OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Format in perioada anilor ’80, Corin Braga se abstrage inregimentarii in vreun curent optzecist. Textualismul, biografismul sau strategiile metadiscursului sint straine criticului si prozatorului. Teoreticianul practica un tip de exegeza arhetipala, care focalizeaza asupra straturilor de adincime ale operei. Cu reala vocatie de scafandru al textului, Corin Braga nu poate sa priveasca decit din interior. Rareori comentariile ameninta suprafata. Discursul critic insusi tinde spre cel al unui ventriloc, al unei persoane care mimeaza vorbirea, pastrind-o, de fapt, la adapostul exteriorului. Demersul lui, in proza ca si in critica, vizeaza o reintemeiere a interioritatii limbajului; dincolo de continutul pe care il propun, cartile lui Corin Braga se recomanda ca exercitii de lingvistica abisala.

- In centrul cosmosului construit de Corin Braga se afla nu (doar) omul, ci mai degraba omul subliminal, fiinta abisala
Optica sa asupra literaturii postuleaza renuntarea la autonomia estetica modernista si o recuperare a integralitatii/modalitatii psihice din care deriva aceasta: „Literatura nu este o experienta a sufletului in intregime, ci doar a unui prezumtiv organ estetic autonom?“, (se) intreaba criticul in textul care delimiteaza onirismul halucinatoriu de cel estetic.

Modul lui paradigmatic de raportare la fenomenul literar trebuie inteles in sensul „noului antropocentrism“ despre care vorbeste Alexandru Musina. Nuantind, in centrul cosmosului construit de Corin Braga se afla nu (doar) omul, ci mai degraba omul subliminal, fiinta abisala. Antropocentrismul criticului-prozator e unul nocturn, vizeaza intotdeauna latura criptica a complexului uman, situata in marginea esteticului. Pledoaria pentru un onirism prelucrat „empatetic“ si nu rational-estetic se integreaza perfect acestei viziuni, desi e susceptibila de anumite fisuri. Neo-onirismul isi propune, de fapt, sa conecteze direct eul oniric la cel artistic, netrecindu-l prin filtrul ratiunii. E de discutat, insa, in ce masura pot fi compartimentate cele trei dimensiuni ale personalitatii creatoare. Ele sint, mai degraba, ipostaze fluide, care prezinta puncte de convergenta. Teoria abisala propusa de Corin Braga, perfect pertinenta din perspectiva cosmosului ideatic construit de critic, devine, printr-o raportare exterioara, inoperabila metodologic.

In eseul sau critic, Braga mizeaza pe o stilistica a inefabilului, a adevarului intuit, insa nedemonstrabil decit in raport cu el insusi. Lumile teoretice edificate de Corin Braga au, de aceea, un grad superlativ de coeziune. Critica de acest tip e bintuita de sustentatia misticii, se erijeaza, prin radianta numinoasa, in model unic de raport. Criticul are, in primul rind, obsesia constructiei, inchipuie mereu conexiuni, nu lasa brese in monolitul argumentativ. De aceea, versiunea lui poate fi contestata doar la nivelul intregului, la cel al premiselor de la care porneste, nu si la nivelul fragmentelor.
Cartea de debut a teoreticianului e Nichita Stanescu – orizontul imaginar (1993). In primul rind, ar fi de remarcat predilectia pentru poetii care au creat o cosmologie, care au, asadar, o viziune totalizatoare asupra lumii: Eminescu, Blaga, Barbu si Nichita Stanescu.

Au prioritate de existenta in lumea literara, sugereaza criticul, doar cei care si-o reconfigureaza din temelii. Acesta e si sensul cartilor dedicate de Corin Braga poetilor romani: li se construiesc, in volumele critice, biografii estetizate, consecvente cu intemeierile literare pe care ei le propun. Actualizind mereu pulsiunile dintre viata si creatie, demersul lui Corin Braga se pastreaza, pe de o parte, la adapost de psihanaliza si pe de alta, de structuralism. Cartea despre Nichita Stanescu urmareste o aventura fascinanta a subiectului care isi paraseste latura biografica, recuperind-o pe cea estetica. Felul in care poetul isi construieste, heideggerian, adapost din limbaj pare a fi sensul ultim al cartii. In al doilea volum, Lucian Blaga – Geneza lumilor imaginare (1998), criticul reconstruieste, printr-un pariu mai accentuat pe metoda psihanalitica, un manual de etiologie blagiana, care sintetizeaza intreaga opera, redind cititorului un Blaga total. Se argumenteaza ca „in analiza unui complex etajat de factori culturali, Blaga prefera substratul stratului“.

Expresionismul arhidiscutat al poemului blagian e reintegrat unei sfere simbolice mai largi, „fiind rezultatul unei amplificari arhetipale“. Criticul reevalueaza cauzele fenomenului cultural Blaga, ii explica mai bine resorturile adinci, nu-i modifica partile vizibile. Volumul 10 studii de arhetipologie (1999) propune un corelativ ezoteric al postmodernismului si lanseaza, in acest sens, termenul de neohermetism, inteles ca „reconstructie a omului total, care nu isi exclude nici o latura a fiintei“. Noua carte a teoreticianului, Le Paradis interdit au Moyen Age (2004), este o explorare a imaginarului medieval prin filtrul tematic al paradisului interzis. Corin Braga demonstreaza ca „dans la culture européene des deux dernières millénaires, l’archétype de l’initiation a souffert une massive distorsion de son sens intime“.

Pesimismul filozofic din ultimele doua milenii pare explicabil prin devierea de la traseul arhetipal firesc, cautarea esuata e structurala sistemului de gindire european. Fata de constructiile anterioare, Le Paradis interdit au Moyen Age nu e, metodologic, diferita; desi se afla din nou in centrul naratiunii critice, schema psihanalitica isi pastreaza statutul de simplu suport instrumental, pretext pentru explorarea si explicarea unor domenii vaste (geografic si cultural). Provocarea consta in incercarea de a explica imaginarul european a doua milenii prin aceeasi metoda cu cea a intrarii in universul blagian, de pilda. Volumul e intilnirea contradictorie dintre latura extensiva si cea intensiva a criticii lui Corin Braga, e rezultat al intregirii sinelui teoreticianului. Desi modeleaza naratiunea critica – caci naratiune si este, putind fi citita si cu ingenuitatea lectorului de romane –, metoda psihanalitica e proiectata, spre deosebire de volumele anterioare, in umbra discursului propriu-zis.

Cealalta fata a lui Corin Braga il plaseaza in postura de romancier si de autor de jurnal. Cele doua aspecte ale personalitatii creatoare se topesc intr-un continuum supraordonat de aceeasi stilistica abisala. Ciclul Noctambulii cuprinde patru romane, dintre care doua au fost publicate deja – Claustrofobul (1992) si Hidra (1996), celelalte situindu-se in stadiul de proiecte. Neo-onirismul e, fata de curentul teoretizat de Tepeneag/Dimov, o permutare de nuanta, el transpare in proza printr-o diminuare a tehnicilor halucinatorii. Stilisticul e redus la minim in favoarea ontologicului. Romanul nu isi afiseaza instrumentele, paraseste orice soi de autoreferentialitate, are orgoliul depasirii limitei estetice. Substratul genetic al imaginii lui Corin Braga consta intr-un vertij al nuantelor care isi incearca, in roman, o forma cristalizata. Personajele insesi au consistenta jocurilor de umbre marcate de tentatia individualitatii.

Noctambulii nu sint decit oameni cu ochii stricati, cu vederea alterata, piezisa. De altfel, ciclul impune un ritual al lecturii cu ochii intredeschisi, diminuarea luciditatii care sa permita captarea viziunilor hipnagogice. Intr-un interviu, scriitorul dezvaluie evolutia personajelor sale in urmatoarele volume, nescrise inca, din ciclul Noctambulii. Anir si Adela Margus, figurile centrale din primele doua romane, nu sint decit „dublii onirici“ ai episodicilor Fulviu Frigator si Luiza Textoris – care vor deveni, in romanele urmatoare, personaje principale. Pe de o parte, e simptomatica aceasta tendinta a prozatorului de a-si proiecta in interior, ab initio, intreaga poveste a ciclului. In mintea celui care scrie, romanele exista simultan, fascinatia abisala pe care ele o exercita e chiar fascinatia intregului. Romanele propriu-zise, cu traseul exterior al publicarii lor, sint doar discursivizari, fenomenalizari in succesiune ale proiectului. Pe de alta parte, e de notat „rasturnarea“ narativa pe care o planuieste prozatorul, schimbarea totala de perspectiva prin plasarea in centru a „marginalilor“ L. Textoris si F. Frigator.

- Cartile criticului-prozator sint in cautarea cauzelor subliminale capabile sa elibereze obiectele de sub imperiul generalizarilor goale
Ultima carte a prozatorului, Oniria. Jurnal de vise (1999), se desparte de congestia efortului constructiv pe care il resimt romanele. Jurnalul recupereaza nota de autenticitate care lipsea romanului: Corin Braga se mimeaza pe sine mult mai bine decit ii interpreteaza pe altii. In plus, merita precizat ca jurnalul e o excelenta „supapa“ lirica. Din umbra prozatorului pindeste, in Oniria, poetul. Prin Jurnalul de vise si nu prin romane, neo-oniricul se apropie considerabil de fantasma sa teoretica, aceea de a elimina eul rational din procesul artistic.

Prin urmare, Corin Braga e preocupat de antecamera ideii, de tarimul numinos in care intuitia „e eliberata din ceata“. Tehnica literara nu apartine constiintei lucide a creatorului, ci dimensiunii nocturne a vizionarului. Teoreticianul viseaza la un onirism autentic, reintors spre antropologic, nu prin romantica negare a tehnicii literare, ci prin scufundarea ei in cimpul (aproape biologic) care genereaza ideea. Spatiul pre-constiintei e cel care ofera dinamismul ideii, cel care contine diferentele. Pentru Corin Braga, nivelul constiintei e uniformiza(n)t, suprafetele sint egale, netulburate de „acea disimetrie care sa confere forta de impact unui subiect anume“. De aceea, toate cartile criticului-prozator sint in cautarea cauzelor subliminale capabile sa elibereze obiectele de sub imperiul generalizarilor goale.