OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intelectualitatea romaneasca a neglijat spatiul public

Proiectele dumneavoastra culturale implicau si un model paideic: va inconjurati de tineri pe care va placea sa ii formati. Era poate o forma de rezistenta. Care este pozitia dumneavoastra fata de Noica si de modelul lui paideic?

Din punctul de vedere al unui posibil efect social, Paltinisul era cit se poate de retractil. Pe cind sistemul de care vorbesc eu era ofensiv. Tinta lui era spatiul public si nu spatiul privat, al hoch-culturii, practicata in fond pentru propria delectare. Asta este diferenta fundamentala. In afara de acest aspect, legaturile de prietenie au fost foarte strinse. Eu ma imprietenisem cu Noica inca de la Paris, si o data intors in tara l-am regasit. Magisteriul pe care si-l adjudecase din capul locului in cadrul culturii romanesti l-a exercitat si fata de mine in momentul in care m-am intors in tara. Aveam un prieten comun, pe Sanduc Dragomir.

Care fusese elev al lui Heidegger?

Da. In casa lui mi-a „judecat“ cartea aparuta la Paris. Noica mi-a comunicat din vreme ca urmeaza sa ne intilnim acolo ca sa discutam despre ea. A scris chiar si un text cu obiectiile lui. (I l-am dat ulterior lui Gabriel Liiceanu, care ma intrebase daca am autografe Noica.) In general, toata activitatea lui Noica era orientata centripet, nu centrifug. Ca sa extrapolam catre situatia intelectualitatii romanesti si catre ceea ce consider eu ca a fost un fel de vinovatie de optiune, trebuie spus ca niciodata nu ar fi trebuit sa fie neglijat spatiul public. Proiectul de viitor trebuia sa vizeze tocmai acest spatiu in sensul unei corecte structurari a lui. Tactica retractila a virfurilor, de intensa autocultivare, crea, desigur, o anumita atitudine distanta intelectual-morala fata de oribila omogenizare metodica (ba chiar, in mod cu totul paradoxal, de entropizare voluntara) pe care regimul o cultiva in spatiul public, un fel „pilatian“ de a se spala pe miini ca fiind nevinovati de ceea ce se intimpla in jurul lor. Dar de beneficiile acestei tactici se bucura foarte putina lume.

Rezistenta prin cultura pentru dumneavoastra a insemnat asadar iesirea in spatiul public si nu literatura de sertar, sa spunem?

Mai degraba iesirea in spatiul public, pentru ca – trebuie sa recunoastem! – efectul social al difuzarii unei culturi adevarate nu era de neglijat. Noi am fi avut in principiu, pe baza modelului paideic noician, trei-patru virfuri: Liiceanu, Plesu, Victor Ieronim Stoichita, Sorin Vieru. Plus cei douazeci si doi. (Desi Sorin Vieru e o figura aparte, pentru ca domeniul in care lucra el inca de pe atunci nu avea o reverberatie sociala prea mare, deci el a putut, chiar si in conditiile acelea, sa lucreze perfect liber in spatiul publicului elitar de nuanta „tehno“, care era interesat de problemele de logica.) In fapt, insa, a produs, ca sa spunem asa, un mare istoric de arta, care a putut sa se realizeze cu adevarat doar in alt mediu decit cel romanesc (ma gindesc la Stoichita) si doi filozofi care iata ca au fost absorbiti, unul de afaceri si celalalt de politica. Pe propria lui linie individualist-elitara, modelul noician nu a lasat prea multe urme, pentru ca, iata, a creat, (fara sa fi intentionat asta) un editor prestigios care actioneaza in si asupra spatiului public, fireste cu incarcatura filozofica si culturala respectiva, precum si un om politic performant care, pe baza propriului potential intelectual si de viziune proaspata obtine, in spatiul public, modificari de mult dorite, in conformitate cu tendintele caracteristice ale lumii de astazi – si asta fara nici un fel de contributie a modelului care l-a format. Faptul, insa, ca a existat la un moment dat o intreaga generatie care ar fi ramas totalmente napastuita si care – gratie difuzarii intense si ofensive a unei culturi veritabile (si care n-a fost rezultatul unui hazard obiectiv, ci rodul unei actiuni perfect constiente si tot atit de hotarite; evident, cu riscurile de rigoare) – spre trecutul si spre prezentul lumii in care traieste, faptul acesta pare a fi si el – cred eu – un lucru demn de atentie.


Nu s-a ajuns la ruptura totala cu trecutul

Spre spatiul public s-a indreptat, chiar daca pentru o perioada mai scurta, si activitatea dumneavoastra ca ministru al Invatamintului, in 1990.
Da, numai ca atunci conditiile erau cu totul noi si faceau – in principiu – posibila o ruptura majora. Ruptura operata efectiv de mine a fost desigur un act brutal, insa asa-zicind strict „local“, de vreme ce privea doar problematica invatamintului. Pentru a fi cu adevarat eficace, ea ar fi trebuit sa faca parte organica dintr-un proiect ferm de viitor, fireste nedetaliat, dar totusi foarte limpede, numit, cu un singur cuvint: descentralizare. Chiar daca ar fi dus, intr-o prima instanta, la mici anarhii locale (dar anarhiile locale se resorb prin autoreglare intr-un timp minim), marea ruptura ar fi trebuit sa fragmenteze din capul locului macropiramida statala in piramide mici, care isi gaseau destul de repede echilibrul functional si pe care n-ar fi trebuit sa le mai conduci de la centru. Dar asta ar fi trebuit s-o gindeasca, s-o vrea si s-o duca la indeplinire, eventual in etape, guvernul in intregimea sa (nu doar o infima factiune a acelui guvern, cum a fost Ministerul Invatamintului) – pastrind, la virful institutiei statale, doar marile probleme ale tarii: infrastructura nationala, invatamintul, sanatatea… Dar pentru guvernul acela – s-a vazut ulterior! – problema cea mai importanta nu era proiectul de viitor (implicind o hotarita rupere de trecutul imediat), ci asigurarea victoriei in alegerile ce urmau tocmai sa aiba loc, ceea ce (cum se va vedea dupa cistigarea acestora) i-a permis sa prelungeasca, in prezentul pe care il traim, starile de lucruri ale trecutului de care ne iluzionasem ca ne-am fi rupt.

Revenind, insa, la cele spuse anterior, sint sigur ca o descentralizare hotarita, in respectul principiului subsidiaritatii, ar fi creat destul de repede o clasa administrativa in regim de trasparenta, pentru ca in micropiramide informatia circula foarte repede, atit pe verticala, de la virful piramidei la baza, cit si pe orizontala, intre membrii bazei piramidei. S-ar fi obtinut astfel transparenta si corectitudine nu prin predici, ci printr-un cotidian al infruntarii. S-ar fi asanat moralmente societatea – vorbesc de o morala civica, nu de cea care-ti asigura accesul in Rai, in viata de apoi, ci de o morala a unor interrelatii corect stabilite in vederea interesului comun. In aceasta viziune – pe care n-am apucat sa o discut cu nimeni din aparatul guvernamental – am facut, in sectorul ce-mi cadea in raspundere, actele de ruptura necesare (de pilda: autonomia universitara, instituita chiar atunci, la inceputul lui ’90, cu ajutorul prietenului si colaboratorului meu, profesorul Paul Cornea). E adevarat ca, dupa plecarea mea din minister, a inceput acolo, incetul cu incetul, o restauratie a vechiului.

Am sa dau un singur exemplu, despre care am mai vorbit. Dupa ce, in 1969, am fost, ca sa spun asa, expulzat din sistemul editorial, Mircea Malita, care era atunci ministrul Invatamintului, cu viziuni foarte reformatoare pe care din pacate n-a putut sa le puna in practica, pentru ca s-a izbit de prea multe adversitati, m-a chemat sa-i fiu consilier. A durat foarte putin, pentru ca un asemenea reformator radical nu putea prinde radacini intr-un asemenea minister. Inainte de a preda mandatul, dat fiind ca situatia mea pe post de consilier al ministrului ar fi fost destul de subreda fara el, a creat o Directie a Documentarii si Bibliotecilor, cu mine-n frunte, ca director. Cind Paul Niculescu-Mizil a venit in locul lui, Malita i-a atras in mod special atentia asupra mea. Timp de sapte ani am ramas sef al acestui compartiment. Fapt care mi-a permis sa bat tara in lung si in lat pentru a cunoaste de visu situatia retelei. (Pe vremea aceea exista o retea de 11000 de bibiloteci de invatamint pentru mentinerea in stare de functionare optima a carora m-am batut foarte aprig. Organizam cursuri periodice pentru bibliotecari – salariati ca atare –, astfel incit aceste depozite de carte sa fie functionale, intr-o vreme in care Popescu zis Dumnezeu desfiintase toate posturile de bibliotecari din zona rurala, zicind ca in regimul comunist se poate actiona pe baza de „voluntariat“, „daruire de sine“ si asa mai departe.)

Colindind eu asa tara, am aflat ca norma didactica era elastica, putea sa mearga de la 18 la 24 de ore. Se-ntelege de la sine ca lumea de pe teren, care dispune de o remarcabila „inteligenta practica“, si-a dat repede seama ca, in loc de patru norme mici, poti avea trei norme mari, si invers. A patra catedra (camuflata) nu aparea libera niciodata in momentul „repartitiei“. In luna februarie insa, cind se faceau „detasarile“, se „descoperea“ ca de fapt, sub trei catedre mari, exista o catedra libera. Ei bine, aceasta catedra, brusc descoperita ca „libera“, era negociabila pentru sume care mergeau pina la 100.000 de lei – ceea ce echivala atunci cu cca 30 de salarii medii. Stiind aceste lucruri, cind am venit la Minister, am inghetat norma didactica la 18 ore. Printr-o semnatura care n-a durat mai mult de cinci secunde, s-au eliberat 60000 de posturi „format 18“, camuflate sub posturile „format 24“, care au rezolvat situatia a 60000 de profesori suplinitori si navetisti. Mai trebuia facut inca ceva: ca sa nu se goleasca scolile de la tara, am creat pentru mediul rural posibilitatea ca posturile sa fie ocupate prin cumul de pensionari, iar norma la tara sa fie de 16 ore. Ei bine, citiva ani mai tirziu, am aflat cu stupoare ca – nu stiu in ce fel motivata – norma didactica redevenise elastica.

Au fost mai multe rupturi de tipul acesta si in programa. Una, masiva, a constat in reorientarea invatamintului secundar spre discipline umaniste si teoretice in defavoarea manualitatii, extrem de prizata sub Ceausescu si, evident, inutila, orientata cum era spre tehnologii de mult depasite. Sigur ca am mai dat si gres. Mi-am spus ca nu se poate ca intr-un regim care se dezvolta asa cum trebuie, cele 40 de orase-resedinta-de-judet ale Romaniei sa nu beneficieze in viitor de un teatru, de o orchestra simfonica si asa mai departe. Asa ca am supradimensionat scolile secundare de arta, considerind ca de acolo vor iesi viitorii actori, instrumentisti, regizori, dirijori etc. – de care orasenii ce urmau sa-si traiasca, in sfirsit, din plin viata lor cea noua nu se vor putea cu nici un pret dispensa. N-a fost sa fie!

Credeti ca acum, dupa ce am ratat mai multe sanse de a rupe total cu trecutul, se mai pot face proiecte de viitor care sa mizeze pe o asemenea ruptura?

Da. Intii ca lucrurile nu se mai iau acum chiar de la zero. Dar din pacate proiectele de viitor sint acum contracarate de mii de interese subterane extrem de puternice si de bine legate in retea, care fac ca proiectele sa fie mult mai greu de aplicat decit ar fi putut fi in acel ianuarie 1990, cind retelele acestea, dezorientate, stateau la pinda in asteptarea unei intorsaturi favorabile relansarii lor. Intorsatura aceea s-a produs in Duminica Orbului. Dar, inainte de acea funesta data, o vointa puternica si unitara ar fi putut sa rupa efectiv – adica institutional – cu trecutul.