OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Henry Miller
Sexus (primul volum din trilogia Rastignire trandafirie)
Traducere de Antoaneta Ralian.
Editura Est, Bucuresti,
2000, 714 p.,
f.p.


Henry Miller
Plexus (al doilea volum din trilogia Rastignire trandafirie)
Traducere de Antoaneta Ralian.
Editura Est, Bucuresti,
2002, 716 p.,
f.p.


Trilogia Rastignirea trandafirie de Henry Miller nu schimba prea mult coloratura narativa si stilul fata de Tropice. In Sexus, autorul relateaza patimasa poveste de dragoste fata de Mara, devenita mai apoi Mona. Bolnav erotic, naratorul (acelasi eu narcisiac al lui Miller, ca si in Tropice) simte monstruos, cu asupra de masura: „Sint un desperado al dragostei, scalpez, macelaresc. Sint insatiabil“. Povestea se intoarce cronologic la un New York dinainte de Parisul din Tropicul Cancerului, la vremea cind Mona urma sa fie sedusa si mincata sexual. O carnasiera sedusa e gresit spus, totusi, avind in vedere ca Mara-Mona se va dovedi a fi o ingurgitatoare agresiva a barbatului. O femeie licoroasa, supraorgasmica, rea de musca, cum se spune in popor, in sens provocator, asmutitor. Barbatul care o poseda vrea sa o atinga intru totul, sa o
descifreze corporal pina in plasele. Henry Miller nu are nici un tabu lingvistic din acest punct de vedere. Patima pentru Mona nu il face, totusi, pe narator sa refuze partidele de sex cu aproape orice femeie intilnita in cale: este ca si cum s-ar antrena pentru Mona, s-ar cali pentru ea si s-ar revigora lasciv tot pentru ea, cu alte femei care pregatesc de fapt calea regala cu suprafemeia. Una dintre aceste partenere efemere intuieste in barbatul vesnic pofticios un devorator cu killer instinct, un vampir sexual, un viril teatral, drept care il previne asupra narcisismului sau.

Femeile sint doar niste oglinzi pentru trupul si sinele acestui barbat, iar el, ca barbat, exista doar atita timp cit patrunde aceste femei, patrunzindu-se pe sine insusi astfel!
In ce priveste suprafemeia, Mona este o faptura niciodata istovita sexual, continuu disponibila, dotata cu o frenezie orgiastica. Ea solicita de la un barbat cu killer instinct erotic precum Henry partide inzecite de sex, intr-un crescendo al juisarii aproape infinite. Actul sexual o energizeaza si o conecteaza electric la o lume a placerii corporale absolute. Dar in ceremonia aceasta dionisiaca, coborita in strada, femeia devine femela si nu mai tine haturile animalului din ea: „guita“, „grohaie“ si pretinde tot mai mult sexual de la barbatul care o poseda. Vrea sa il consume si sa-l ingurgiteze corporal si lingvistic de tot. Fireste, este foarte curajos felul in care Henry Miller nu se fereste de detaliile intimitatii animalice ale imperecherii; as spune chiar ca are o placere oarecum sado-masochista de a soca cititorul prin a-i pune in fata oglinda unei umanitati profund despiritualizate in actul sexual redus la miscarea spasmodica a sexului barbatesc. Din punctul acesta de vedere, Sexus este un roman mai expus acuzelor de trivialitate decit Tropicele. De asemenea, este o proza care, desi fascinata inca de mysterium tremendum (sexul femeiesc), acorda o importanta sporita ideii de falus si concretetei acestuia. Ca si cum, dupa ce ar fi fost epuizat descriptiv, vaginul ar fi lasat loc firesc falusului. Logica lui Henry Miller si a personajului sau devine tot mai limpede: ca sa ajunga sa devoreze femeia, barbatul trebuie el sa fie devorat cel dintii, ca un fel de afrodisiac.

Este posibil ca paginile acestea din Miller sa le repugne multor pudibonzi romani, fie acestia barbati sau femei; ce-i drept, bietii barbati literati de la noi sint foarte indignati si atunci cind au de-a face cu texte asa-zis „desucheate“ scrise de femei. Vom trai si vom vedea. Deocamdata au aparut pe piata literara prea putine comentarii la traducerea lui Miller in romana; aceasta si fiindca multi l-au citit deja pe faimosul spice male direct in engleza sau prin intermediul unor traduceri franceze. Ce trebuie neaparat spus despre traducerea performata de Antoaneta Ralian este ca aceasta pare sa fie impecabila si foarte bine adaptata la limbajul uzual romanesc. Numai urechile delicatilor sa fie apte sa o suporte!
Precum in Tropicul Capricornului, si in Sexus fapturile umane, in special barbatii, sint tot mai contaminate de componenta excrementiala, dovedindu-se a fi produse scatologice de uzura. Sa fi rivnit Henry Miller un catharsis obtinut prin dezgust (in ce priveste excrementialul) precum alti predecesori celebri – Jarry sau Céline? Este doar o speculatie.
Asa cum am tot glosat pina acum, simtamintul sexual este hulpav in Sexus: partenerii ocazionali sau cit de cit obisnuiti unii cu altii sint atit de hamesiti epidermic, incit ar pofti ca actul sexual sa nu se mai incheie niciodata. De fapt, despre aceasta doleanta scrie obsesiv Miller, despre cum sa prelungesti placerea fizica si dupa epuizarea ei, cum sa ai acces continuu la extazul corporal. Cum sa inseli sfirsitul juisarii si sa o iei de la capat.

Femeile par ca rivnesc sa amputeze falusurile si sa le tina vesnic inauntrul lor, iar barbatii, asijderi, vor sa decupeze sexele femeiesti si sa le poarte mereu cu ei, ca pe niste odai de serviciu (sa le spun, oare, vagine gonflabile?). Si unii, si altii nu mai vor sa se desclesteze din imperecherea fizica, ci sa ramina paralizati in extaz. Henry Miller are o fascinatie oarecum morbida pentru aceasta idee. Curiozitatea lui narativa, de connaiseur, il face sa isi impaneze, uneori, romanul si cu scene de sex in grup, cu partide sexuale de-a dreptul acrobatice ori chiar cu scene de lesbianism violent, in care lascivitatea este infatisata firesc, chiar daca cu doza ei de grotesc. Este ca si cum scriitorul ar tine mortis sa-l faca pe cititor sa inteleaga ca sexul este un lucru obisnuit, cotidian, drept care nu trebuie nici demonizat, nici angelizat. Ci practicat pur si simplu, in logica unei firi sanatoase. Actul sexual este studiat sub lupa microscopica, Fuckland fiind un tinut ca o formula matematica stiuta pe de rost. Cea care fascineaza, insa, nu este exactitatea acestui tarim, ci longevitatea placerii descarcate si „naduseala sexuala“, cum o numeste Miller, adica masele de carne femeiasca si barbateasca inghesuindu-se unele intr-altele ca intr-o coma frenetica. Stiinta si arta juisarii fara sfirsit, asa ceva investigheaza autorul. Cercetind mai cu seama sexul femeiesc nu doar epidermic, ci si vizual (o floare elastica si cromatica de care barbatul se minuneaza mereu), Miller extirpa ideea si simtamintul rusinii si pudorii: sexul este omenesc, deci este firesc in tot ceea ce contine el, inclusiv in cuvintele prin care poate fi portretizat. De la un punct incolo, organele sexuale ale barbatului si femeii au vointe proprii, indiferent de stapinii si posesorii lor, constata naratorul din Sexus; organele sexuale devin independente si actioneaza singure, fara sa mai poata fi controlate. Poate de aceea oglinda fidela a lui Miller conchide ca „Iubirea e doar gradul superlativ al placerii“.

Plexus incepe cu o perioada de beatitudine erotica intre Henry si Mona. Paradoxal sau nu, limbajul nu este deloc licentios in aceasta etapa, de parca fericirea sexuala conjugala deplina a personajului ar fi inhibat eventuala vulgaritate. Primele o suta de pagini din Plexus sint strident de caste, mare parte din aceasta a doua parte a trilogiei nemaiocupindu-se de corporalitate aproape deloc, ci exclusiv de suflet si spirit; sexul si erosul dispar ca tema, fiind inlocuite de proustianismul maturului Henry care isi aminteste scene, patanii, personaje din copilarie. Este ca un abur mistic, dupa efluviile mlastinoase ale bordelului concentrat din Sexus. De-abia in finalul volumului, etapa extazului conjugal va fi spart de legatura probabil lesbiana a Monei cu o femeie ciudata pe nume Anastasia. Apoi, dupa citeva sute de pagini, neorealismul millerian incepe sa isi faca efectul, ca un drog: limbajul pe sleau reincepe partial, in relatarea unor potlogarii, jucausenii, inscenari burlesti ale personajului. Dar erosul licentios tot nu erupe inca, pentru ca tema obsedanta devine cea a scrisului: cum sa scrii proza, cum nu poti sa o scrii (paralizia dinaintea actului propriu-zis, care poate dura ani intregi), ce inseamna sa fii scriitor. O adevarata teorie si istorie a facerii unui scriitor. Plus viata de „terchea-berchea“ a lui Henry somer, lincezind in New York. Bucuria erotica conjugala (nesupusa, nerelatata, dar presupusa) din Plexus este secondata de un parfum al metropolei, atit in sordidul ei, cit si in latura sa inaltatoare. Acest lucru fusese vizibil si in Tropice. Exista, de asemenea, un parfum epic, o fraza fluviala, agatatoare si invaluitoare in fata careia este imposibil sa nu cedezi inmiresmat.

Un alt segment din Plexus se ocupa cu portretele prietenilor barbati ai lui Henry, din copilarie, adolescenta si prima tinerete. Exista o solidaritate masculina diafana ori, dimpotriva, dura, care captiveaza, intre acesti barbatusi si mai apoi barbati in toata firea. Evolutia unui barbat, devenirea sa epidermica si spirituala, la un loc, nu difera neaparat de aceea a unei femei. Poate ca este mai limpede, mai transparenta si, din cauza aceasta, mai vizibila. In Plexus, devenirea barbatilor este o lunga poveste cu tilc, ispravi, pacaleli, amagiri etc. Este o naratiune intemeietoare pe care Henry Miller stie sa o relateze cu maiestrie. Mi-au placut mai cu seama buclele epice ale lui Miller, un regal in toata legea.

Volumul doi al trilogiei este intesat, apoi, de o forma de autoinzeire a lui Henry Miller: aproape toti prietenii alter ego-ului sau narcisiac ii glorifica scrisul si ii prevad un viitor de scriitor extravagant si genial, cindva. Miller nareaza aceste profetii cu un oarecare aer de mironosita care, insa, nu scade farmecul epic al trilogiei.
La sfirsitul volumului Plexus, Miller si personajul sau definesc vag „rastignirea trandafirie“, care nu este brutala ori violenta in mod vizibil, ci o rastignire cu incetinitorul, lungita intr-o viata intreaga. Inchei aici, lasind o portita deschisa pentru cind va fi sa apara si Nexus, ultima parte a trilogiei.