OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Marius Oprea
Solo de tamburina
Editura Paralela 45, Colectia „80“, Seria „Poezie“, Pitesti, 1999, 96 p., 7500 lei


Debutul premiat in acest an de Asociatia Scriitorilor Profesionisti din Romania – ASPRO este cel al poetului (brasovean dupa origine, insa bucurestean prin adoptie) Marius Oprea, a carui revenire fusese indelung asteptata in mediile noastre literare. Dupa exploziva aparitie editoriala reprezentata de celebrul volum colectiv Pauza de respiratie (1991), in care Marius Oprea figura alaturi de Andrei Bodiu, Simona Popescu si Caius Dobrescu, a urmat o tacere prelungita timp de aproape un deceniu, perioada in care talentatul autor a preferat, se pare, sa isi urmeze vocatia sa profesionala – aceea de istoric – caci, spre deosebire de congenerii sai, nu a absolvit Literele, ci Istoria…
Stau marturie, in ceea ce priveste activitatea din acesti ani a – totusi… – poetului, articolele publicate in special in saptaminalul 22, atunci cind subiectul numarul unu al actualitatii noastre culturale era scandalul provocat de manualele alternative de istorie, precum si o frumoasa monografie despre istoria tipografiilor in Principatele Romane – Plimbare pe Ulita Tipografiei, aparuta in 1996 la Editura Fundatiei Culturale Romane.

Pentru cei cit de cit familiarizati cu viata literara autohtona, numele lui Marius Oprea nu era defel, trebuie spus, o necunoscuta. Cel putin in cercurile studentesti, putinii initiati care il descoperisera in paginile antologiei lui Alexandru Musina sau, mai rar, avusesera ocazia sa il citeasca in practic intruvabilul volum colectiv mentionat il considerau un soi de „maestru din umbra“ (alaturi de un, sa spunem, Romulus Bucur, personalitate la fel de retractila si de asemenea poet valoros), inconjurat de o aura de mister la care contribuiau fara indoiala atit calitatea incontestabila a textelor sale, cit si numarul lor extrem de redus. Pe scurt, pina anul trecut, tot ceea ce publicase Marius Oprea in volum forma un mic corpus de doar saisprezece poeme (noua in Pauza de respiratie si tot noua in Antologia poeziei generatiei ’80, unde sint reeditate Carmen miserabile si Recviem), dar care, ce-i drept, acopereau registre poetice surprinzator de diverse, in ciuda coerentei tematice si a tonalitatii relativ uniforme.

E poate caracteristica cea mai vizibila a poeziei sale; ea se verifica de altminteri usor atunci cind avem in fata grupajul, de data aceasta complet, caci nu lasa nimic pe dinafara, din Solo de tamburina (1999), prin care, iata, Marius Oprea e in sfirsit „canonizat“…
Desi selectia e una exhaustiva, totusi ea nu e si una fidela; s-ar parea ca autorul a hotarit sa isi amendeze cel putin un text pentru a pastra unitatea de ton a cartii. E cazul poemului Bibelou in vitrina, din care au fost eliminate finalul si alte citeva versuri absolut savuroase (asa cum apar in versiunea din Antologie), dar in contrast evident cu nota sumbra a restului poeziilor: „Ca beau ca porcu, evitind – ce cuvint elevat! – sa ma imbat/poate fi un merit? va rog totusi/mai dati-mi o sansa. s…t Pe cinstea mea ca/nu sint prost. Va rog frumos sa ma cititi“. La fel, Carmen miserabile nu mai apare aici ca poem autonom, fiind introdus in corpul unui text mai amplu, intitulat Arta si filantropie.

La o prima vedere, nu s-ar spune ca e vorba de modificari serioase si, cantitativ vorbind, e perfect adevarat. Exista insa, daca vreti, o anumita radicalizare a expresiei, vizibila in frenezia cu care sint asumate experiente existentiale traumatice – un gest ce trimite, cel putin in secventele mai ample, catre energia verbala a poeziei beat in varianta Allen Ginsberg. Un splendid exemplu in acest sens e dat de o poezie ca Solo de tamburina, in care sordidul unei dimineti de dupa o noapte de betie e pulverizat de o avalansa de imagini frizind, spre final, de-a dreptul suprarealismul, sau Barbierindu-te, unde titlul, deliberat anti-expresiv, mascheaza o poezie de notatie seaca si atroce.

Am amintit mai sus, oarecum in treacat, de disponibilitatea lui Marius Oprea pentru mai multe formule poetice (si nu numai stilistice). O spectaculoasa proba de virtuozitate o constituie de altfel ciclul Lied-urilor si seria poemelor intitulate Pauza de respiratie, unde influenta lui Rilke (cel din Elegiile duineze) se resimte pina si in formula prozodica. Un straniu amestec de sensibilitate exacerbata si tenebros difuz, de explorare obsesiva a propriei biografii si livresc melancolic strabate deci poemele acestui autor cu o voce atit de originala. O promisiune indeplinita tirziu, dar cu cit aplomb.