OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

I. Expunere de motive

1. In ciuda bunelor intentii si a competentelor partiale ale unora dintre initiatori, atit Decretul din 1990 privind cinematografele, cit si Ordonantele de Urgenta succesive, devenite Lege dupa 1996, au fost tarate de elaborari birocratice si secretoase. Potrivit unei reguli nefaste, mostenite sau reinventate, profesionistii filmului si ai filmologiei, ca si opinia publica, au fost pusi in fata faptului implinit in culise. Implinit lacunar si strimb, pina intr-acolo incit insisi initiatorii-beneficiari ai legislatiei nou-create s-au descoperit intr-un impas mai grav decit dificultatile economice. In primii sapte ani postdecembristi, regizocratia artizanala si monopolista, autoinstalata prin numitul Decret, a determinat concentrarea discretionara a atributiilor de producatori, regizori si scenaristi in aceleasi citeva miini, cu irosirea majoritatii fondurilor publice in specii de filme gradilocvent-paguboase, cu compromiterea si scoaterea din cursa a mai tuturor debutantilor. Iar in ultimii patru ani, din procedurile consumate in cabinete si culise, ne-am ales cu o Lege inoperanta, marginita la prevederi administrativ-financiare, soldate cu subventionarea unor script-uri cel mai des subprofesionale sau nefinalizate profesionist, urmate de blocarea tuturor filmelor in lucru, de intreruperea pentru prima data in ultimii 50 de ani a premierelor cu filme romanesti, fara nici un nou lungmetraj autohton pe ecrane in anul 2000.

2. In timpul celor 7+4 ani pierduti, cind cinematografia s-a aflat in afara structurilor institutionale ale Ministerului Culturii (exceptind Studioul ministerului insusi), numitorul comun al organismelor publice si al reglementarilor legale in cauza a fost lipsa unui minim program de reforma efectiva a sistemelor de lucru, a conceptelor si metodologiilor, a ierarhiilor si reflexelor mostenite de la regimul totalitar, a habitudinilor impamintenite ale unor specimene filmice cel putin depasite istoric, de regula cele mai costisitoare: discursul nationalist supradimensionat si vindicativ, neaosismul rudimentar sau fals distilat, esopica greoaie si alegoria manierista, experimentul demodat si inchipuit, concurind cele mai degradate comercialisme. Desfiintarea cenzurii si modificarea surselor si circuitelor financiare au fost considerate suficiente, „restul“ urmind sa se produca si sa se regleze tacit, prin generatie spontanee.

Tutelara a devenit superstitia ingenua ca orice actiune conceptual-programatica si metodologica implica intoarcerea la cenzura (motiv pentru care s-a si fortat totala separare de Ministerul Culturii). Drept consecinta, in practica, s-a perpetuat, vag recoafat, sistemul de lucru de import din primii ani ’50 in domeniile comasate ale „scenariului“, coroborat cu marota noua a „autorului total“, extinsa sans rivages asupra filmelor de debut, pina si la cele studentesti. Lucrul calificat in coduri profesioniste, deasupra unei stachete a criticii axiologice, fara a mai vorbi de o „politique des auteurs“, a fost inlocuit cu dreptul ultimativ al primelor oferte dintr-un clasament ad-hoc al relatiilor clientelare in tenta mafiota, sub forma inselatoare a unor „concursuri de scenarii“ confundate cu niste intreceri sportive in care sint declarati cistigatori cei care trec primii, indiferent cind si cum, linia de sosire, in combinatie cu o loterie cu plicuri anonime si finantare garantata. Sansele refondarii unei scoli de film in noul context istoric au fost astfel compromise. Rarele exceptii au fost indeosebi filmele Studioului Ministerului Culturii, in coproductie cu firme straine sau locale si cite un scurtmetraj studentesc depasind pedgogia deficitara. Rezultatele extreme, mai rele decit cele mai sceptice asteptari, se vadesc in subprodusele majoritare care urmeaza sa fie finalizate cu intirziere si prezentate pe ecrane in anul 2001. Primul gata la start, receptionat ca valid la ONC, se intituleaza simptomatic Incidentul Ankara si spune totul despre „incidentul“ reprezentat de comisiile, juriile si consiliile care au terminat finantarea unor asemenea monstruozitati previzibile (dar involuntare, fiindca nu s-au vrut filme de groaza). Trista confirmare a asertiunii paradoxale a lui Gide, ca „arta se naste din constringere, traieste din lupta si moare de libertate“.

3. Alt numitor comun, corolar institutionalizat al cinematografiei artizanale si autarhice din anii 1990-2000, l-au constituit opacitatea refractara fata de critica si repudierea criticilor non-clientelari, ca necolegiali si lipsiti de patriotism. De aici, potrivit Legii aleatorii, constituirea consiliilor, comisiilor si juriilor de la CNC si ONC pe criterii corporatist-sindicale (de care se prevalau si culturnicii dictaturii), cu ignorarea implicita a personalitatilor intelectuale din celelalte corpusuri ale culturii nationale: suprapopularea numitelor organisme cu reprezentanti ai unor categorii deocamdata in buna parte fictive ori, dupa o veche cutuma locala, prin uzurparea competentelor: proprietari de sali, operatori, diversi tehnicieni si functionari (sintem, nu-i asa, o „arta colectiva“). Deciziile, optiunile si promovarile astfel configurate au fost, pe cit de straine de orizontul unor deschideri reformatoare, pe atit de favorabile descalificarii si coruptiei de toate calibrele, suficientei, semidoctismului, plafonarilor provinciale. O distanta astrala desparte mentalitatile prea recentelor instante publice astfel legiferate de constientizarea binomului formativ al oricarei scoli de arta in cinematografie: regizorii realizatori si criticii de film, cu accent pe noile generatii si promotii.

4. Divizarea si subdivizarea centrifugala a comunitatii cineaste – intens sustinute din toate partile, nu atit in virtutea pluralismului, cit a orgoliilor autarhice (UCIN, UARF si alte 3-4 asociatii care nu comunica intre ele si se exclud adesea reciproc) – au facut sa primeze asigurarea viagera a puterii personale in bransa, cu iluzia unei comoditati de lux, cu praful in ochi aruncat votantilor, lesne de santajat cu avantaje minime sau grase, dupa caz – cei mai multi ca marginalizati fara drept de apel sau pensionari resemnati cu un supliment pecuniar. Staff-urile si prezidentii acestor organisme non-guvernamentale au redus la zero capacitatea de monitorizare a instantelor publice din domeniu, a initiativelor lor legislative si a deciziilor curente. Iar fiindca nenorocirile vin totdeauna in suita, s-a adaugat decapitarea breslei criticii de film, prin disparitia prematura, dar si prealabila izolare, a unor George Littera si Florin Potra, dupa pierderea unor Ion Cantacuzino si D.I. Suchianu. Inoculate cu egolatria exclusivista si la nevoie punitiva, sensibilitatile uneori cultivate au cedat frecvent relatiilor divers interesate, solidare mai degraba cu daltonismele si cameleonismele proverbiale ale unora. S-a dat astfel curs coteriilor mediocritatii fripturiste, obsedate de subventionarea turismului cinematografic, care au facut ca intre timp disparutele reviste de specialitate, Noul Cinema si Pro Cinema, sa nu publice in toti acesti ani nici o singura pagina despre cauzele sistemice, morale si profesionale, ale crizei, despre coruptia din preajma, despre falimentul previzibil. Erau insa pline de complicitati cu arhitectii falimentului.

5. Sustragerea in 1990 a cinematografiei din structurile institutionale ale Ministerului Culturii (cu salvarea doar a studioului propriu) a insemnat nu doar iesirea de sub rigorile unor racorduri de ordin cultural, dar si de sub controlul public in general. In afara de faptul ca prevederile din legea lacunara si strimba, privind „elaborarea unei strategii a dezvoltarii“, au ramas litera moarta, deliberarile adunarilor generale si ale sedintelor de consiliu – de la UCIN, de pilda – cind n-au fost suspendate, s-au desfasurat in secret, fara accesul mass-media, care s-ar fi distrat copios asistind la tehnicile orwelliene prin intermediul carora aceste ceremonii erau limitate la realegerea presedintelui viager si reinstalarea staff-ului mercenar (vicepresedintii il re-propuneau pe presedinte, iar acesta ii re-numea ulterior si-i salariza pe vicepresedinti, fara votul si, respectiv, fara aprobarea legala a Consiliului, prevazuta in statut s.a.m.d.). Iar cind Comitetul Director a reusit sa decida, inca din 1999, impotriva vointei prezidentului, prezentarea publica a unei alternative la legea inoperanta, staff-ul prezidential autoritarist a suspendat sine die intrunirile Comitetului, mizind in continuare utilitar pe solutia exclusiva a pertractarilor din cabinete si a malversatiilor din culise.


II. Obiectivele Simpozionului

1. Inainte de a se putea reinstitutionaliza un Festival National al Filmului si in loc de a se recurge la solutiile solemne ale vreunei „conferinte nationale“, ale unor gale demonstrative sau altor festivisme amagitoare – pentru care avem multi specialisti si amatori – scoaterea activitatilor cinematografice si filmologice din autoclaustrarea in care s-au zidit in cei 7+4 ani pierduti poate gasi in forma de lucru a unui Simpozion National solutia proxima optima. Prin co-initierea si patronarea acestui tip de consultare si concertare publica, metodica si de specialitate, Ministerul Culturii si Cultelor si-ar asuma nu doar functiile de „coordonare“ si „reglementare“ prevazute in organigrama directiilor sale, ci si, imperios, contributia la o opera de constructie, de refondare a cinematografiei nationale. Fara aceasta, nici nu prea are ce „coordona“ si „reglementa“, daca nu vrea sa cedeze in fata inertiilor mostenite sau sa se limiteze la un rol decorativ, de grefier al dezastrului. El e mult mai cuprinzator decit trimiterile sumare de mai sus: competentele producatorilor de filme – categorie profesionala sine qua non suspendata de dictatura, conditiile industrial-tehnologice, natura incapatinat etatista a retelei de cinematografe, nivelul invatamintului de specialitate, care este „cel mai bun din lume“ numai daca nu pasim dincolo de Ruse si Szeged s.a.m.d.

2. Obiectivul principal al Simpozionului ar fi acela de a demonstra necesitatea unei opere de refondare si reconstructie a cinematografiei nationale, publice si private, inclusiv pe calea unei noi Legi sau a uneia substantial amendate, determinind o re-institutionalizare cuprinzatoare. Nu e suficienta „reforma“ standardizata administrativ si financiar. E necesar un cadru diferit, care sa ofere cineastilor din toate generatiile alta baza, alt sistem de lucru si alte perspective decit acelea care ne-au asezat din nou pe ultimul loc din zona, intr-un nou hiatus istoric al productiei de filme, ca la inceputurile deloc protocroniste ale secolului si mai in urma decit in celelalte perioade, la rindu-le falsificate demagogic de istoriografia oficioasa, gidilind cu ifose academice, in scopul propriei parveniri, autoamagirile monopoliste si mapamondice. In aceasta linie demult descalificata, se inscriu si pretentiile recentilor legiuitori ca au produs cel mai bun text din parcarea est-europeana, prin transferul mecanic din Vest al unor normative (altminteri excelente), fara a gindi o clipa la caile prin care putem ajunge noi insine la onorarea acelor frumoase normative.

3. Inamicul nr. 1 in aceasta opera de refondare si reconstructie este superstitia autoreglarii din mers, empirice, atit a lucrului individual, sectorial, cit si a ansamblului activitatilor creative si adiacente, ca si cum in cinematografia noastra ar fiinta si ar functiona automatic competentele si mecanismele consacrate in scolile neplafonate si nedeformate de nici o dictatura. Antologabila e in acest sens enormitatea filistina a ultimului prezident de la ONC, emisa la o intrunire de pomina si de ultima ora de la UCIN: „Eu la calitate nu ma bag!“ Pe de alta parte, un egocentrism atroce – paralizant intr-o arta care poate exista doar ca organism viu, cu vase comunicante multiplu si perpetuu functionale – face sa se ignore adevarul elementar ca, pe cit de legitime sint solutiile strict individuale, de exceptie, unicate imposibil de normat sau de redus la un numitor comun, pe atit de vitale sint canoanele profesioniste si metodologiile sistemice. Vitale mai ales pentru productia medie sustinuta de o cultura profesionala solida, apta sa ofere la rindu-i sustinerea realizarilor de virf, altminteri acestea fiind amenintate ele insele sa se anemieze si sa dispara.

4. Spre a-si merita titulatura, printr-o pregatire antidemagogica si altruista, Simpozionul National pentru Refondarea Cinematografiei ar urma sa depaseasca din capul locului formula unui show de referate pro domo, ocazionale si conveniente, compensatorii sau revansarde. Timpul nu mai are rabdare nici pentru cozerii atemporale si aspatiale sau bravuri oratorice, ca exercitii ale apetiturilor veleitare, ale arivismelor si narcisismelor prea specifice. Cu nimic mai buna este varianta academismului ceremonios, care nu obliga pe nimeni la nimic, dar se pricepe sa pescuiasca in ape tulburi si le percuteaza, cu abilitatile aparatcikului de elita, antrenate in fostul regim, spre a ramine cu orice pret la suprafata si in avanscena, profitabil pentru sine si ai sai. Constituirea unui Comitet de Initiativa Autonom, in colaborare cu Ministerul Culturii si Cultelor, ar fi sansa invingerii acestor inertii. S-ar crea astfel un cadru ofertant al numitului Simpozion, liber nu numai de cercurile vicioase descrise mai sus, ci si de aprehensiuni sau ingerinte politice, politicianiste sau postelectorale, partizane sau discriminatorii, dar cu optiuni limpezi si ferme pentru reformarea si refondarea cinematografiei, cu contributii constructoare si competente probate in sensul rectitudinii intelectuale si deontologice. In presa au fost publicate, dar trecute cu vederea de oficinele in functie, inca din 1999, anterior si ulterior, un „Manifest in catastrofa“ si alte argumentari si propuneri concrete vizind spiritul, structura, componenta, atributiile si etapele de lucru ale consiliilor, comisiilor si juriilor care ar urma sa dea substanta si eficienta unor prevederi legale, reglementare si statutare inca neelaborate.

5. Sugerez ca, in constituirea Comitetului de Initiativa Autonom (evident, provizoriu, „non-profit“ si cu mandatul limitat la Simpozion), sa se porneasca de la replica unui film politic romanesc altminteri foarte discutabil: „In chestiunile stiintifice, ideea de majoritate nu are nici un sens“. Nu e deloc obligatoriu ca acest mic dispozitiv de lucru, al liberei initiative, sa intruneasca in prealabil un „consens“ sau sa fie rezultatul vreunui vot, nici sa reprezinte proportional „masele largi“ de membri ai uniunilor si asociatiilor vechi sau innoite prin titulatura (prima cronologic, UCIN-ul, privilegiata de legea in vigoare, sechestreaza drepturile primului ocupant si cele ale numarului mare de inscrisi din deceniile trecute si confisca afilierea incropita la o Asociatie Nationala a Uniunilor de Creatori – scriitori, compozitori etc. – dar si-a pus ochelari de cal impotriva oricarei comunicari cu organismele fratesti din bransa, in care se afla cvasitotalitatea regizorilor reprezentativi). In spiritul miscarilor creative, literar-artistice si nu numai, intreprinse in cursul istoriei noastre mai degraba de sus in jos, uneori in forme (temporar) „fara fond“, dar fluide, receptive, dinamice, comitetul autonom sa-si impuna totusi norma reprezentarii perfect echitabile a celor trei generatii virtualmente in lucru: veteranii si debutantii incadrind virsta de mijloc. In una dintre triade ar intra, de pilda (ipotetic), regizorii Lucian Pintilie, Nae Caranfil si recent promovatul de la UATC, Hanno Höffer. Dintre critici – spre a prefigura ce numeam mai sus binomul formativ regizori-critici – i-as propune sa completeze o tripleta indicativa pe colegii din noile generatii si promotii: Eugenia Voda si Alex. Leo Serban. Alta componenta de baza a echipei de lucru ar constitui-o producatorii privati in curs de profesionalizare si unii dintre co-finantatorii productiilor aflate in lucru. Cu aceleasi deschideri echitabile s-ar concepe si lista de propuneri pentru participantii si invitatii la Simpozion.


III. Termene, atributii, locatii, continuitati

1. Data convocarii Simpozionului National pentru Refondarea Cinematografiei n-ar trebui sa depaseasca ultima saptamina a lunii martie 2001. Intre timp, toti membrii echipei pregatitoare, dintre care unii ar fi si autori ai comunicarilor din deschiderea Simpozionului, ar trebui sa aiba acces la textele scenariilor promovate si finantate in ultimii patru ani, la documentele juriilor, comisiilor si consiliilor respective, la copiile standard sau materialele filmate pentru care s-au investit multe zeci de miliarde de lei. Vizionarea filmului inedit, primul din noul ciclu de premiere virtuale, Incidentul Ankara, la care s-a lucrat doi ani, ar face parte din programul Simpozionului insusi. Dar ar fi prea mult sa introducem in program si vizionarea filmului istoric monumental deja cunoscut, Triunghiul mortii (alt titlu simptomatic), a carui proiectie se prelungeste spre trei ore, la care s-a lucrat vreo cinci ani, reprezentind, ca parte integranta din „epopeea cinematografica nationala“, cordonul ombilical ineluctabil dintre CNC, ONC si predecesoarele lor institutionale, film concludent dezavuat si de public.

2. Locul de desfasurare a Simpozionului ar fi de dorit sa nu fie in nici un caz una dintre salile uniunilor de breasla divergente, stigmatizate de intruniri manipulatorii de penibila amintire, impartite in prezidiul suspus si auditoriul din stal (ca la Cinema Studio). Ideala ar fi sala rotunda de conferinte de la Palatul Parlamentului, dar se poate realiza si in alte locuri, mai modeste, un dispozitiv similar pentru cei, sa zicem, o suta de participanti si invitati la aceasta consultare laborioasa, nespectaculara, nedeliberativa.

3. Motiunea Comitetului de Initiativa Autonom, care s-ar da publicitatii cu o saptamina-doua inainte de Simpozion, impreuna cu textele comunicarilor, ale interventiilor la discutii, fara concluzii peremptorii, dar cu un cuvint de sinteza al ministrului de resort, s-ar preta unei tipariri operative intr-un volum economicos, daca Ministerul ar gasi posibilitatea sa o asigure, atita timp cit nu (mai) avem (inca) o revista de specialitate (care sa nu semene cu fara merit intitulatele Noul... si Pro Cinema). Ar fi de avut in vedere si ipoteza ca Simpozionul din martie sa fie prima parte a unei intruniri reluate in noiembrie a.c. sau ca aceasta manifestare sa fie un timp periodica, semestriala.