OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Stiinta in Romania merge pe bicicleta spre bodega „La Calul Balan“, si adevarat va zic voua ca nici macar una dintre acelea moderne, pe nume Mountain Bike, nu este respectiva bicicleta careia mai bine „bitiglu“ i-am zice. La ea pedaleaza Eugen GoagA, pe care asta vara l-am tuns cu un aparat Philishave modern si electronic. L-am tuns perie, asa cum e acum la moda, si asa tunsi noi amindoi discutam, bem bere la mese de tabla in gradina de vara cu aspect ceausist, la coltul strazii Cozia cu Piata Hunedoara, intr-o zona de case vechi din Timisoara. Am inregistrat pe reportofon discutia. Sa nu uit sa spun ca Eugen fu dat afara cu tot cu eruditia lui din structurile universitare ale Universitatii de Vest din Timisoara, pentru ca a lungit-o nepermis cu doctoratul, in timp ce atitia altii, mediocri, lipsiti de idei, cu doctorate caznite, simple glosare fara anvergura, avanseaza academic cu nulitatea lor de folosinta publica. Eugen tine prelegerile de care ar avea nevoie studentii de la Sociologie si Psihologie la bodega noastra. Eu sint unicul lui ascultator la vreme de toamna, frumoasa vreme, placuta bodega, faini betivi, e bine aicea. Discutia noastra e ceva asemenea unei Predoslovii. Precizare conceptuala. Prolegomena teoretica.


Fii atent aici, sa-ti dau un exemplu: in momentul in care s-a constituit psihologia, ea, ca sa se elibereze de orice banuiala, si-a luat niste haine pe care le-a considerat stiintifice. De unde a luat ea hainele astea? Din fizica. Din fizica teoretica, asta era atuncea, in perioada aceea, acum o suta, o suta si ceva de ani. Pe atunci parea ca fizica e stiinta cea mai matura, axiomatizata, formalizata, cu statistica…, cu de toate.

Da, da, da, da… si, ia stai un pic, si fizica era virful stiintei, adica modelul cel mai cel al stiintificitatii?

Fizica, da, asta era fizica, mai ales ca se poate axiomatiza, se poate organiza si ordona printr-un set de principii si printr-un aparat matematic. S-a demonstrat in vremea aceea ca un fenomen fizic se poate traduce matematic cap-coada. Complet. Asa ca fizica ilustra pe atunci aspiratia de ceva complet obiectiv, ori ce naiba e mai obiectiv, mai inalt obiectiv, decit matematica? Obiectivitatea cu cel mai inalt grad stiintific se opune artei si literarului, chestiilor astora ale voastre, ale scriitorilor, care sint non-obiective, nu? Adica, dom’le, noi, ca psihologi, facem stiinta obiectiva, nu facem ceva pe baza de impresii.

Daca nu erai asa, mort si la groapa!

Pai daca, de exemplu, in psihosociologie nu ai aparat statistic, gata, nu e stiinta.

Adica stiinta musai e ceva scortos, fara idei prea vizibile, cu limbaj de lemn, asa cumva. Ideile noi trebuie sa fie ca si cind n-ar fi. Noul e suspect, la fel asertiunile hazardate, axiomaticul e si el suspect.
Exact cum zici. In psihologie, omul se transforma intr-o colectie de cifre, si in sociologie e la fel. Comparam omul cu norme, cu standarde, cu o colectivitate. Din punct de vedere stiintific, luam o colectivitate, un esantion, luam un om-cifra si il comparam cu multi alti oameni-cifre. Daca nu faci asta, nu esti in stiinta, esti eretic, vrednic sa fii dispretuit. Asta e stiinta, orice altceva este copilarie, literatura. Literatura este tot ce poate fi mai rau: diletantism, aiureala, lipsa rigorii. Tot ce e pacat stiintific e aici, in literatura, in publicistica, in eseu.

Si noua abordare isi propune sa fie o relativizare a granitelor astora?

Sigur ca da. Un antropolog, Geertz, a vorbit despre blurred genres, genurile flu, multiplicarea genurilor, specificind ca nu mai exista granite clare si de netrecut intre discipline. Ca sa surprinzi fenomenul uman, primul lucru de la care pleci este descrierea care pentru un prozator – nu-i asa? – e miezul problemei, dar insul asta, Geertz, zice ca e si miezul stiintei, si i-a spus procedeului „descrierea groasa“ – asta, repet, in antropologia culturala, nu in poetica prozei. Asta s-a intimplat prin ’73*, atunci a aparut cartea (vezi Geertz, 1983). La ora actuala, aceasta conceptie a fost preluata in multe studii, e un instrument de lucru foarte prezent in articolele din ultimii zece ani. Uite, am aici la mine, spre exemplu, un tratat de cercetare calitativa, care tocmai respinge aceasta algebrizare fara sperante. Prin ea se introduc discriminari valorice, ca adica nu ai fi in perimetrul stiintei daca… si daca… si daca…, si urmeaza conditionalitatile care azi sint asaltate de noua stiinta. La noi, acum de cind cu gerontocratizarea academica si de cercetare, este inabusita in fasa orice indrazneala axiomatica. Interesant e ca fizica, din care s-au revendicat psihologia si mai tirziu psihiatria – eu fiind psihiatru –, a renuntat ea insasi la lucrurile astea. In momentul in care psihologia si psihiatria le preluase, fizica de mult renuntase la ele. In psihiatrie modelul a fost imprumutat de la un fizician pe nume Bridgman (vezi Malmgren, 1993).

Stai putin sa pricep. Deci fizica a devenit mai putin canonica din punctul de vedere rationalist-obiectivist al secolului al XIX-lea, si asta inaintea psihologiei.

Intocmai. Sigur.

A fost mai dinamica.

Iata, de exemplu, principiul lui Heisenberg: observatorul, cind studiaza un fenomen, pina la urma il modifica. Deci, cum mai putem atunci sa vorbim de obiectivitate? Visul obiectivist al psihologiei e vis, nimic altceva. Daca ai observat ceva, lucrul supus observatiei s-a si schimbat prin chiar faptul observarii lui. Psihologia a acceptat aceasta idee abia incepind cu decada a opta, a noua mai degraba, a secolului XX, si acum se admite in psihologie observatia participativa, adica eu vad ceva, eu am intrat in sala sa observ un om sau un grup de oameni si, prin chiar faptul prezentei mele acolo, i-am modificat, aia nu se mai comporta la fel.

Da, ai dreptate. Cind intr-o discutie intre doi oameni apare al treilea, discutia nu mai e la fel, si asta chiar daca cei care vorbesc nu-si schimba intentiile, ideile. Nu mai e aceeasi. Asta e mai ales fiindca stim ca ala ne studiaza.

Asta e un aspect: aceasta disipare a genurilor. In stiintele sociale sint citati autori ca Roland Barthes, criticul, sau Bahtin. Amindoi sint prezenti in discutiile despre arta interpretarii in sociologie, in antropologie, in educatie, in psihologie. Barthes asta al vostru este prezent in bibliografiile de cercetare din aceste domenii.
Pe urma, un alt aspect care e foarte subliniat este cel biografic. Biografia este o metoda de cercetare stiintifica, nu e o poveste despre viata cuiva, mai mult sau mai putin romantata. Biografia este ea insasi o metoda prin care stiinta cunoaste un fenomen sau altul, exista o clasificare, o taxonomie a modurilor in care se face biografia (vezi Richardson, 1994). Mai mult decit toate astea, lucrul care a fost pentru mine cel mai surprinzator este faptul ca se tematizeaza in cercetare scrierea, scrisul, scriitura, cum vrei sa-i spui, daca ne referim la Barthes. Se pune problema cum scrii si daca pastrezi stilul obiectiv, rece si neutru al acelui model al stiintei din veacul al XIX-lea. Al acelui mod de a scrie si a descrie. Acesta este desuet. Spre exemplu, in replica sau in completare la conceptul de „descriere groasa“, s-a formulat acela de „descriere subtire“, in care nu tii cont de context, nu tii cont de atmosfera, de parametrii care fac ca lucrurile sa aiba un anume sens diferit, in cele din urma. Sensul este altul cind toate contextele enumerate mai sus sint diferite, or, aceasta diferenta trebuie cit mai bine descrisa. Avem aici importanta scrierii, fundamentala si ea…

Scrisul este metoda, dar si vehicul al cercetarii…

Da, mai, da. Asa stau lucrurile. O modificare a scriiturii presupune si o adincire a cercetarii. Modul cunoasterii, modul descrierii. Scriu diferit, cunosc mai mult. Sau altfel. Modificind forma, patrundem mai mult in idee. In continut.

Si asta zici tu ca e valabil in psihologie...

Nu numai, e valabil in mai toate stiintele sociale. E o achizitie in metodele de cercetare. Le reiau: antropologie, psihologie, stiintele educatiei. Orice fel de descriere este considerata o interpretare, nu exista chestia asta ca eu am descris si pe urma interpretez; apropo de genurile flu: nu mai exista distinctia intre terorie si empiric in chiar procesul cercetarii.

Se practica mult la noi urmatoarea indrumare in elaborarea lucrarilor de doctorat. Se zice asa: prima data iti definesti instrumentele de lucru, dupa care te apuci sa faci aplicarea analitica. Mai performant ar fi sa le faci pe cele doua concomitent, definirea conceptuala sa fie in simultaneitate cumva, sa rezulte, sa mearga intr-un implicit al drumului, nu sa faci popasuri in care sa spui: eu acum merg, si merg pentru ca… de aia si ailalta, si sa explici de ce instrumente te folosesti ca sa inaintezi. Obsesia obiectivitatii metodice, a alibiurilor argumentative, a dreptei justificari care se vrea implacabila, imuabila, imbatabila. Doar asa faci stiinta. Altfel faci publicistica. Eseistica. Ai apucaturi de subsol metodic. Numai ca e alta vreme, una care face loc curajului, indraznelilor metodice, chiar ludice daca-i nevoie si daca acest lucru poate ajuta mersului, inaintarii. Orice este bun, valid, daca mijloceste inaintarea si, in principiu, nimic nu este dat o data pentru totdeauna.

Exista o anume grounded theory: in romana inseamna „cercetare intemeiata“, asa cumva; este o metodologie care a aparut mai demult, nu este recenta, e de prin anii ’60, si a aparut tot in sociologie. Metoda este rezultatul colaborarii fructuoase a doi autori: Glaser si Strauss. (Pentru o versiune recenta, vezi Strauss si Corbin, 1995.) Dintr-un anume punct de vedere, sociologia este mai modernista decit psihologia, e mai avangardista din aceasta perspectiva. Nu incep cu nici o predeterminare conceptuala, prima data intru in realitate si in functie de realitatea pe care o descopar imi construiesc conceptele. Acestea se afla in raport de ulterioritate cu actul analitic, pentru a nu agresa realitatea cercetata si a nu induce in ea perturbari, in functie de „lumea“ din capul cercetatorului.

Asa ar trebui sa fie si in cercetarea din literatura. Exista realitatea textuala a operei literare si riscul ca sa-i stirbim esenta prin predeterminari perturbatoare. Realitatea textului devine pretext al unei realitati paralele, asa cumva.

E ca in grounded theory, adica pornesc de la fapte, si nu de la concepte, sau de la un cadru teoretic general, si pe urma cobor din – chipurile – nobletea ideii in plictiseala oarecare a faptei studiate. Dimpotriva, asta de pe urma are, ar trebui sa aiba, toata consideratia. E vremea sa reabilitam obiectele cercetarii si sa nu le socotim ca si cum ar fi mai proaste decit instrumentarul, vezi Doamne, teribil cu care le asaltam. E invers. Socotim ca in ele, acolo, in text, in obiect, se afla potential ascunse si modificarile de metoda ale cercetarii. Exact ca in cazul cu observatia care modifica fenomenul observat. Aici e invers: obiectul observat, la rindul lui, interactioneaza si schimba modul observarii. Daca zici de fenomenologie, ca ai spus asta, deja ai definit un fel de parti pris al metodei si ai limitat realitatea atacata, ai pus ceva din ea in paranteza. Peste tot e la fel. Reductionismul metodologic este marea provocare, e greu de evitat, unii zic ca ar fi inevitabil, dar asta nu inseamna ca nu merita sa incerci depasirea lui printr-o restringere cit mai mare in favoarea descrierii – asta ar putea fi definitia cea mai subtire, descrierea cea mai flu a metodei, azi, in stiintele sociale. Avem de-a face cu un model postpozitivist, desi, culmea, nu pleaca de la teorie, ci pleaca de la fapta, de la obiectul cercetarii, cum ziceam.

Un alt lucru interesant e si faptul ca azi, in aceasta interactiune, coliziune sau fuziune de genuri si metode ale cercetarii, s-a renuntat la distinctia intre fictiune si fapte. Se numeste intr-un fel treaba asta, se zice nu fiction, ci faction. Eu pot sa consider fiction un obiect de studiu. Fiction ca faction. Sa zicem ca am de studiat, sociologic vorbind, societatea secolului al XVIII-lea si iau in cercetare factuala romanele galante. Ele spun ceva, descriu, dar, descriind, apartin acelei lumi, sint faction, modifica ceea ce descriu si imprima modele de comportament in chiar societatea respectiva, in raport cu care sint la fel de factuale ca si orice alta infaptuire. Ca Revolutia franceza, de exemplu. Au aceeasi relevanta in cunoasterea realitatii supuse analizei, descrierii. Un sociolog german, Luhmann, care nu-i in traditia asta metodologica, e in alta traditie de cercetare in sociologie – i s-a dat si un nume pe care el il respinge, e vorba de „constructivism radical“ –, are o carte: Liebe als Passion (Dragostea ca pasiune), unde cerceteaza literatura ca faction. Literarul este parte a socialului la fel ca migratia fortei de munca, de exemplu. Face parte din onticul social.

Si nu numai descrierea, ci si altceva mai scandalos. Poeticul e acceptat ca forma stiintifica. Deci eu, ca cercetator de teren, ma duc pe teren si pot sa-mi formulez cercetarea intr-o forma poetica sau dramatica, pentru a-mi ameliora descrierea Si daca socot ca asa as putea realiza treaba asta, asa fac, nu altfel. Pomeneam de Laurell Richardson, si ea analizeaza asta oarecum in retete, poate ca e prematur pentru retete, dar oricum, la ora actuala, formele literare sint acceptate ca forma de comunicare a unei cercetari. Numai ca toate astea trec dincolo de formulari principiale, de indrumari cu valoare metodic prescriptiva, astfel ca trebuie sa tinem seama si de literar, si de arta, si de stiinta. Treaba asta a fost formulata in psihologie de Jaspers pe la 1913 (prima editie), cind a aparut psihopatologia lui, cu ideea ca arta si stiinta fuzioneaza. Numai ca una e sa o spui declarativ si alta e sa le pui in miscare. Exista reviste care publica asemenea lucruri, edituri care fac la fel. Deci lucrurile au o concretete, au o miscare, o devenire, se formeaza oameni in modelul asta.

Ia sa vedem cum e cu naratiunea in psihologie si sociologie, cu povestea.

Nararea e asa: subiectii ne transmit ceea ce ar fi tema, story-ul, istoria in cele din urma; acum se face caz de istoria orala, dar lucrurile astea pot fi vazute dincolo de cazul istoriei orale, ele sint preluate intr-un cadru mai larg, in care povestirea este tematizata, analizata prin ceea ce poate ea transmite: virtuti, posibilitati, limite. In ultima decada a secolului XX s-a definitivat psihologia narativa; prin ’95 a aparut o carte, un studiu fundamental pe tema asta a unui filozof, Harré, impreuna cu un psiholog.
Se merge in cercetare pina la decriptarea structurilor cerebrale ale fenomenului. La fel, dintr-o cu totul alta directie, aceea a neuropsihologiei experimentale, in care un anume Pribram – care a fost, asa, un fel de copil teribil al neuropsihologiei – a identificat ceea ce se cheama episodul, deci cum se construieste evenimentul naratiunii in creier si a descris cum e povestirea si constiinta narativa din punct de vedere al fundamentelor ei neuropsihice. A descris-o ca pe un model de constiinta separata care se incheaga printr-un fel de convergenta a cunoasterii, ceva similar cu teoria genurilor flu, o contopire a domeniilor.

Pe de alta parte, aceasta disipare a genurilor este contra unei alte directii care vrea sa disloce prin stiintele naturii din cimpul cunoasterii ceea ce au adus stiintele umaniste in cunoastere, teoriile neurostiintifice despre constiinta, spre exemplu, sau despre limbaj. Aceasta treaba se numeste neuropsihologie si a fost propusa de o doamna filozof din America: Patricia Churchland, care a zis: „Dom’le, astea sint strategii gresite prin care filozofia a incercat sa inteleaga omul ca fiinta rationala, numai ca, pe masura ce progresul stiintelor cognitive va ajunge la rezultate notabile, toata dezbaterea despre limbaj si constiinta va fi dislocata din perimetrul filozofiei“. Din punctul meu de vedere, aceasta suspendare, aceasta punere in paranteza, este un abuz pentru ca filozofia raspunde la un anumit gen de probleme specifice ale cunoasterii in care filozofia si limbajul nu pot fi descrise unilateral pe baze neuropsihologice.

Cum e cu naratiunea, cum se naste ea in creier? Asta e interesant sa stim. Exista o baza biologica a naratiunii?

Putem spune cite ceva.

Nu e stiinta la bere? Nu e numai asta?

Asa e, sigur. Sigur ca da. Apropo de asta, s-a incercat sa se inteleaga de ce a existat un boom in fizica in Ungaria interbelica si s-au dat diverse explicatii; una dintre ele, care mi se pare cea mai interesanta din punctul de vedere al acestei discutii, este ca Ungaria de dupa primul razboi mondial era un stat invins, un stat care nu era democratic, un stat autoritar, centralizat, sarac, si atuncea raspunsul a fost ca a existat o democratie a cafenelelor. Acesti oameni, fizicienii, zic, se intilneau la cafenea, care era democratica, nu ca institutiile statului. Acolo, la cafenea, s-au nascut multe idei. Cafeneaua interbelica ungureasca participa, chiar daca indirect, la aparitia bombei atomice, pentru ca unii din grupul de fizicieni maghiari au ajuns pina la urma la Los Alamos si in grupul alora de au facut bomba atomica. Un altul dintre cei de la cafenea este John von Neumann, care a contribuit decisiv la teoria calculatoarelor (si daca tot sintem la birt: si la teoria jocurilor).

Revin la bazele neuropsihologice ale mecanismelor narative. Teoria porneste de la o ipoteza mai veche pe care o formulase un mare psiholog: Kurt Lewin. El, Lewin asta, a incercat sa explice fenomenele constiintei si fenomenele cerebrale, respectiv constiinta narativa in cazul discutiei noastre, prin fenomene de cimp, cimp electromagnetic. Pribram, pe care l-am mentionat deja, zice: „Dom’le, lucrurile sint aproape asa cum spunea Kurt Lewin, numai ca nu este vorba numai de cimp si de unda, ci este mai complicat putin, si anume din punct de vedere matematic este vorba de front de unda care are mai multi parametri“. Si asta chiar atuncea, in momentul naratiunii, al nararii. Se activeaza o zona in creier care face posibila naratiunea sau care recepteaza naratiunea, ca si de asta trebuie sa tinem seama, ca naratiunea are nevoie de un povestitor si un ascultator, fara asta nici nu exista. Deci se produce o activare a unei zone care, dupa aia, este inconjurata de o alta cu functie inhibitoare care o izoleaza de celelalalte zone din creier ca sa nu se produca o cacofonie corticala, ca in asta nimeni nu mai intelege nimic. Si atuncea, la inceput, cind incepe povestea, se activeaza, cum ziceam, aceasta zona, apoi se asigura persistenta ei printr-un halou de inhibitie. Vreau sa mai mentionez ca pentru toate aceste lucruri Pribram a gasit matematicieni si exista deja un intreg aparat matematic formulat pentru aceasta ipoteza, verificata experimental pe maimuta. La om deocamdata nu e posibil, din cauza complicatiilor de natura etica.

Da’ maimuta recepteaza povesti?

Nu, maimuta nu recepteaza asa ceva, dar recepteaza lucruri echivalente (comunicarea non-verbala), ca si maimuta e constienta, maimuta se joaca, maimuta poate privi un eveniment in desfasurarea lui, deci lucrurile astea nu sint neaparat o piedica. Asadar, povestea curge, se mentine starea asta de activare neuropsihologica, dupa care, o data cu incetarea povestii, se revine la starea neutra, la starea habituala de atentie flu, mai vegetativa. De fapt, constiinta narativa corespunde unui model de comunicare consacrat prin milenii de umanitate. Stim ca experienta se transmite illo tempore, inainte de inventarea scrisului. Se transmitea prin poveste, prin scris.

Aha, aha, si creierul a fost exersat in constiinta narativa o data cu aparitia umanitatii, pina la urma.

Putem sa spunem lucrul acesta din doua perspective posibile. Putem spune asa: „Dom’le, creierul avind o structura de acest fel, a facut ca societatea sa evolueze dupa chipul si asemanarea lui structurala. Sau invers. Socialitatea si relationarea sociala au indus gradul de plasticitate cerebrala“. Trebuie sa stii ca de fapt creierul este cel mai plastic organ, se spune ca neuronii mor si nu mai stiu ce, ca nu se mai reproduc. E asa si nu prea. Creierul este de plastic si s-a demonstrat cu dovezi absolut de nerespins ca muzicienii au anumite modificari in ariile corticale, ca matematicienii au alte modificari, artistii au altele, scriitorii (vezi Goldberg, 1994) au si ei alt fel de modificari. Profesionistii, nu amatorii, la ei ma refer. Practica de zi cu zi induce niste modificari.

De ce pe om nu s-a putut urmari mai indeaproape experimentul asta?

E treaba cu etica; bioetica nu permite.

Dar ce-ar fi trebuit practic facut la om si s-a facut la maimuta?

De exemplu, trebuie sa se implanteze electrozi in creier, deci nu pe creier, ci in creier. Dar nu va mai dura mult, dupa parerea mea, si va fi posibila o metoda neinvaziva de realizare a experimentelor, adica fara introducerea efectiva a electrodului in creier. Exista un risc aici, nu foarte mare, dar cine ar vrea sa se supuna unei asemenea chestiuni? De obicei, accepta oamenii bolnavi care pot avea un beneficiu terapeutic din treaba asta, or noi trebuie sa facem experimentul pe oameni sanatosi. In plus de asta, acest Karl Pribram mai descrie si alte modele de constiinta pe linga cea narativa. Constiinta si modelarea ei in epoca alfabetica, a scrisului. Cind insemnam ceva prin scris, am iesit din eveniment, pentru ca scrisul depaseste granitele acestuia, el nu mai trebuie povestit, nu mai e nevoie de ascultator. E altfel. Si atunci incepe istoria. In momentul in care omul scrie, incepe istoria.

Naratiunea in dimensiunea ei scripturala e deosebita de naratiunea in dimensiunea oralitatii ei.

Si mai descrie si constiinta transcendentala.

Cine anume? Pribram?

Da, Pribram asta; constiinta transcendentala in care nu mai exista acest halou de inhibitie. Creierul, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, functioneaza fara granite, adica in acelasi moment traiesti trecutul, prezentul si viitorul, numai ca atunci nu mai poti comunica, intri in zona inefabilului. Sigur ca pe urma, retrospectiv, poti sa-ti amintesti si sa descrii, numai ca e altfel. E cu totul altceva.
_________

* Ai spre folosinta, cetitorule, la capatul cartii, tot ceea ce ti-ai dori, bibliografic vorbind.