii dependenţi de setea de putere. Despre argumentele sindicale repuse în circulaţie cu acest prilej trebuie însă a afirma că ele suferă de un viciu fundamental: ignoră nu numai interesele elevilor şi ale familiilor acestora, ci şi obligaţiile profesionale care transcend conjuncturalul.
De mai multe ori am făcut referire, în articolele mele, la o afirmaţie a jurnalistului de geniu care a fost Mihai Eminescu referitoare la trei statute sociale comparabile: al „dascălului”, al „doftorului” şi al „popii”. Dacă aceste profesii fundamentale s-ar îndeplini onest şi cu vocaţie (acesta din urmă este „ingredientul” care separă, pe lîngă pregătirea superioară, meseriile de profesii, d-nă/d-ră Cristina Gogâţă!), societatea „ar merge de sine” – scria M. Eminescu; adică – îmi permit să actualizez – ar funcţiona de la sine, fără nevoia dirijismului, a „implementării” nu ştiu căror măsuri ori „indicăţii” venite de sus. Profesorii, medicii şi preoţii autentici ştiu foarte bine ce au de făcut, fiindcă lucrează şi cu sufletele oamenilor (din economie de spaţiu şi de energie, exclud din această discuţie impostorii). Indiferent de regimul politic, de culoarea pielii oamenilor ori de plata acordată, la un moment dat, măcar indivizii acestor trei clase de profesionişti ar fi bine să se situeze într-o permanentă competiţie cu sine, dacă nu vor să se deprofesionalizeze, căzînd în ratare.
Sigur că protestele sindicale îşi au raţiunea lor: profesorii, medicii şi preoţii au cele mai mici salarii dintre bugetari. Dar grevele în aceste trei domenii au o doză de iresponsabilitate pe care eu unul nu pot să mi-o asum fără a pierde din respectul de sine pe care-l am acum. Ce-ar fi, de pildă, ca un medic să lase pradă chinurilor morţii un pacient sub motivul că el face grevă? Dar ca, în zi de sărbătoare, preotul să refuze să intre în altar, sub acelaşi motiv… lumesc?...
Eu, stimată colegă, am fost dăruit de Dumnezeu, ca diriginte, cu o clasă a XII-a care a avut cele mai bune prestaţii la probele „digitale” şi lingvistice din liceul meu; care a dat anul acesta pe şeful promoţiei din unitatea unde profesez; care a avut cel mai mic număr total de absenţe din tot liceul; care a avut o contribuţie decisivă la apariţia, timp de trei ani şi jumătate, a revistei liceului… Îmi place să cred că le-am insuflat cîtorva dintre ei – dacă nu pasiunea pentru literatura română, cum mi-aş fi dorit, ca specialist în domeniu – măcar capacitatea de a cîntări cu propriile minţi realităţile şi de a acţiona în consecinţă. Iubindu-i şi respectîndu-i pe aceşti elevi (ca şi pe toţi ceilalţi elevii ai mei, de altfel), nu puteam să le blochez/amîn, de dragul „ambîţului” sindical-politicianist trecător al unora, drumul către finalizarea studiilor liceale.
Ş-apoi, vorba jurnalistului Romulus Cristea: „Salariile bugetare costă 45 milioane euro pe zi. În cazul în care toţi angajaţii de la stat ar intra în grevă, pierderile nu ar depăşi 30 milioane euro pe zi. Practic, pentru fiecare doi euro neîncasaţi, statul economiseşte trei euro“ (v. Cât câştigă statul din grevă, „România liberă“ din 31 Mai 2010). Deci însuşi statul acesta comunisto-mafiot pe care-l alimentăm de peste douăzeci de ani prin pasivitatea ori prin neputinţa noastră, prin naivitatea ori prin lehamitea noastră ar fi avut de cîştigat de pe urma grevei cu pricina!
Sigur că aş mai putea adăuga aici şi cîteva fraze despre postura creştin-ortodoxă în care mă aflu (a nu se considera că modelul de viaţă al creştinilor, Iisus Hristos, e depăşit!), care merge mînă-n mînă cu pedagogia vie, ce implică un anumit cuantum de jertfelnicie… Mă opresc însă cu jenă: Nu cumva dv. aşteptaţi de la stat doar o leafă bună, başca o pensie – ca să parafrazez pe cunoscutul personaj caragialian – iar eu deja bat cîmpii, scriind despre „dăruind vei dobîndi” (v. Nicolae Steinhardt) şi altele asemenea, căzînd în ridicol?!...
leafa bunăcristina gogata - Marti, 15 Iunie 2010, 20:40
Domnule Mihai Floarea, vă mulțumesc pentru clarificarea legată de termenii "meserie" și "profesie", vă asigur că de acum înainte îi voi folosi corect. Chiar dacă am folosit primul termen, consider că am pus suflet în tot ce am făcut. Nu știu dacă asta implică vocația, în accepțiunea dvs. Eu doar merg cu drag poate că nu la școală, dar la clasă în mod sigur. Nu mă pot lăuda cu rezultatele dumneavoastră, dar sînt foarte mîndră că am reușit să îi alfabetizez pe copiii mei în anul acesta, că am lucrat cu elevi cu dizabilități, pe care i-am învățat să despartă cuvinte în silabe și să scrie texte de cinci rînduri, în care să pună și vocalele sau finalul cuvintelor sau că am creat o mică trupă de teatru. Dacă nu aș fi crezut în ceea ce fac, mi-aș fi dat demisia și aș fi devenit și eu merchendiser sau agent de asigurări, nu aș fi îndurat frigul și umilințele portarului etc. Pe mine m-a deranjat că în data de 31 nu am fost în stare să arătăm, măcar formal, că avem un punct de vedere ca instituție și ne-am plecat capul. Nu aș fi fost de acord cu greva generală, dar e penibil că nici pentru o zi nu ne-am afirmat demnitatea. Asta însemna pentru mine greva generală. Din păcate, nu cred că vă pot deconstrui impresia că aș căuta în învățămînt doar o leafă bună sau că aș fi fascinată de demagogia sindicatelor... dar vă pot mărturisi că m-a întristat concluzia la care ați ajuns.
Stimată Cristina Gogâţă,Mihai FLOAREA - Miercuri, 16 Iunie 2010, 21:18
Vă mulţumesc pentru precizări!
Vreau însă a veni în întîmpinarea mărturisirii dv.: eu n-am tras o concluzie în rîndurile anterioare despre prestaţia profesională a cuiva, ci, folosind o formulare retorică, doar v-am provocat la dialog. Pot adăuga doar că, lucrînd într-un liceu bucureştean de cartier unde performanţele ar trebui să fie inexistente, mă încăpăţînez să-mi apăr principiile, în pofida tendinţelor (sprijinite masiv din Occident!) de transformare a învăţămîntului românesc într-o activitate echivalentă prestărilor de servicii către populaţie… Refuz imixtiunea politicului şi a socialului (sindicatului) în pedagogie, mai ales fiindcă am suferit cumplit, odinioară, din pricina planurilor de colectare a dopurilor de plută, a sticlelor şi borcanelor, a hîrtiei etc.
Deontologie...partiala !?Monitor - Joi, 17 Iunie 2010, 10:40
Ma despart, mai mult ca sigur, multi ani de varsta d-nei Gogata, ca si faptul ca, spre deosebire de domnia sa, mi-am incheiat cam de multisor experienta la catedra. Aceasta nu ma impiedica sa salut cu toata admiratia crezul pe care-l afirma si realizarile cu care se mandreste si sa vad in tipul social pe care-l prefigureaza acel ,,apostol" de care are atata nevoie populatia scolara a acestei tari. Sa lasam deci de-o parte scepticismul si inertiile noastre, stimate domnule Floarea, si s-o incurajam., sa nu-i frangem aripile in prejudecati rutiniere si suspiciuni neitemeiate. Personal, ii doresc d-nei C.Cogata perseverenta si mult curaj.
P.S. Domnule profesor M.F.: expresia ,,deontologie profesionala" reprezinta o tautologie crasa. Va rog evitati-o. Este suficient sa spuneti/scrieti doar deontologie pentru a desemna exact acel domeniu al eticii care vizeaza principiile si normele morale profesionale.
rolul profesorului acumcristina gogata - Joi, 17 Iunie 2010, 20:01
Am înțeles punctul dvs. de vedere, domnule Floarea, dar cred că este imposibil să separăm învățămîntul de imixtiunea factorilor sociali. Din punct de vedere legal, sîntem prestatori de servicii, oricît de mult ne-ar oripila acest lucru. Apoi, trebuie să recunoaștem că paradigmele s-au schimbat, că elevii sînt altfel, mai singuri și mai sălbatici ca noi, familiile mai disfuncționale, ceea ce face ca profesorul să fie mai mult decît un prestator de servicii, dacă el consideră că deține o profesie. Tocmai de aceea mă amărăște halul în care am ajuns să fim și să fim percepuți noi, profesorii. Și vina este în primul rînd a noastră, că nu știm să ne alegem lideri de sindicat care să ne reprezinte principiile, iar nu interesele de moment, că nu știm sau nu vrem sau nu avem autoritatea necesară de a schimba acest sistem anchilozat în care intră din ce în ce mai mulți incompetenți și inconștienți numai pentru a le merge cartea de muncă și pentru a avea un trai liniștit. Culmea e că ei chiar au parte de așa ceva! Nu știu în ce măsură cuvîntul apostol mi se potrivește, dar sigur m-a făcut să zîmbesc mai încrezător. Și eu sînt de acord cu Ionuț, cred că e nevoie de formatori de opinie în adevăratul sens al cuvîntului, de voci care să trezească la realitate toate categoriile socio-profesionale implicate, iar primii care ar trebui să luptăm pentru acest lucru sîntem noi.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters