OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vom incepe cu un loc comun: invatamintul, considerat de toti guvernantii din ultimii 12 ani prioritate nationala, intereseaza in doua imprejurari: in jurul datei de 15 septembrie cind incepe scoala si atunci cind se declanseaza cite un scandal cum a fost cel al manualelor alternative, al coruptiei de la examenul de bacalaureat de la un liceu din Capitala sau notele rusinos de mici obtinute de cei care au concurat pentru obtinerea de posturi in invatamint, cu atit mai scandaloase, cu cit aceiasi absolventi obtinusera note scandalos de mari la examenul de licenta, sustinut cu doua saptamini inainte. Deci, subiecte bune de exploatat in mass-media.

Nici anul acesta lucrurile nu au fost diferite, eventual doar un grad mai mare de festivism a insotit prezentarea pregatirilor pentru deschiderea noului an scolar. Pe toate posturile a fost prezentata o scoala noua, ridicata/“reabilitata“ – nu a reiesit foarte clar – numai intr-o luna cu 2 milioane de dolari in sectorul 5 al Capitalei, o scoala cu circuit inchis de televiziune, cu trei terenuri de sport, in sfirsit, dotata dupa toate standardele invatamintului european.
In aceleasi emisiuni – e drept, pe un spatiu mai redus – am vazut cei aproximativ 500 de elevi, absolventi ai clasei a VIII-a, care protestau impreuna cu parintii lor pentru ca sint condamnati sa stea un an acasa, pentru ca nu au fost prevazute in planurile de scolarizare locuri pentru ei, desi au promovat capacitatea cu medii peste 6.
Si am mai vazut cum un lider sindical, acelasi in ultimii 10 ani, cu fata tot mai obosita si cu un ton tot mai resemnat, cerea timid salarii mai mari pentru profesori, bonurile de masa, spre deosebire de „cornul cu lapte“, raminind o indepartata utopie. (Cresterile nesemnificative de salarii de anul acesta s-au facut din economiile rezultate din sacrificarea a cel putin doua dintre lucrurile bune promovate de reforma: disciplinele optionale si grupele pentru limbi moderne.)

Cu cit ne apropiam de 15 septembrie, stirile cu scolile igienizate/reabilitate umpleau ecranele televizoarelor, vizitele de lucru ale primarilor la scolile din Capitala erau tot mai dese, bucuria elevilor (unii mai preocupati de look-ul nou si de toaletele de 4 milioane decit de carti si de caiete) ca incep scoala in clase noi era tot mai vie, multumirile copiilor pentru cornul cu lapte erau tot mai dese.
Daca elevii din ciclul primar si-au cistigat dreptul lor la mediatizare si la „cornul cu lapte“ care evoca anii ’50, cind se distribuiau copiilor prin scoli untura de peste si marmelada, profesorii ramin un „detasament“ aproape anonim. Apar, rareori, citiva care s-au afirmat pregatind olimpici internationali sau cei, tot putini, care incalca legea sau nu-si fac datoria. Majoritatea, cei multi, sint ignorati, desi ei intra la clasa, ei lucreaza cu elevii, ei parcurg programele, intr-un cuvint, ei infaptuiesc reforma.

De trei ani, la Sinaia, in luna iulie, au loc cursurile Scolii de vara pentru invatatori, profesori si didacticieni, organizate de cea mai puternica institutie nonguvernamentala implicata in probleme de invatamint – Centrul „Educatia 2000+“. Ele se desfasoara pe mai multe „clase“: de limba si literatura romana, de istorie, de stiinte, pentru didacticieni si pentru cei interesati de transdisciplinaritate, iar admiterea se face pe criterii de exigenta si competenta maxime. In afara de ateliere, intilniri cu specialisti romani sau straini, au loc dezbateri pe probleme mai largi legate de invatamint si de educatie. Daca cu anul I au avut loc intilniri si dezbateri pe teme ca: Scoala si societatea deschisa (moderatoare: Dakmara Georgescu), Educatia diferentiata (moderatoare: Ana Maria Sandi) etc., pentru anii II si III a fost prevazuta o masa rotunda pusa sub semnul Initiativelor. Aceasta s-a desfasurat sub forma a doua intilniri, in 26 si 27 iulie 2002. Tema propusa a fost Profesorul si reforma. Au participat la masa rotunda: Teodora Badea (Bucuresti) Mihaela Bal (Bucuresti), Ana Boariu (Medias), Daniela Bogdan (Bucuresti), Maria Butuliga (Tirgoviste), Stefania Calinescu (Bucuresti), Alexandru Constantin (Zarnesti, jud. Buzau), Mihaela Dobos (Iasi), Delia Georgescu (Bucuresti), Aura Hapenciuc (Suceava), Florin Ionita (Bucuresti), Dorina Kudor (Cluj), Luminita Medesan (Cluj), Mugur Mos (Bucuresti), Mirela Muresan (Arad), Monica Onojescu (Cluj) Mariana Palade (Bucuresti), Mihaela Viorica Sinzianu (Iasi), Aurel Constantin Soare (Breaza), Ecaterina Stanescu (Bucuresti), Eliana Toma (Bucuresti). (Monica ONOJESCU si Luminita MEDESAN)


Ziua I, 26 iulie 2002

Monica Onojescu:
Pentru a crea un cadru discutiilor noastre, voi incepe cu descrierea unei stari de fapt. Vin de la o scoala din Cluj, implicata de trei ani in programul „Educatia 2000+“. Mai mult, liceul nostru a fost selectat in cadrul programului respectiv ca scoala-resursa. Cred ca toti cei de fata stiu ce inseamna aceasta, fiindca vad aici profesori din Bucuresti tot de la astfel de scoli. Totusi, sa explic: o scoala-resursa este o scoala in care exista un numar semnificativ de profesori sensibili la schimbari, capabili nu numai sa faca proiecte, ci si sa le duca la capat, suficient de entuziasti, incit sa nu-si puna problema timpului si energiei risipite pentru ca experienta lor sa fie pusa la dispozitia celorlalte scoli din judet, implicate sau nu in proiect. Ca urmare, aproape toti profesorii din scoala au fost in situatia privilegiata de a beneficia de formari, ca apoi, la rindul lor, sa faca acelasi lucru pentru alti profesori sau sa propuna proiecte care puteau sa fie un model pentru alte scoli. Acestea implicau nu numai modernizarea metodelor de invatare sau a proiectarii optionalelor, ci si modele de actiuni privitoare la consiliere, la implicarea comunitatii in viata scolii, la dezvoltarea capacitatii de comunicare interinstitutionala, la reabilitarea invatamintului rural sau la oferirea de sanse pentru copiii rromi. Mi se parea ca lucrurile merg bine si ca avem o audienta tot mai mare in scolile judetului. Dar, in ultimul timp, constat ca m-am inselat. Cei mai multi si-au pierdut entuziasmul si au renuntat intrebindu-se: la ce bun?

Din moment ce ministerul, dupa un an si jumatate, nu-si deconspira intentiile cu privire la reforma, destul de multi au plecat spre tari unde efortul lor de a se „reforma“ va fi probabil apreciat, altii s-au reintors la obisnuintele lor de dinainte de ’89 si foarte putini mai persevereaza, gindindu-se ca lucrurile trebuie sa intre cindva pe un fagas normal. Situatia mi se pare cu atit mai grava, cu cit e vorba despre o scoala pe care o consideram o adevarata citadela a reformei. Si acum, sa fac o legatura cu tema propusa pentru discutia noastra: Profesorul si reforma.
In 28 februarie 2002, s-a incheiat partea oficiala a proiectului sustinut din 1994 de Banca Mondiala, proiect cunoscut de noi sub numele de Reforma invatamintului preuniversitar. Cred ca este momentul sa reflectam asupra unor probleme de maxima importanta pentru noi: Situatia pe care v-am descris-o este un fapt particular? S-a terminat reforma o data cu incheierea proiectului? Daca s-a incheiat, a fost o reusita? Putem face deja un bilant asupra celor intimplate in invatamintul preuniversitar in ultimii opt ani? Cum vedeti locul dumneavoastra in anii urmatori?

Ma adresez dumneavoastra pentru ca stiu ca apartineti unui grup de oameni aflati in avangarda acelui 25% din profesorii perceputi ca proreformisti atit prin interesul manifestat constant pentru propria formare, cit si prin implicarea directa in diseminarea unora dintre directiile reformei. Prezenta la discutii a unor reprezentanti ai principalelor institutii abilitate cu proiectarea reformei (CNC, SNEE) sint convinsa ca va face schimbul de idei util nu numai pentru a ne clarifica anumite aspecte controversate, ci si pentru elaborarea unui plan de perspectiva in etapele viitoare.

Mugur Mos:
Ati vorbit despre pierderea entuziasmului. Eu sint o fire optimista si cred ca putem face in continuare foarte multe lucruri. In masura in care dorim si avem energie, putem face tot ce vrem. Atentia noastra trebuie sa se indrepte spre acei colegi ai nostri – foarte multi – care nu au beneficiat si nu vor beneficia de lucrurile de care am beneficiat noi. Daca va merge reforma sau nu? Reforma va merge atita vreme cit o vom face noi in scoala. Dincolo de dispozitii si de directive; sa-ti faci meseria, sa-i inveti pe elevi sa fie deschisi, toleranti, politicosi, umani, asta inseamna sa faci reforma. Eu asa o vad si asa o simt si pentru asta mi-e indiferent ce fel de decizii ia ministerul.

Stefania Calinescu:
Reforma trebuie facuta de profesori, nu de manuale. Putem sa jonglam printre legi daca dorim sa facem reforma.

Luminita Medesan:
Eu am sentimentul ca insusi cuvintul reforma nu mai apare nicaieri. In afara de documentele Centrului, eu nu l-am mai auzit. Daca ati urmarit in ultimul an si jumatate luarile de pozitie ale ministerului, de care depind foarte multe, in ciuda a ceea ce spune Mugur Mos, cuvintul reforma nu se mai pronunta. Lucrurile se afla intr-un punct din care ne mai putem intoarce. Multi dintre aceia pe care ii vedem ridicati de la baza aisbergului spre virf si-ar dori acest lucru ca sa-si pastreze inertiile, comoditatile. Comanda sociala nu ne ajuta. Comanda sociala ne cere un anumit tip de performanta care se bazeaza pe invatarea reproductiva si nu pe cea creativa, si atunci parerea mea este ca lucrurile se afla in punctul din care se pot face pasi inapoi, si nu cu zece ani, cu cincizeci.

Florin Ionita: De ce trebuie sa jonglez printre legi ca sa fac reforma? Nu mi se pare normal. Nu pot sa-i invat pe elevi un anumit mod de a privi lumea, daca in acelasi timp eu ii invat ca legile sint facute pentru a fi ocolite. Mi se pare normal ca legile sa ma ajute sa merg inainte, or, in momentul acesta, cel putin eu simt o presiune enorma impotriva reformei. Luminita Medesan are dreptate, nu suna bine cuvintul reforma in luarile de pozitie din ultimul an si jumatate. Nu pe fata, nu direct, nu dind cu pumnul in masa. Dar se face tot ce se poate face ca lucrurile sa stagneze, sa dea inapoi. N-as putea spune exact ce se urmareste. Poate se urmareste plata unei clientele, poate este ignoranta, poate este rea-vointa unora care nu inteleg despre ce este vorba. Poate ca si noi am sarit peste cal cindva, crezind ca putem sa schimbam lucrurile mai repede decit este cazul. Problema este ca o mare parte dintre profesori sint mai curind impotriva reformei. Tacit, colegii nostri nu spun nu, par a fi de acord, dar de facut fac exact ca inainte. Revin la ideea cu care am inceput: nu inteleg sa pacalesc legea, mi se pare normal sa o aplic.

Stefania Calinescu: Acei colegi de care vorbeati ca in mod tacit sau mai pe fata resping reforma nu cred ca o fac in mod dirijat de undeva de sus. O fac din comoditate. Ei spun ca era mai bine prin anii ‘70-‘80 pentru ca este mult mai usor sa stai la catedra si sa dictezi, iar elevii sa stea in banca si sa scrie, decit sa-ti pui mintea la contributie ca sa le-o pui si pe a lor. Cred ca nu poti cu o lege sa schimbi mentalitatile. Dar, spre deosebire de doamna Medesan, in momentul de fata nu cred ca lucrurile se mai pot intoarce.

Mihaela Dobos:
In primul rind, reforma trebuie sa inceapa de la mentalitatea profesorilor. Discutam mereu despre mentalitati si legi. Este adevarat ca totul se leaga intr-un sistem guvernat de factorul politic. Cred ca problema vine si mai de jos decit discutam aici, vine de la aspectul financiar. Vorbeam zilele acestea de comentariile facute in presa in legatura cu notele de 1,20, de 3 s.a.m.d. care s-au luat la concursul de titularizare. Oare stiu cei care comenteaza ca sintem platiti cu doua milioane sau doua milioane si jumatate? Noi, cei de aici, incercam sa facem reforma. Dar, atita vreme cit nu ai nimic ca sa te determine sa te schimbi, nu se va intimpla nimic spectaculos.

Stefania Calinescu:
Ce legatura exista intre cele doua milioane si faptul ca profesorii se prezinta nepregatiti la examene? 1,20 nu se ia pentru ca ai doua milioane. Aici e vorba de altceva. Avem destui colegi care termina o facultate, vin si se trag de sireturi cu elevii si ii invita la o bere, avind impresia ca asa cistiga sufletul elevului. Mereu se zice ca ai datoria sa faci un copil, sa cladesti o casa, sa sadesti un pom. Noi ce sadim? Sufletul nostru? Haideti sa ne gindim si la menirea noastra.

Florin Ionita:
Acum vorbim despre lucruri frumoase, dar care pentru mine nu sint relevante. Sa sadesti un pom? Daca-l sadesti e pentru ca vrei si nu pentru faptul ca in invatamint este saracie.

Monica Onojescu:
Sint de acord ca profesorii sint prost platiti, dar noi am ales sa raminem in aceasta meserie – e adevarat ca se spune ca am ramas pentru ca nu am fost capabili de altceva. Fara sa fim excesiv de sentimentali, mi se pare ca nu este rusinos sa vorbim si despre vocatia noastra. Recunosc, in ce ma priveste, ca am facut meseria pentru ca-mi place si mai recunosc in mine, ca ardeleanca ce ma aflu, chiar daca suna desuet, ceva din spiritul iluminist: avem o datorie fata de generatiile urmatoare iar daca vrem sa se schimbe in bine conditia noastra, trebuie sa nu asteptam ca altii, MEC-ul bunaoara, sa ne rezolve toate situatiile, ci trebuie ca noi insine sa facem ceva in acest sens.
Aici, la Scolile de vara, mi s-a acordat mie si colegelor mele de la revista Perspective sansa de a modera aceasta discutie, pusa sub semnul Initiativelor pentru ca, implicit, ni s-au recunoscut eforturile si reusitele, oricit ar fi de modeste, de a ne asuma conditia profesionala, organizindu-ne intr-o asociatie, de a ne edita reviste de profil, de a ne organiza simpozioane nationale, de a ne implica in proiecte si a obtine parteneriate pentru propriile activitati. Desigur, nu sintem pe vremea lui Spiru Haret sa avem un ministru care sa sustina bibliotecile scolare, revistele sau asociatiile profesionale, dar ma gindesc ca, daca avem o scoala de matematica de care sintem atit de mindri, aceasta se datoreaza si unui ministru care acum nu stiu cite zeci de ani a sprijinit o revista si o asociatie active pina in zilele noastre, dar noi speram ca intr-un viitor, pe care il dorim cit mai apropiat, sa determinam ministerul sa ia act de prezenta noastra in adevaratul sens al cuvintului.

Luminita Medesan:
Experienta de care vorbea Monica Onojescu este un exemplu de forma care-si creeaza fondul, dar care apare si prin presiunea fondului care simte nevoia sa se coaguleze intr-o forma. Cred ca in sensul acesta ar trebui sa discutam: in ce masura de jos in sus vine ceva care ar necesita o coagulare sau in ce masura de sus in jos vine ceea ce trebuie sa fie capacul pe oala. Si cum ii determinam sa se miste pe cei de sus. E nevoie si de cadru legislativ, si de bani. Sa nu uitam ca Japonia a investit enorm in invatamint dupa razboi. Si intr-adevar cu salarii de doua milioane nu poti sa ai mari pretentii si nici popatandism nu mai poti face in secolul 21.

Maria ButuligA: Daca amintesc o vorba a lui Caragiale ca reforma trece, dar problemele ramin, o fac numai pentru ca ar trebui in discutia noastra sa pornim de la problemele vesnice ale invatamintului romanesc si de la formele diferite in care se manifesta reforma. Cred ca trecem printr-un moment de usoara regresie in ceea ce priveste ritmul reformei. Probabil ca atitudinea oficiala este influentata si de faptul ca reforma a fost proiectata de o alta echipa ministeriala, de un alt guvern. Dar, din perspectiva cealalta, a implicarii efective in reforma, se poate spune ca reforma traieste in clase prin noi. As vrea sa va relatez o experienta de un an de zile la nivelul judetului Dimbovita. Imi pare rau ca nu am evaluarile participantilor la formari: atitudinile variaza de la acceptare neconditionata si preluare fara nici un discernamint a ceea ce e nou pina la un refuz total al acestor schimbari. Aproximativ 30% din profesori s-au implicat si au aplicat cu un anume spirit critic ce anume merge din demersul reformei. Aici mi se pare partea cea mai importanta a ceea ce facem. Sa preiei si sa aplici ce se potriveste scolii tale.

In alta ordine de idei: nu numai noi discutam, ne framintam, vrem sa facem reforma. Aceleasi probleme sint si in alte tari, de pilda in Italia, unde am fost in februarie intr-un schimb de experienta. Dar exista o deosebire care m-a frapat. Pe cita vreme noi sintem obsedati de complexitate, acolo intrebarile pe care si le pun profesorii si la care incearca sa-si dea raspuns sint: cit ii foloseste elevului in viata ceea ce invata in scoala si, daca-i foloseste, cum trebuie sa fac eu, ca profesor, ca sa-i foloseasca si mai mult. Dupa ce m-am intors, am trecut la clasa nu catre lucruri simpliste, ci spre un demers didactic mai simplu. Si mi s-a parut ca reforma poate sa se faca si din aceasta perspectiva: cum sa usurez munca elevilor si cum sa le dau ceea ce le este necesar.
Si apropo de colegii care nu s-au implicat, unii nu s-au implicat dintr-un singur motiv: au rezultate cu elevii lucrind cu metode traditionale. Cineva mi-a spus: eu nu arunc apa din copaie o data cu copilul. Adica, daca-mi realizez obiectivele, nu are nimeni ce sa-mi reproseze.

Luminita Medesan:
Ce inseamna stiinta de carte in Romania? Inainte de reforma, stiinta de carte insemna sa ai cunostinte. Astazi, stiinta de carte nu mai inseamna sa ai cunostinte. Inseamna sa ai cunostinte si abilitati, adica sa stii ce sa faci cu acele cunostinte. Ce inseamna sa ai rezultate? Sa obtii note bune la capacitate si la bacalaureat? Comanda sociala cere tot un individ dopat cu informatii. (?) Eu m-as duce un pic mai departe si cred ca fac lucrul acesta si la scoala. Categoric, cred ca trebuie sa-l pregatesc sa se integreze dupa scoala in spatiul romanesc sau in cel european. Recunosc ca acest lucru se face la noi prea putin si nici eu nu cred ca fac suficient.

Aurel Soare:
Vreau sa punctez citeva lucruri. Lumea cea mare este in schimbare, vrem, nu vrem. Astazi, populatia scolara cere altceva. Tinerii au o alta mentalitate decit a noastra. Ei ne obliga la reforma, ca vrem, ca nu vrem. Discursul nostru didactic trebuie modificat in functie de cerintele lor. Guvernantii trebuie sa-si puna problema ca lucrurile nu pot fi date inapoi, ca aceasta generatie vrea sa fie integrata in structurile euro-atlantice. Si din acest punct de vedere reforma trebuie sa continue, chiar daca momentan are un traseu sinuos si un ritm mai incetinit. Speranta noastra este in acest tineret care sa ne determine sa indepartam uscaciunile sau ramurile putrede. Si trebuie sa recunoastem ca sint multe in copacul numit invatamint. Sindicatele nu pun problema dincolo de cele doua milioane pe care le primim. Multi, putini, sint bani primiti din banii publici. Daca vrem sa raminem in aceasta meserie, atunci trebuie sa o facem bine si pe acesti bani. Revenind, accentuez ca elevii ne obliga la un alt traseu al muncii noastre, ca noi sintem, la urma-urmelor, furnizori de educatie si ca ei ne cer sa-i lasam sa faca ce vor cu vietile lor si nu sa-i manipulam noi. Sistemul de invatamint manipuleaza: pozitiv sau nu, parerea mea este ca manipuleaza.
Apoi, trebuie creata si la noi – si de aici trebuia inceputa reforma – o piata libera a educatorilor. Prea sintem legati cu contracte de munca pe termen nedefinit, prea avem multe lucruri asezate. Cu 120.000 de titulari trebuie modificat sistemul de salarizare, totul in meseria noastra trebuie facut prin cerere si oferta. In invatamint nu avem cerere si oferta in adevaratul sens al cuvintului. Daca muncesti si faci lucru de calitate, primesti un salariu, daca nu faci nimic, primesti acelasi salariu. Care este atunci motivatia mea sa ma perfectionez? Insa mai cred ca trebuie sa existe un pic de vocatie si un pic de jertfire.

Mihaela Viorica Sinzianu:
Problema fundamentala este o problema sistemica. Noi nu putem discuta ce se intimpla strict in interiorul sistemului. E o problema globala care priveste societatea romaneasca in ansamblu. Atunci cind societatea isi va raspunde la problemele mari, inevitabil se va raspunde la ele si in sistemul de invatamint, ca nu se poate altfel. Dar pina atunci raspunsurile noastre sint punctuale si tot ce se intimpla se intimpla punctual si nu sistemic, si atunci e normal sa apara disfunctiile. Aici este problema. Pentru ca, daca ne evaluam, problema e cine face evaluarea, pe ce criterii, cum facem o ierarhizare. Deocamdata nu avem criterii. E adevarat ca sintem multi si diferiti in sistem, dar totusi insuficienti, pentru ca inca avem un deficit foarte mare de cadre didactice.

Aurel Soare:
Avem in tara cinci licee militare si in fiecare exista un sistem de evaluare astfel incit cancelaria este impartita in doua: oameni care predau si evaluatori. Ei sint colegii nostri si in scoala isi pun la punct baza de itemi internationali prin care evalueaza munca noastra. Profesorii fac consultatii, sint toata vremea la dispozitia elevilor, care au intrat la noi dupa o selectie de 22 pe un loc. Cind se face evaluarea, profesorul intra in clasa cu evaluatorul si se trage la sorti din itemii respectivi un test. Daca la un item raspunsurile eronate sint 10-15%, profesorul este de vina si incepe sa i se stabileasca un program dascalului; daca o sarcina nu este rezolvata de 40-50% din elevi, profesorului i se ia din salariu.

Delia Georgescu:
Cind esti in sistemul public, lucrurile nu mai sint la fel… Noi avem un sistem national de evaluare pentru capacitate si pentru bacalaureat. Dar daca un director are un colectiv de 60 de oameni, chiar daca vrea, nu poate, practic, sa faca evaluarea, desi obligatia lui prin fisa postului este sa stie care sint rezultatele colegilor sai in orice secunda. La noi inca nu s-a inteles ca cele patru ore de curs nu sint cele patru ore in care intri si iesi din clasa. Daca nu lucrezi patru ore acasa foarte serios, nu mai esti profesor. Asa cum cine nu a fost profesor nu stie ca a cincea ora, psihologic vorbind, nu mai esti eficient.

Daniela Bogdan:
Cred ca problema este ca munca noastra nu este cuantificabila. Nu cred ca rezultate inseamna citi la suta dintre elevi iau 9 si 10 la capacitate sau citi au promovat bacalaureatul. Si apoi este adevarat ca structurile exista prin acest serviciu de evaluare, dar restul este aplicatia care se realizeaza in scoala si noi stim foarte bine ca aici ne furam caciula.

Mihaela Bal:
Problema noastra este ca avem un mare deficit de formare, aceasta e o realitate. Formarea e un punct care a ramas oarecum in urma. Iar reforma se aplica cu oameni, nu cu altceva. Noi putem avea programe minunate, manuale minunate, putem punctual sa fim colective minunate in anumite locuri, dar asta nu rezolva problema sistemica. Deci problema ar fi: gindirea unui sistem de formare de alt tip la baza. La baza nu s-a schimbat nimic, formarea in facultate este fundamental de viziune veche. Exista o diferenta fundamentala intre ce face viitorul profesor in facultate si ce face in scoli. Reforma nu se aduce jos decit in momentul in care se parcurge intregul traseu de la scolaritatea mica si pina la iesirea din facultate pentru cel care vrea sa devina profesor. Or, in tot parcursul acesta, noi nu am primit nici un semnal despre ce inseamna fundamental reforma. Abia acum apar primele generatii care au parcurs programe noi, manuale noi. Asta nu inseamna ca reforma va fi si reusita din start. Pentru ca programele, manualele trebuie aplicate de oameni care au asimilat sau nu reforma. Pentru ca asimilarea reformei cere anumite ritmuri. Fara indoiala, e demonstrat sociologic: in momentul in care ritmurile sint prea rapide, reforma nu numai ca nu e asimilata, e chiar refuzata. Nu sintem foarte asezati. Nici n-ar fi fost timpul material. Dar, dincolo de orice chestiune, invatamintul este o problema de continuitate. Noi nu putem sa luam reforma de la capat. De fapt, nimic nu se ia de la capat. Orice element de continuitate se construieste pe ceva care a fost. Sa o iei de la capat cu inocenta de fiecare data este pierdere de timp. Acum este nevoie sa sesizam punctele slabe si sa avem minti care sa gindeasca sistemic.

Maria Butuliga:
Atit timp cit acest sector nu va deveni motivant si atractiv, in el vor ramine profesori cu o anumita experienta care s-au legat afectiv de munca cu elevii, iar cei tineri vor evita sa vina in invatamint tocmai din cauza faptului ca nu li se ofera nici o perspectiva, iar retributia nu le asigura nici macar un nivel mediu de trai, ce sa mai vorbim de nevoile lor de informare si de perfectionare. O a doua problema: reforma se poticneste si din cauza cadrului preponderent teoretizant. De aceea, deplasarea care s-a facut catre un invatamint formativ este inca slaba. Elevul stie multe, dar stie sa faca foarte putine.

Monica Onojescu:
Maria Butuliga a formulat concluziile in locul meu asa ca nu-mi ramine decit sa va multumesc pentru participare si va promit ca voi rezuma discutiile pentru participantii de miine la intilnirea noastra.


Ziua a II-a, 27 iulie 2002

Monica Onojescu:
Pentru ca discutia noastra sa fie o continuare a celei din seara trecuta, voi face o rezumare a punctelor de vedere ale colegilor dumneavoastra.
In general, luarile de cuvint s-au centrat pe intrebarea: Se mai face reforma in invatamintul preuniversitar din Romania?

Toti vorbitorii au sesizat o incoerenta si o incetinire a ritmurilor reformei. S-au oferit o serie de explicatii pentru aceasta situatie: schimbarea echipei ministeriale, ritmuri prea rapide si imposibil de asimilat, lipsa unui cadru coerent, sustinere financiara insuficienta, formari foarte putine, pregatire initiala a viitorilor profesori ramasa nemodificata dupa 1989. S-a vorbit despre faptul ca este prea devreme sa se faca o evaluare a reformei, din moment ce procesul nu s-a incheiat si nici nu avem inca distanta necesara pentru a fi obiectivi. S-a vorbit despre locul si conditia profesorului, despre faptul ca se uita prea usor ca reforma este facuta de oameni, iar succesul sau esecul ei se datoreaza in primul rind lor, s-a vorbit despre posibile cai pentru a-l motiva pe profesor in procesul de formare continua. S-a avansat si solutia unei reforme pe care o faci pe cont propriu, atunci cind cadrul legislativ nu te sustine. Oricit de multe au fost nemultumirile exprimate, totusi majoritatea si-a manifestat increderea ca nu se mai poate face o revenire la starea de dinainte, speranta multora dintre noi fiind elevul care, trebuind sa se adapteze lumii in care traieste, il va presa pe profesor sa faca reforma.

Va propun sa ne centram astazi pe doua idei: una mai generala, ridicata si ieri, dar care s-ar putea nuanta: Proiectul s-a incheiat, reforma merge inainte, si una cu aspect mai particular. In al doilea rind, reluind opinia ca reforma se face in primul rind prin oameni, as dori sa punem in discutie care pot sa fie si pina unde pot sa mearga initiativele noastre in acest cadru. Apropo de „initiative“, sub semnul carora ne desfasuram activitatea si astazi, voi incepe cu relatarea unei astfel de initiative. In vara anului 2000, in cadrul programului „Educatia 2000+“ la Cluj, ni s-au aprobat si am fost finantati in doua proiecte: unul era cel al organizarii unui simpozion de didactica a limbii si literaturii romane si celalalt era cel al editarii unei reviste de didactica a specialitatii. Ambele actiuni au avut succes, ca urmare am continuat sa scoatem revista semestriala Perspective, cotata astazi drept cea mai buna revista de profil din tara si sa ne propunem organizarea anuala a cite unui simpozion.

Pentru aceasta am hotarit sa infiintam o asociatie profesionala – ANPRO –, iar in noiembrie anul trecut s-a tinut la Cluj cea de-a doua editie a simpozionului, cu o participare mai larga. De data aceasta am realizat un parteneriat cu CEDU, iar partea care ne revenea noua ca sustinere materiala am obtinut-o din sponsorizari. In momentul de fata ne aflam in faza tratativelor cu Centrul „Educatia 2000+“ pentru realizarea unui nou parteneriat pentru organizarea la Timisoara a celei de-a treia editii a simpozionului. In afara de revista si simpozion, am inceput sa realizam si alte proiecte, unele singuri, altele in parteneriate cu inspectoratele judetene, cu alte asociatii sau cu universitati. Noua ni se pare ca aceasta este o cale care ne-ar permite formarea nu numai ca profesori, ci si ca cetateni care invata sa-si spuna cuvintul ca parte a societatii civile. Desigur, nu este usor, nu avem nici un sprijin oficial – financiar sau cel putin moral –, dar continuu sa cred ca acesta este un domeniu in care ne putem valorifica initiativele.

Eliana Toma:
In primul rind, as vrea sa-mi exprim admiratia fata de dumneavoastra si va felicit ca ati izbutit sa infiintati o asociatie. Eu am legaturi mai strinse cu cei care lucreaza in educatia tehnologica si mereu spun ca, pina nu vor reusi sa se constituie ca o asociatie care sa se afilieze Asociatiei Internationale a Profesorilor de Educatie Tehnologica, nu vor reusi sa dea statutul care se cuvine disciplinei, fiindca este o disciplina noua si sint multe lucruri de clarificat si, intr-adevar, de unul singur nu poti sa faci mare lucru.

Mirela Muresan:
Daca anul trecut, tot la Sinaia, intr-o masa rotunda inca se punea intrebarea: Este necesara infiintarea unei asociatii profesionale?, se pare ca acum putem raspunde categoric: da. Este necesara functionarea asociatiilor profesionale pentru ca nu cred ca exista alta forma prin care sa se poata face auzita, ascultata si se poate legitima parerea profesorilor. Iar in ceea ce priveste competenta in domeniul de specialitate, profesorul este cel care trebuie sa se pronunte si sa se faca auzit. Acest lucru nu se poate realiza individual, ci doar in cadrul unei asociatii parerea lui este luata in seama, i se confera greutate. Cind mai multa lume spune un lucru, nu poti sa o ignori, mai ales cind aceasta este constituita intr-o asociatie. Cel mai bun exemplu ar fi disputa aprinsa legata de manuale. Asociatia a luat pozitie in forme diverse: prin articole, printr-un intreg numar al revistei Perspective, dedicat problemei manualelor. Chiar simpozionul de la Cluj, care a fost de nivel national, a luat in discutie aceasta problema. La simpozion au fost si reprezentanti ai ministerului care au auzit ce au spus profesorii. Si cred ca si opinia noastra a contribuit la revenirea asupra acelei decizii care prevedea un numar de trei manuale pentru fiecare disciplina la liceu. Daca nu spunem nimic si nu facem nimic, altii vor decide in locul nostru.

In continuare ma voi referi la formarea continua. Anul acesta, dupa o pauza de 12 ani, departamentele universitatilor au reinceput cursurile de perfectionare. Ideea e buna, fiind o nevoie foarte mare de formare in sistem. Din pacate, lucrurile nu s-au desfasurat asa cum le-am fi dorit. Cursurile au semanat cu perfectionarile de dinainte de ’89. Au fost in mare masura formale. Ni s-a transmis prea mult ideea ca sint o datorie de serviciu si atit. Pentru ca universitatile au responsabilitatea formarilor continue cam 55%, ar fi de dorit sa ni se testeze initial asteptarile, iar formele de desfasurare a acestor activitati sa se modernizeze, adaptindu-se la noile metode de invatare. Nu mai sintem dispusi sa auzim aceleasi cursuri pe care le-am invatat pe de rost pentru examene cu mai multi sau mai putini ani inainte.

Ligia Sarivan:
Eu sint didactician si, din perspectiva mea, cursul de metodica nu poate povesti despre metodica, el trebuie sa faciliteze invatarea de meserie didactica. Nu povestim cum se preda, ci facilitam ocazii de invatare. Nu vreau sa exagerez locul meu: ca eu fac asa si altii nu, dar fiindca tot s-a propus sa discutam despre perfectionare, m-as referi la aceasta problema din perspectiva proiectului Bancii Mondiale. La sfirsitul lunii februarie, cind s-a incheiat proiectul, s-au auzit foarte multe voci care au contestat programul de formare al CNC. Nu stiu daca am luat-o ca atac la persoana, dar eu am coordonat acest program si ma gindesc ca prea am fost Don Quijote cind l-am inceput, dar mi-am spus: hai ca se poate. Realitatea a fost ca am avut la prima mina 6000 si ceva de profesori si acesta a fost singurul program al Bancii Mondiale care a format numarul acesta mare de profesori. Oricind cineva iti poate spune: noi am fi putut forma mai bine. Intrebarea mea este: de ce n-au facut-o? Ca formarea locala nu a functionat este foarte limpede si nu cred ca in rapoartele facute catre Banca Mondiala sau minister nu am spus acest lucru, dimpotriva, am spus ca n-a functionat, n-a functionat din cutare motive si ne asumam responsabilitatea pentru ce s-a intimplat acolo.

Ce sa zic acum? Foarte cinstit si onest, dupa frecusul resimtit la sfirsit de februarie, spun ca poti face reforma pe cont propriu si o voi face pe cont propriu lasind totusi deschisa usa de la sala in care fac cursul si seminarul. Literalmente deschisa. Pentru ca simt ca altfel nu se poate. Deci, oricum, nu vad vreo alta posibilitate in ce ma priveste pe mine. Nu vreau sa va demobilizez, dimpotriva. Si tocmai pentru aceea va propun: hai sa incercam sa ne punem mintile la contributie si sa luam initiative. Si, pentru ca tot aveti asociatia profesorilor de romana, sa vedem ce putem face pentru examenul de titularizare. Pe mine m-a deranjat profund felul in care s-a reflectat la televizor si in presa problema aceasta. Sintem aici profesori, psihologi, didacticieni, si pedagogi si putem face o propunere ca fixarea pe post a cadrelor didactice sa se faca altfel. Cred ca toata lumea e de acord ca, asa cum arata acum examenul de titularizare, nu arata competentele profesorilor. Este inadmisibil in situatia asta sa vii si sa-i victimizezi pe cei care nu au luat 7. Eu nu sint convinsa ca as fi luat 7, nu suport ideea sa reiau si sa memorez cursurile de specialitate din facultate.

Dorina Kudor:
Cred ca in situatia de fata Ligia Sarivan se autovictimizeaza. Lucrurile in teritoriu nu stau chiar atit de prost. Si, chiar daca ar sta asa, este un mare merit ca peste 6000 de profesori din intreaga tara sa ajunga sa faca formari in adevaratul sens al cuvintului – adica sa lucreze efectiv, nu sa li se transmita indicatii –, proiectind lectii si itemi de evaluare, facind planificari, citind creator programele si manualele, propunind si facind programe de optionale. Daca lucrurile nu au mers intotdeauna bine in teritoriu, aceasta se datoreaza si selectiei formatorilor locali. Uneori, inspectoratele au propus profesori foarte tineri, aproape fara nici o experienta didactica si fara nici o experienta de formatori. Este foarte greu sa lucrezi eficient in ateliere daca toata experienta ta se rezuma la participarea la doua stagii de cite trei zile de formare. La aceasta se mai adauga faptul ca in majoritatea judetelor nu a existat nici un stimulent material. Nu este suficient numai entuziasmul ca sa faci 80-90 de ore de atelier, ore care-ti cer o pregatire foarte atenta, lucrind acasa pentru fiecare secventa cel putin dublu. La aceasta se mai adauga stresul pe care il presupune munca cu adultii, mult mai pretentioasa decit cea cu elevii. Si chiar in conditiile acestea – ma refer la judetul Cluj, unde am lucrat ca formator local de limba romana – rezultatele asa cum reies din fisele de evaluare si chestionare au fost bune. Nu numai ca feedback-ul a fost bun – acesta in astfel de situatii nu este intotdeauna relevant, dar este clar ca in munca multora dintre profesorii din judet s-a schimbat ceva. Oamenii au devenit mai deschisi, mai implicati, cercurile metodice se desfasoara mult mai putin formal.

Si acum, citeva observatii personale in legatura cu examenul din anul acesta pentru fixarea pe posturi a profesorilor. Am facut parte din comisia de examinare a profesorilor de limba si literatura romana din judetul Cluj. Ce am constatat? Spre deosebire de anii trecuti, majoritatea candidatilor au fost absolventi din anul acesta sau profesori foarte tineri, cu experienta didactica redusa. Ca in anii trecuti, subiectul de metodica reprezinta jumatate din nota, adica 45 de puncte, fapt care este in contradictie cu pregatirea initiala teoretica si practica a viitorilor profesori. In urma corectarii, am constatat ca foarte multi dintre candidati nu au cunostintele elementare de metodica, cunostinte care le-ar permite sa-si faca meseria la modul rezonabil atunci cind intra intr-o scoala.

Nu au o viziune de ansamblu asupra finalitatilor studierii disciplinei, programele scolare sint pentru ei documente aproape necunoscute, nu sint capabili sa faca un proiect didactic coerent, nu relationeaza obiectivele/competentele cu continuturile si cu activitatile de invatare. Consideram ca un profesor debutant ar trebui sa stapineasca cel putin ABC-ul profesiei. Este drept ca verificarea s-a facut la modul teoretic, dar, pusi intr-o situatie concreta, nu cred ca ar face fata. Situatia aceasta nu se poate remedia decit printr-o modificare de structura a pregatirii initiale a viitorilor profesori si prin instituirea unui tutoriat pentru profesorii tineri, care ar putea eventual sa functioneze pe linga Casele Corpului Didactic. Un proiect de acest fel, aflat acum in faza evaluarii, a fost demarat de profesorii de engleza. Astfel de proiecte s-ar putea extinde si la alte discipline. O alta propunere: s-ar putea reveni la o formula care a inceput sa functioneze bine la scolile reprezentative. Acestea, avind o anumita autonomie, puteau sa organizeze ele insele concursul pentru ocuparea de posturi care consta, in afara de examenul scris, dintr-un interviu si o lectie practica. Majoritatea directorilor isi dadeau tot interesul ca examenul sa fie cit mai obiectiv pentru ca purtau responsabilitatea alegerii in fata consiliului profesoral. O alegere nepotrivita afecta in mod negativ imaginea scolii. Desfiintindu-se statutul acestor scoli, a disparut si formula aceasta de angajare a cadrelor.

Monica Onojescu:
Si eu cred in ce a spus Dorina Kudor, ca aceste prime formari „la firul ierbii“ nu au fost un esec atit de mare cum il percepe Ligia Sarivan. Noi, adica revista Perspective, am inceput la un moment dat o ancheta asupra lor, adunind si prelucrind rezultatele din 15 judete dupa primul stagiu de formare la limba si literatura romana. Rezulta ca au beneficiat de ele aproximativ cite 70 de profesori din fiecare judet. Ceea ce nu este putin, daca inmultim cu toate judetele din tara, iar mai mult de 60% din formatori considera ca au reusit sa faca foarte bine ce si-au propus. Din pacate, nu am mai avut posibilitatea sa continuam analiza, lipsindu-ne datele oficiale. Starea de blazare care a intervenit ulterior s-a datorat faptului ca ministerul a intirziat sa se pronunte asupra lor, de aici profesorii au dedus ca oficialii dezaproba astfel de actiuni. Nimeni nu mai stia ce se intimpla cu reforma, aceste formari se facusera, oricum, sub un alt ministru al Invatamintului. Asa ca nu mai stiu in ce mod a fost diseminata ultima dintre ele, cea facuta in primavara acestui an. Se pare ca in Cluj formarile s-au desfasurat bine la toate disciplinele. E adevarat, noi am fost intr-o situatie oarecum privilegiata. Multi dintre profesorii din judet au participat la diferite formari si proiecte – ateliere de mentorat, programe LSDGC – in cadrul programului „Educatia 2000+“, deci aveau de la inceput o deschidere pentru astfel de activitati. Ni s-a reprosat doar ca au fost facute prea tirziu. Dar este necesar ca dupa doisprezece ani sa se elaboreze, in sfirsit, un program coerent de formare continua in elaborarea caruia sa aiba si profesorii un cuvint de spus.

Aura Hapenciuc:
Si eu cred ca principala prioritate in momentul de fata este formarea. La noi s-a facut o investitie enorma in formare de formatori. Am avut privilegiul sa particip la proiectul de formare a directorilor finantat de Banca Mondiala. Am sa ma refer la felul in care este sau nu este valorificata experienta dobindita. Personal, ma simt frustrata ca nu sint folosita. Fac parte dintre cei care am fi dispusi sa facem formari. Am impresia ca foarte multe lucruri au ramas suspendate. Ma gindesc si la proiectul de formare a directorilor de scoli. Dupa ce primul lot de directori a fost format si au beneficiat de el cei mai buni directori de scoli, o mare parte dintre ei au fost schimbati. Acum informatia nu mai poate fi diseminata, se dau concursuri pentru ocuparea posturilor de directori, dar nu mai sint bani pentru ca sa se faca cursuri de management. Lucruri asemanatoare s-au intimplat si cu celelalte proiecte. Au beneficiat de formari scoli-resursa sau scoli-pilot in cadrul proiectului „Educatia 2000+“. Acestea s-au dezvoltat, sint deschise la nou, dar informatia nu s-a diseminat. Si la nivelul sistemului, nevoia de formare este foarte mare. Ca inspector la invatamintul pentru minoritati, fac inspectii in zone extrem de izolate, in sate in care informatia patrunde foarte greu. Diversele sondaje au reliefat faptul ca sint scoli, nu numai in mediul rural, in care nici un cadru didactic nu a facut formare.
Revin si accentuez faptul ca exista resurse umane formate in intreaga tara, ca sint oameni care au acumulat experienta in urma participarii la diverse proiecte si ca simt nevoia sa impartaseasca din experienta lor, dar sistemul nu-i foloseste.

Alexandru Constantin:
Subscriu afirmatiilor facute de doamna Aura Hapenciuc. Proiectul nu s-a finalizat pina in partea de jos a sistemului. Si cu aceasta as putea face referire la prima problema ridicata. Cel putin in mediul rural, pentru unii reforma abia a inceput, pentru altii continua si pentru altii s-a incheiat. Deci in scoli exista inca aceasta perceptie vaga asupra reformei. Eu as ridica aici si o alta problema: cea a deficitului de cadre didactice in mediul rural. Chiar daca sint profesor de istorie, ridic problema catedrelor de limba romana. In apropiere de Buzau, pina la 30 de km, sint 14 scoli cu clase I-VIII in care mai exista doar trei profesori titulari care vor iesi la pensie in urmatorii cinci ani. Vreau sa va prezint aceasta situatie care este dramatica si e o problema aproape vitala pentru invatamintul romanesc. Ce credeti ca o sa se intimple dupa acest examen de titularizare la care, in zona Buzaului, au fost scoase la concurs peste o suta de catedre de limba si literatura romana? Vorbim de necesitatea formarii, dar ma intreb daca vom mai avea pe cine forma in urmatorii ani.

Ana Boariu:
Revenind la prima intrebare, nu consider ca reforma s-a incheiat. Asa cum spunea si domnul Constantin, in unele scoli a demarat, in altele s-a auzit de proiect, in altele nu a inceput inca, am inteles ghilimelele. Proiectul este in curs de desfasurare, dar este o desfasurare sincopata, pentru ca este o lipsa de coordonare intre factorii implicati, iar unul dintre compartimentele ramase in urma este cel al formarii profesorilor. Nu stim in ce masura sint coordonate toate componentele reformei, nu stim in ce masura merg toate in aceeasi directie, dincolo de declaratiile ca merg. Toti spunem ca facem reforma, dar nu stim daca o intelegem la fel sau o aplicam la fel. Si as zice ca ar trebui sa incepem cu recunoasterea unei realitati din teritoriu. Cita vreme examenele se desfasoara asa cum se desfasoara, cita vreme simulam doar anumite lucruri, niciodata boala nu va putea fi vindecata. Totdeauna vor exista disfunctionalitati. Apoi nu se reduc lucrurile numai la entuziasm. Din ce au spus colegii nostri inteleg ca ar trebui sa facem reforma pe cont propriu. E foarte grav sa facem reforma pe cont propriu cind aceasta ar trebui sa fie o prioritate nationala. As crede ca, intr-adevar, pe primul loc ar trebui sa fie invatamintul, dar cu atitea inceputuri, reveniri, obstructionari, incertitudini si lipsa de transparenta – ce va fi? Va dau un singur exemplu: e cazul fiilor nostri. Si eu si Mirela Muresan avem copii, elevi in clasa a XII-a, si noi doua, profesoare de romana, la sfirsitul lui iulie, nu stim cum se va desfasura bacalaureatul de la anul. Nu se poate sa nu ai o strategie pe termen scurt, mediu si lung. Daca s-a pornit o reforma – clar ca imperfect –, preiei ce este bun si mergi mai departe. O continuitate ar trebui sa existe. Cred ca trebuie sa pornim de la o realitate, si cu bune intentii de a face reforma, trebuie prin ce facem sa dovedim ca dorim intr-adevar o schimbare.

Teodora Badea:
Si eu consider ca intirzierea si incoerentele in aplicare se datoreaza lipsei unor minti care sa aiba o perspectiva asupra a ceea ce s-a intimplat si a ceea ce ar trebui sa se intimple, se datoreaza lipsei unei echipe care sa aiba in gestiune ceea ce s-a intimplat in ultimii ani, ca sa stim unde s-a gresit si cum se pot face corecturile. Lipsa unor corelatii intre Consiliul National de Curriculum si Serviciul National de Evaluare atrage dupa sine intirzierea elaborarii programelor pentru examenul de bacalaureat. Problemele mari cu care se confrunta colegii nostri din SNEE se datoreaza faptului ca, in ceea ce priveste stiintele, avem la dispozitie aproape 30 de manuale alternative care ar trebui puse in discutie pentru subiectele de bacalaureat.

Sunt de acord ca formarea initiala lasa de dorit si ca problema aceasta s-ar putea rezolva daca institutiile de invatamint superior, respectiv universitatile, si-ar modifica conceptia asupra formarii profesionale: adica, daca s-ar accepta ca a fi profesor este o meserie, iar cercetator, respectiv matematician, biolog, inseamna cu totul altceva.
Revin la problema cu care am inceput: apreciez in mod deosebit activitatea CNC, dar cred ca este loc de mai bine. Actualele programe pentru stiinte ar trebui sa fie reconstruite in sensul ca ar trebui specificate nu ca lista de continuturi, ci ca inventar de termeni/concepte pe care manualele alternative si-ar axa apoi continuturile. Pentru ca exista o diferenta uriasa de la manual la manual, existind o adevarata competitie intre autori cu privire la oferta de continuturi, ceea ce atrage dupa sine o supraincarcare teribila a manualelor.

Monica Onojescu:
Acum, la sfirsitul discutiilor noastre, constatam ca, in ciuda incoerentelor si sovaielilor in aplicarea reformei, nu ne-am pierdut optimismul – acesta este insa bine temperat – si mai credem ca rostul nostru este acela de a o pune in practica, deschizind caile spre corectiile necesare acestui proiect de durata. Este drept ca am fi bucurosi daca intentiile noastre ar fi bagate in seama si s-ar bucura si de o incurajare oficiala.

Discutii moderate de Monica ONOJESCU si Luminita MEDESAN


Dupa doi ani de tatonari: S-a facut reforma in invatamintul preuniversitar pina in 2000?; S-a terminat in februarie 2002, cind s-a incheiat proiectul sprijinit de Banca Mondiala?; Incepem alta reforma?; O continuam pe cea inceputa in anul 1994? Ministerul Educatiei si Cercetarii, in sfirsit, isi face transparente intentiile pentru perioada 2002-2004 cu proiectare spre 2010. MEC isi propune: reforma sistemica, reforma continua, reforma asumata. Ultimele documente emise de minister readuc in mod tacit termenul „reforma“ aproape absent in ultimii doi ani.
Orice reforma trebuie sa fie sau sa devina asumata. Altfel devine o simpla executare a unor dispozitii „de sus“. Asumarea presupune, insa, motivatie si incredere, valorizarea individului si rezolvarea problemelor rapid si eficient. Sistemul nu e ceva abstract, ci o suma deloc intimplatoare de indivizi care interactioneaza. Aflata inca in tranzitie, Romania trebuie, ca de atitea ori in istoria ei, sa arda etapele, chiar si in sistemul de invatamint care prin natura sa este unul inertial.

Mai aflam ca anul scolar 2002-2003 „este primul pas al reformei asumate in cadrul parteneriatului strategic pentru educatie“, gindit „ca o larga deschidere politica si sociala la nivel national“, reforma invatamintului avind ca obiective „calitate, echitate, eficienta“. Aflam care sint proiectele noi sau in derulare, aflam ca se va acorda importanta sporita extinderii invatarii informatizate, ca vor fi proiecte prin care se va prevedea fundamentarea planului de scolarizare si restructurare a retelei scolare, ca, in cadrul programului Asigurarea echitatii in educatie, un proiect care va fi sprijinit, este Asigurarea calitatii invatamintului din mediul rural si din zonele defavorizate. Intentii generoase si frumoase. Dar ne gindim cine le va realiza?
Este bine sa se introduca in scoli cit mai multe calculatoare – dar sa se verifice mai intii daca satul are lumina electrica si daca are cine sa-i initieze pe elevi, deoarece computerul este un simplu instrument in spatele caruia, si la propriu, si la figurat, sta omul. Oameni ar fi, depinde cum sint folositi… (M.O. si L.M.)