OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioan Es. POP
Petrecere de pietoni
Cu un argument impotriva
semnat de autor
si o postfata de Dan C. Mihailescu,
Editura Paralela 45,
Colectia „Biblioteca romaneasca“,
2003, 84 p., f.p.


In poemul ’S un om ajuns din Petrecere de pietoni al lui Ioan Es. Pop conectarea la bacovianism („Asa ca ma-ntorc pe Oltetului 15, ma asteapta acolo un pat. Si cad,/ recad si numai tac din gura“, p. 52) e numai in aparenta fabricata. Disolutia jubilatorie a fiintei, impregnarea cu detaliile deziluziei creasera o dispozitie de vesela (mini)apocalipsa: „Daca as zice ca o duc grozav cu mine, as minti./ Daca as zice ca imbracat in altcineva as duce-o mai bine, as minti./ Dintre mincaruri imi place doar vinul. Daca pierd clipa imi arunc/ si ziua. Cind mi-e rau, imi este foarte bine…“ (p. 51).

Si deodata, ea, constringerea la model (reductia la arhetip) schimba fata poemului, ia fata ambalajului si plonjeaza direct in vertijul cel mai curat, cel mai intraductibil. Intertextul este folosit ca autolectura, ca verificare relativ timida a expectatiei/limitei formei, ca sondare nu a traditiei, ci a propriei poezii. In general, aluziile culturale functioneaza la acest poet fara vreo motivatie „anxioasa“ (bloomian vorbind), par intimplatoare, descoperite „pe traseu“, asumate fara prea multe comentarii, fara capacitare ironica si asa mai departe. Anxietatile sale fiind in alta parte, cuplarea la anterioritate, la orice fel de anterioritate este atinsa de aceeasi (con)stiinta a blazarii, daca nu direct a ridicolului, caci fisurarea lumii e premisa majora a oricarei experiente. De aici, de la stadiul nevrotic al perceptiei „infrapaginale“ porneste totul. Iar poemele nu-si propun sa refaca o ordine utopica (sint prea lucide pentru a incerca asa ceva), ci numai sa descrie elanurile neconvinse ale recuperarii sinelui, ale intilnirii „unice“, irepetabile, sau ale vreunei, la fel de improbabile, oaze de sacralitate.

Aceasta poezie nu e facuta, totusi, pentru autocaracterizare, iar, cind incearca sa o faca, rezultatele nu sint chiar cele mai favorabile ei insesi (crezul cu ianus). Cind incearca se se arate, atinge prea repede plafonul receptivitatii pure, in consonanta cu astfel de constatari, care, chiar daca trimit la altceva, o au obscur in vedere: „de la un inalt grad de lehamite incolo,/ ca de la un inalt grad de civilizatie/ destinul nu mai prezinta interes“ (p. 71). Se poate compara directetea senina din A scrie nu ofera mintuire (p. 7) cu incercarea de sofisticare „programatica“, inerent-discursiva, din Poezia nu e seductie, ci amenintare: „Cind produce maximum de sens, pur si simplu isi/ suprima autorul. Cine crede ca poezia face bine, e calduta si ii/ adoarme pe inocenti se inseala. Poezia e arma si, ca orice unealta/ fara constiinta, ucide“ (p. 48).

Pentru a putea fi captata, entropia trebuie sa fie „impura“, sa aiba pauze de regularitate, efecte de continuitate, amagiri ale sensului. Si in mod normal asa se prezinta la apelul poemelor lui Ioan Es. Pop, autorul stiind ca doar in momentul in care asteptarea se „densifica“ ea poate fi acceptata ca un fel de spatializare si poate fi – in fond – figurata, reprezentata: „si atunci noi ce cautam aici?/ aici e locul in care pornim inspre momfa./ si unde vine momfa asta, vere?/ momfa e la nici doi pasi de-aici,/ daca stam incremeniti un ceas,/ vom fi primii care vor ajunge“ (p. 31). Reusita exemplara a poemelor lui Ioan Es. Pop mi se pare a fi tocmai aceasta alegorizare (narativizare) a absentei, a deficitului ontic, a nevertebrarii evenimentului, a ratarii. Toate aceste senzatii – stari initiale – sint „explicate“ prin intermediul poemului si astfel (fara inutile excursii metatextuale) patrundem in interiorul unor lumi care se fac aproape ex nihilo, dar care – pe masura ce se ectoplasmeaza sub ochii nostri – descoperim ca erau acolo de la inceput.

Una dintre functiile poeziei este, in principiu, aceea de a compatibiliza revelatia cu preexistenta, de a ne face sa redescoperim (altfel) ceea ce ni se parea ca stim de mult, de a ne soma sa iesim din somnambulismul existentei pentru a ne trezi in lumea „eterna“, jungian vorbind, a arhetipurilor: „Am repetat experienta si i-am cautat un inteles. Dupa repeziciunea/ cu care zona inghite tot ce e material, mi-am dat seama ca acolo se/ afla un punct de rarefiere extrema a spatiului, poate chiar un alt/ spatiu. Timp rarefiat de evenimente si spatiu rarefiat de materie./ Cred ca peste acest loc unde prezentul dispare, se suprapun/ intimplari din alte vremuri, care pastreaza, dupa intensitatea cu/ care au fost traite, contururi mai mult sau mai putin consistente ale/ acelor oameni si imprejurari. Am vazut si lucruri care nu cred ca/ vin din urma, ci din viitor“ (p. 60). La Ioan Es. Pop, aceste „oaze“ de sacralitate dobindita sau recistigata (la care m-am referit si mai sus) sint cu cit mai rare, cu atit mai intense, bucurii totale survenite dupa frustrari mult prea bine organizate intre ele, in sistem.

Poetul se pricepe foarte bine sa umple spatiile goale, ale memoriei, ale textului, ale cartii, ale vietii. El capteaza, ironic, emfatic, eroarea „de pornire“ (de pilda, o litera „scapata“ la corectura) si o transfigureaza demonstrativ, o hiperbolizeaza, in forme care sint excelent sintetizate in Corectorul: „Am fost aproape mindru cind mi-au dat preavizul, am triumfat/ apoi cind m-au pus pe liber, stiind ca aceasta perla a coroanei/ mele, aceasta litera gresita dintr-un cuvint lipsit de importanta, va/ naste intr-o zi precepte, va intemeia religii, va modifica anii de/ desfasurare a jocurilor olimpice, va redesena continente si ma va/ confirma in rangul de mare corector, poate ultimul mare corector/ al lumii, pentru ca meseria asta, cindva mai glorioasa decit cea de/ paharnic sau de logofat, este pe cale de disparitie si poate ca m-a/ asteptat doar pe mine ca sa traga cortina“ (p. 45). Riscul excesului de emulsie verbala e prezent, fara indoiala, si aici, insa e un risc integral asumat, poezia lui Ioan Es. Pop incercind sa supuna locvacitatea unor tratamente destul de dure de resorbtie metafigurala.

Regimul autoscindarii este trait destul de dramatic in acest volum si poate fi, de altfel, citit la mai multe paliere: cel al organizarii volumului (poeme din anii ’90 si poeme din anii 2000); cel al „organizarii“ imaginarului: (aici/atunci, un „atunci“ evident pluralizat); in sfirsit, cel al „organizarii“ eului, difuzat mai ales in poemele mileniului in curs, exponentiale fiind, fara indoiala, cele cuprinse in sectiunea slagare de concentrare: „sa le trecem, dar, amindurora cu vederea/ micile slabiciuni,/ pentru ca pop merge spre autodistrugere, pe cind/ celalalt pop, desi se vinde,/ e mai pop pentru lume decit pop/ si a aflat ca, daca are bani,/ nu il vor mai ocoli amicii.// asa l-au sfatuit si parintii in copilarie/ si uite c-au avut dreptate“ (p. 12). Din aceasta dilema (pop nr. 1/ pop nr. 2), poetul nu poate iesi, dedublarea existentiala, autoironia maceranta transmitindu-se insidios si textelor pe care le genereaza.

Mai putin dens decit Podul (o antologie cu adevarat forte), noul volum al lui Ioan Es. Pop este usor perturbat de eforturile reconfigurarii dictiei si ale relansarii imaginarului. Cum se intimpla insa de obicei la el, poemele reusesc sa atenueze socul „viitorului“ (al lecturii) printr-o foarte fina epicizare a propriilor insuficiente. E de banuit o tranzitie inspre o alta „inventie“ a poeziei, mazilescian vorbind.