OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pentru Mihai Sora, filozofia nu e doar o meserie sau o ocupatie intelectuala, ci un mod de viata, un mod de a gindi si de a fi. In felul sau liber, relaxat, cumva sportiv si – mai ales – mereu filozofic, meditativ, scormonitor, doritor sa observe totul, sa analizeze si sa inteleaga, sa patrunda pina la semnificatiile adinci ale lucrurilor, el a isotit cu gindul sau cea mai mare parte a istoriei secolului XX. Lumea din jur, societatea romaneasca interbelica, cea comunista si apoi deceniul de libertate recistigata i-au oferit mereu subiecte de reflectie. Dupa o tinerete efervescenta, care a insemnat si un stagiu francez in cursul caruia i-a aparut acolo prima carte, Mihai Sora a revenit in tara si a incercat sa deschida perspectivele culturale ale unei Romanii care se dogmatizase insuportabil in primii anii de dupa instalarea regimului comunist (a relansat – intre altele – colectia „Biblioteca pentru toti“, reorientind-o catre marea literatura universala). A adoptat mai tirziu o pozitie retrasa, un nonconformism discret, care insemna frecventarea mediilor artistice in cautare de oameni liberi si de experiente neortodoxe (intre altele, a frecventat cu oarecare regularitate sedintele Cenaclului de Luni). Dupa 1990, ca ministru al Invatamintului, ca membru al Grupului pentru Dialog Social, al Partidului Aliantei Civice si al Partidului National Liberal (retras acum), a fost una dintre vocile cu autoritate morala care s-au facut auzite in momente de cumpana (mai ales in paginile revistei 22). A publicat putin, dar cartile sale ramin in biblioteca selecta a filozofiei romanesti. Despre biografia sa si despre proiectele culturale in care a fost implicat ne vorbeste Mihai Sora in interviul din acest numar (cu continuare in numarul viitor)...


Intoarcerea in tara si despartirea de partidul comunist

Circula o anecdota cum ca dumneavoastra ati fi fost intrebat la un moment dat unde v-ati dori sa lucrati. Ati raspuns ca oriunde, numai sa nu fiti obligat sa purtati cravata. Ce va evoca aceasta anecdota?

Era momentul reintoarcerii mele in tara dupa sederea in Franta Am sosit la parintii mei timisoreni in sort. Cind m-a vazut tatal meu (dupa zece ani de nevedere) aparind imbracat in felul acela, in timp ce el se astepta sa ma intorc in postura de domn respectabil (de la Paris!), m-a tinut in casa pina seara, apoi m-a dus la un croitor, a comandat un costum, a cumparat o cravata – camasa aveam – si a doua zi am iesit in oras impreuna cu el, imbracat cumsecade. N-a acceptat sa ies in miezul zilei in tinuta cu care venisem de la Paris si cu care la Timisoara l-as fi compromis in ochii concitadinilor sai (care-l respectau).

Cum s-a facut de v-ati reintors de la Paris dupa zece ani, in perioada aceea?

Imediat dupa razboi s-a prezentat ocazia unei excursii, cu un grup oarecare caruia m-am adaugat si eu. Sigur ca excursia aceasta avea si o oarecare tenta politica: nu era organizata de o agentie obisnuita de turism, ci de un grup de simpatizanti de stinga, unii membri ai partidului comunist francez – cum eram si eu pe vremea aceea – care vroiau sa vina sa vada cam cum se prezinta o tara „eliberata de sub jugul fascist“. Am profitat de ocazie ca sa-mi vad parintii. Aveam intentia sa ramin cam cit dura excursia, adica doua-trei saptamini. Finalmente am ramas blocat aici, in tara.

Ce s-a intimplat dupa aceea?

Dupa aceea nu m-am mai putut intoarce in Franta. Am insotit grupul pina la frontiera, dar de acolo am fost silit sa ma intorc. Am venit apoi la Bucuresti, unde am fost, provizoriu, gazduit de un prieten cu a carui sora facusem excursia impreuna. Era Barbu Campina, un tinar istoric oarecum in subordinea lui Roller, dar nu din „scoala“ rolleriana. Un om foarte cultivat. Mi s-a oferit sa lucrez la serviciul de presa al Ministerului de Externe ca „referent de specialitate clasa a treia“. Faceam buletinul presei franceze si italiene.

Despartirea de partidul comunist cind s-a produs si cum?

Despartirea formala s-a produs, printr-o excludere, in 1982. Dar despartirea de comunismul bolsevic recent instalat la noi, cu politica lui desfasurindu-se, cinic, pe doua planuri, nu doar distincte (1. vorba, 2. fapta), ci aparent contradictorii (desi, in realitate, intim solidare): unul, iluzoriu, dar invaluitor, de imbrobodire metodica a multimii (agit-prop-ul „viitorului luminos“, al „fiecaruia dupa nevoile sale“ etc.), celalalt, de metodica erodare, nu doar a orinduirii sociale existente, ci a insesi resorturilor, propriu omenesti, ale acesteia; ei bine, despartirea aceasta s-a produs destul de repede. M-am luminat cam intr-un an, doi. Mi s-au spulberat toate iluziile si, de altfel, grupul de intelectuali ilegalisti pe care ii cunosteam (cum erau Barbu Campina sau Paul Georgescu) deconstruiau deja ideologia, in fiecare zi. La sfirsitul lui ‘48 mai pastrau ei ceva iluzii, pentru ca atunci de abia venise partidul comunist cu adevarat la guvernare. Dar pe masura ce guvernarea producea acte juridice si modifica profund societatea, ei insisi s-au trezit la realitate, chiar daca nu s-au indepartat intr-atita de simburele utopic al ideologiei incit sa-l poata, linistiti, arunca la spate.


Jocul cu cenzura

Ati fost apoi o bucata de vreme redactor-sef la ESPLA.

Asta s-a intimplat ceva mai tirziu: in 1954. Am intrat atunci intr-un veritabil combinat editorial care avea citeva sectiuni mari. Las de-o parte sectiunea consacrata artelor plastice (devenita ulterior editura independenta: Meridiane), restringindu-ma la cele doua asa-zise „beletristice“: una pentru literatura originala, foarte apasata de presiunea ideologica si o alta, a patrimomiului, de asemenea expusa atacurilor regimului, pentru ca fiinta sub presiunea teoriei leniniste a celor „doua culturi“: un strat valabil, care corespundea viziunii populiste a regimului, dar care invaluia un simbure ascuns si pernicios, elitar prin adresa si prin conceptie, care in principiu nu putea fi recuperat. Eu am fost redactor-sef al acestei a doua sectiuni, si toata problema mea a fost cum anume sa fac un dribling eficace cu stapinirea pentru a recupera cit mai mult posibil din patrimoniul tinut sub obroc si de a-l repune pas cu pas in circuitul public: o ilustrare a unui asemenea dribling ne-o poate oferi editarea volumului de teatru Ciprian. Asta se intimpla intr-o perioada de asa-zisa „liberalizare ideologica“, solidara cu intorsatura politica pe care o luase Romania ulterior plecarii trupelor sovietice din tara. Tocmai trebuia sa apara Omul cu mirtoaga si Ciprian a tinut sa-i anexeze o alta piesa, care-i statea la inima, dar care era cel putin surprinzatoare pentru asteptarile oficiale: Capul de ratoi.

M-am gindit atunci ca ar fi un excelent prilej pentru a readuce in circulatie proza lui Urmuz, decelabila subtextual ca prototip al piesei ciprianesti. (Sa nu uitam ca Ciprian si Urmuz fusesera, in viata buni prieteni.) Am convenit, asadar, ca in aparatul critic al acestui volum de teatru sa figureze, cu titlu documentar, texte de Urmuz, asa-zicind pentru a da cititorului posibilitatea de a intelege toate nazbitiile, traznaile din Capul de ratoi. Am reusit (nu mai spun cu cite ocolisuri) sa cream in felul acesta un precedent, de care urma sa ne folosim pentru a face pasul urmator. Asa, de pilda, un an mai tirziu, toate textele lui Urmuz au putut aparea in volum separat. Cele treizeci-patruzeci de pagini ale „operei“ urmuziene au fost precedate de o savanta prefata de peste o suta de pagini a lui Nicolae Balota despre umorul mecanomorf.

Altadata am folosit un alt tip de dribling. Ceausescu a avut la un moment dat neaparata nevoie de un anumit citat din Balcescu, din Mersul revolutiei la romani. Nu l-a putut gasi de altfel in volumele editate sub regimul Dej, nici sub al sau propriu, asa incit a trebuit sa recurga – prin interpusi, fireste – la vechea editie a Fundatiilor Regale. Pe principiul „bate (tare) fierul pina-i cald“, am sarit pe acest prilej, folosindu-l ca argument-maciuca in lupta cu aparatul de partid, in favoarea reeditarii versiunilor complete de opere. In felul acesta s-a ajuns la compromisul editarii concomitente in doua tiraje: unul restrins, dar cu texte fara omisiuni in seriile de Opere, altul in zeci de mii de exemplare, dar cu omisiuni (pe cit posibil marcate prin paranteze drepte). Asa, de pilda. tot ceea ce – din punctul d vedere al ortodoxiei marxiste – parea a fi contestabil in ideile estetico-filozofice ale lui Calinescu a fost inclus tale quale in seria de Opere, dar in varianta de „scrieri alese“ textele au fost selectate dupa criteriile cenzurii. In felul acesta, pas cu pas, am reusit sa impunem cu timpul o revalorizare publica a patrimoniului romanesc si, mai apoi, universal.


Un program editorial cu bataie lunga

Ce inseamna un proiect cultural in opinia dumneavoastra, unul de lunga respiratie?

Proiectul nostru, la ESPLA, a constat in mai multe planuri de perspectiva. Asa, de pilda, a fost pusa pe picioare colectia „Scriitori romani“, menita sa readuca in circulatie operele autorilor trecutului. Am imaginat in acelasi timp, pentru autorii in viata si oarecum clasicizati prin virsta, prin nivelul operei sau prin consistenta ei materiala, asa-numitele „editii de autor“. Le permiteam in felul acesta autorilor deja ajunsi la notorietate sa-si conceapa ei insisi seria de opere, sa aiba posibilitatea de a interveni – nu, fireste, pe criterii ideologice, ci dupa imponderabilele lor criterii de virf de cariera – eventual chiar cu mici retusuri stilistice la operele de tinerete, ba chiar sa lase pe dinafara ceea ce credeau ei ca trebuie sa ramina doar „in anexa“; bref: sa lase despre ei posteritatii imaginea pe care o doreau ei. Aici a intrat, de pilda, seria Arghezi, autorul fiind ajutat din partea editurii de George Pienescu. Sadoveanu apucase de mai demult (intr-un fel pentru ca era omul regimului) sa-si scoata o prima serie de peste 20 de volume – in opinia mea inutilizabila, pentru ca a ramas marcata de pecetea ideologica a vremii. (Nu vorbesc doar de Mitrea Cocor, ci si de alte citeva texte, cum ar fi, sa spunem, Lumina vine de la rasarit, unde am constatat, la o colationare ulterioara, ca pagini intregi de elogii aduse spiritului occidental fusesera lasate deoparte.)

O alta directie a proiectului de la ESPLA au fost editiile critice. Ajunsesem la un fel de intelegere cu „responsabilii“ de la partid, sau mai exact: cu dl Pavel Tugui, pe atunci tov. Tugui, adjunct al lui Leonte Rautu, pe care-l convinsesem (e adevarat ca avuseem si sansa ca el sa fie dispus sa se lase convins) ca editiile respective trebuiau neaparat sa figureze in biblioteci, ca erau destinate uzului specialistilor, ca vor fi relativ scumpe si deci mai putin accesibile si ca, oricum, nu prezentau prea mare interes pentru publicul larg, din cauza aparatului critic. Asa ca am apucat sa editam citeva: Etimologicum Magnum al lui Hasdeu, primele patru volume din Caragiale – reluind editia Zarifopol – pentru ca dupa aceea s-a destramat colectivul care se ocupa de editie, din care facea parte si unul dintre membrii echipei Zarifopol: Serban Cioculescu. In echipa mai erau si Al. Rosetti si Liviu Calin, care ducea, de fapt, in spate editia.

Un alt proiect cu bataie lunga a fost cel al Bibliotecii pentru toti, pe care-l lansasem cu un plan inchegat de 2500 de volume urmind sa apara de-a lungul unei intregi jumatati de secol. Era o colectie cu aparitii saptaminale. Simbata, la ora 14 fix, fiecare noua aparitie se gasea la libraria Sadoveanu de pe bulevardul Magheru, adaugindu-se aparitiilor precedente. Tirajul era substantial, niciodata sub 50000, citeodata ajungea chiar si la 150000. Un exemplar costa 5 lei. Era accesibil pentru toata lumea si trebuie sa va spun ca in anii aceia s-au constituit mii de biblioteci personale pe baza Bibliotecii pentru toti. (Colectie de inalta tinuta, in care – spre exemplu – a aparut prima traducere completa a romanului lui Marcel Proust, À la recherche du temps perdu, in versiunea lui Radu Cioculescu. Iata nivelul la care se situa colectia.) Imaginasem si o subserie, numita Cultura generala, unde intrau mari opere de cultura neincadrabile in zona literaturii beletristice. Ea a debutat cu volumul Cultura Renasterii in Italia al lui Burkhardt, in traducerea lui Nicolae Balota.


Pe cita vreme se intindea proiectul acesta?

Era un proiect cultural care urma sa acopere aproape o jumatate de secol si care lansa efectiv pe piata 52 de numere noi pe an, de-a lungul intregii perioade in care am functionat eu la editura. Apoi, incetul cu incetul, planul n-a mai fost respectat cu atita strictete, s-au adaugat titluri in opinia mea mai intimplatoare, fata de cele stabilite initial. Aparitiile au continuat in alt ritm, pentru ca noi scosesem in primii zece ani cinci sute si ceva de numere, in timp ce urmatoarele 1000 de numere au fost tiparite in treizeci de ani (in loc de douazeci). Acum colectia apare din an in paste, in cite doua-trei mii de exemplare, iar pretul unui exemplar este la limita de sus a accesibilitatii pentru majoritatea cumparatorilor de carte.


Mai Stiutorul si dialogul interior

In proiectele dumneavoastra ati integrat intotdeauna tinerii. As aminti aici episodul dialogului dintre Mai Stiutorul si Tinarul Prieten, publicat in Familia. Despre primul (M.S.) se stie foarte limpede cine era. Despre al doilea se spune ca era Toma Pavel…

Lucrurile s-au intimplat in felul urmator: Toma Pavel, care era si bun prieten cu fiica mea, venea la noi in casa de citeva ori pe saptamina. Am stat mult de vorba impreuna si trebuie sa recunosc ca, din toata seria de tineri care roiau pe atunci in jurul meu, el a fost cel mai acatarii. El ma tot impingea sa astern pe hirtie ceea ce, ore-n sir, apucasem sa-i spun in interminabilele noastre conversatii. Destul de lenes din punctul acesta de vedere, eu nu ma apuc insa de scris daca nu am contractat in prealabil o obligatie fata de un tert – pe care-l incurc daca nu mi-o respect. Asa, da! Pus la zid sau cu streangul de git, pot si eu sa scriu. Ma simt obligat, cum spuneam, sa-mi tin promisiunile (pe care le fac cu destula larghete), dar, cum aminarea imi sta in fire, intru mereu in criza de timp. De abia atunci pot sa fac ceva.

Lucrati bine sub presiune?

Da. Sub presiune maxima, atunci cind stiu ca lucurile se destrama daca nu le fac, sau ca tine de mine sa le salvez. Tot impingindu-ma sa scriu, la un moment dat Toma Pavel a reprodus, sub forma dialogata, o serie de teme pe care le abordasem cu vreo doua-trei saptamini in urma. Nu mi-a placut foarte mult textul lui (pe care-l mai am si acum), pentru ca era un pseudo-dialog cu ampla expunere de teza, cu o contra-teza la fel de amanuntita si metodic expusa; nu erau replicile scurte, pline de nerv, ale unui dialog real, ci lungi expuneri alternate. In parte coincidea cu ce vorbisem noi in saptaminile acelea, in parte nu, pentru ca la partitura mea el adaugase, intr-un mod subreptice, propriul lui punct de vedere. Al meu interfera indiscernabil cu al lui, despartirea nu era foarte limpede. Am clasat asadar textul.

Spre sfirsitul anilor saizeci, in perioada asa-zisei „deschideri“, tinerii mai puteau merge in Occident. A fost cazul lui Andritoiu, redactorul-sef al revistei oradene Familia. Bucurestean cu domiciliul, dar de origine bihorean de la Vascau, el facea periodic naveta Bucuresti-Oradea. Imi inchipui ca, ajuns la Paris, a trecut si pe la Monica Lovinescu si Virgil Ierunca sau a intrat cumva in legatura cu ei. M-am intilnit cu el pe strada dupa intoarcerea lui si mi-a spus: „Eu va stiam editor, nu si scriitor; dar toata lumea de la Paris m-a intrebat de dumneavoastra si am aflat acolo de cartea pe care ati publicat-o inainte de intoarcerea in tara. Va rog sa scrieti pentru Familia, va tin la dispozitie mijlocul revistei.“ Nu aveam absolut nimic scris, dar, cedind insistentelor lui, am promis, asa, intr-o doara, nutrind speranta ca o sa uite, ca tot romanul, ce mi-a cerut. La un moment dat insa, am primit un telefon de la el: ma anunta ca este cu revista la tipografie, tiparita in cea mai mare parte, dar ca-i lipseste mijlocul si ca are neaparata nevoie de textul meu in cel mult trei zile. Am acceptat (tonul lui disperat-imperativ ma convinsese) – dar nu vedeam, in continuare, nimic profilat.

Mi-am adus atunci aminte de dialogul scris de Toma Pavel si m-am gindit sa-l refac. L-am recitit, dar nu mergea. Biroul meu se gasea intr-o nisa, intr-un living foarte mare. Peretii nisei erau captusiti cu carti. Aveam si o scarita la indemina si ma tot uitam la carti. Am ales una, am citit toata noaptea si n-am scris nimic. A doua zi am reluat manuscrisul lui Toma si am extras din el o singura intrebare. Raspunsul l-am pus pe hirtie. Dar el trezea alta intrebare, alte obiectii. Asa s-a nascut dialogul filozofic din Familia. Pe urma mi-am dat seama ca acesta este de fapt modul de gindire care mi-era propriu, fusese chiar tema primei mele carti: dialogul interior. Faptul ca esti balotat intre patru pereti de propriile tale intrebari si raspunsuri.
I-am pus, fireste, initialele respective: M.S. si T.P. Lucru care mi-a casunat mai tirziu, cind Mihai Gafita, redactor-sef la Cartea Romaneasca dupa „explozia“ combinatului editorial ESPLA, a observat ca un asemenea dialog nu putea fi publicat pentru ca Toma Pavel, pe care el il „descoperise“ sub initialele Tinarului Prieten, fugise din tara. Volumul a fost deci blocat pentru ca se lansase ideea ca Toma Pavel ar fi coautor.

Plecarea dumneavoastra de la ESPLA se leaga de faimoasa antologie de poezie romaneasca interbelica, unde erau inclusi autori „nefrecventati“ de regimul comunist.

Inainte de a vobi de dizolvarea ESPLA si de plecarea mea, as vrea sa vorbesc putin de echipa de acolo. Toti redactorii, proaspeti absolventi ai Facultatii bucurestene de Filologie, erau tineri, maleabili, chiar daca invatatura absorbita acolo fusese destul de rigid orientata, dar capetele lor ramasesera deschise, sufletele sensibile. Am format impreuna, destul de repede, un colectiv extraordinar de sudat. Libertatea de spirit din interiorul acelei redactii ajunsese sa fie absolut totala, puteam discuta orice cu fiecare in parte sau cu mici grupuri si am formulat un punct de vedere unitar, bazat pe o teorie (intemeiata – fireste – „dialectic“ si cu un iz marxist clasic – inca necazut in desuetudine): lupta contrariilor. Daca e vorba de lupta contrariilor, stabilisem noi (ca acoperire teoretica justificativa), apoi atunci sistemul cenzurii si sistemul editorial sint doua contrarii. Sistemul cenzurii e anume facut ca sa apese; interesul sistemului editorial este insa sa se dilate. Daca sistemul editorial nu se dilata, in conformitate cu propria-i destinatie, spatiul ramas liber intre cele doua sisteme va fi automat ocupat de cenzura, iar lupta urmatoare se va da cu un metru in spate. Daca, in schimb, sistemul editorial preseaza asupra cenzurii, isi asigura el un spatiu, o distanta. Nici o pozitie, o data cistigata, nu trebuia pierduta, trebuia, dimpotriva, sa creeze un precedent pentru inaintari ulterioare. Toata lumea a inteles foarte bine ca trebuie exercitata o presiune asupra contrapartii, ca sa obtii incetul cu incetul ceea ce doresti.

A fost o presiune constanta, de felul celei exercitate de Solidaritatea poloneza (in cadrul strictei legalitatii socialiste, si invocind-o mereu), asupra sistemului care o crease dar care de fapt lucra pe alt plan, in cu totul alte moduri. Noi aveam intotdeauna un text limpede: pe el ne bizuiam si exercitam presiunea. Era un demers eficient, fara riscuri majore, care a mers pina cind mi s-a infundat. Am facut atita presiune incit am reusit sa introducem in Antologia poeziei dintre cele doua razboaie si un fost legionar ca Radu Gyr, si un doctrinar nationalist ca Nichifor Crainic, plus trei poeti din diaspora: Aron Cotrus, Stefan Baciu si Horia Stamatu. Am argumentat ca nu ne intereseaza decit poezia lor (evident: nepolitica) si ca, pentru asta, n-avem de ce sa tinem cont de optiunea lor politica. Am tras toate consecintele, ca si directorul editurii, Ion Banuta, care s-a solidarizat cu noi. Nu pot sa nu-l evoc pe acest om minunat, autodidact, poet veleitar dar un om extraordinar. El a tinut in spate din punct de vedere politic ESPLA, a carei politica editoriala, considerata de pe platforma oficiala, era destul de problematica. Banuta fusese grivitist (ceea ce, oricum, nu era chiar de ici de colo) si mai avea si o mica legatura de familie in staff-ul partidului, prin Leontin Salajan, dar tot a trebuit sa plece dupa ce noi umplusem paharul pina a dat pe dinafara.

Colectivul format acolo a fost insa extraordinar de bine pregatit pentru editii critice, pentru texte mai vechi, George Pienescu si Andrei Rusu se specializasera in gramatica istorica a limbii romane, mai erau minunata Mariana Brincus, Margareta Feraru, Maria Simionescu, Aurelia Rusu (care acum este in Franta si continua editia Eminescu pe baza tuturor fotografiilor pe care le-a facut dupa manuscrise), Cornel Simionescu, Const. Mohanu. Si cum sa-l uit tocmai pe Tiberiu Avramescu care conducea colectivul de redactori ai „Bibliotecii pentru toti“, sau pe Ioan Serb si Iordan Datcu, gratie perseverentei si competentei carora au putut aparea marile editii de folclor (si folcloristica)?