OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Într-una dintre cele mai cunoscute analize aplicate operei proustiene, Gilles Deleuze vorbeşte despre Combray-ul recuperat, restituit memoriei de savoarea madlenei muiate în ceai, care nu mai este un Combray al percepţiei şi nici al memoriei voluntare, ci unul care se revelează înesenţa sa, drept imagine a eternităţii. Spaţiu al copilăriei şi al adolescenţei privilegiate, sublimate, acesta nu ţine de un exerciţiu controlat al memoriei, de ceea ce Proust numea memoria inteligenţei, ci de acel moment de revelaţie, însoţit de uimire şi de o stare de beatitudine inexplicabilă, care semnalează o recuperare autentică a unui moment din trecut sau, mai bine zis, acea întîlnire miraculoasă, clipă de coexistenţă a trecutului cu prezentul. Combray-ul idealizat, surprins în descrierile din În căutarea timpului pierdut, nu coincide nici cu un Combray istoric, al trecutului, şi cu atît mai puţin cu unul al prezentului. Totuşi, tentaţia de a regăsi, de a localiza Combray-ul proustian între coordonatele unei geografii reale e cu siguranţă irezistibilă, în pofida avertizării (din ineditul său manual de self-help) a lui Alain de Botton că acest „simptom“ al proustienilor pasionaţi e de evitat, idealul fiind să ne privim propria lume prin ochii lui Proust, şi nu lumea acestuia prin ochii noştri...

 

Drumul ce trebuie parcurs astăzi cu trenul de la Paris la Chartres, şi apoi, schimbînd, către Illiers (devenit, din 1971, în mod oficial Illiers-Combray) îl făcea şi familia Proust, în vacanţe de vară succesive, între anii 1877 şi 1880, şi apoi, pe cînd prozatorul avea 15 ani, în 1886. La Illiers se născuse tatăl lui Marcel Proust, doctorul Adrien Proust (într-o casă care poate fi văzută şi astăzi), iar cei trei membri ai micii familii veneau în vizită la Jules şi Elisabeth Amiot, unchi şi mătuşă paterni – Jules Amiot e şi proiectantul faimoasei Jardin Pré Catelan (în carte, parcul lui Swann), în vreme ce Elisabeth este cea care i-a servit prozatorului de mai tîrziu drept model pentru celebra mătuşă Leonie. Astăzi, însuşi Muzeul „Marcel Proust“ e cunoscut drept La maison de tante Léonie, intrînd astfel în conştiinţa locuitorilor orăşelului, dar şi în circuitul turistic cultural din nordul Franţei. La fel cum însuşi numele oraşului s-a transformat în Illiers-Combray, introducînd în realitate date ficţionale. Jardin Pré Catelan (în roman, parcul lui Swann), vechiul castel şi turnul, Biserica Saint Jacques, chiar şi prăvălia de unde mătuşa Leonie prefera să se cumpere madlenele, totul poate fi vizitat şi confruntat cu datele narative, deloc spre dezamăgirea cititorului, care va avea senzaţia unei regăsiri, a unei întoarceri într-un spaţiu bine cunoscut. Acest lucru poate şi datorită unei fireşti coexistenţe, întrepătrunderi a realului cu ficţionalul sau, mai bine zis, a integrării celui din urmă între limitele realităţii. Pe lîngă vizitarea casei mătuşii Léonie şi a grădinii cu sera de portocali, datorită Societăţii prietenilor lui Marcel Proust (creată în 1947), care are drept obiective reunirea cititorilor acestuia şi promovarea operei scriitorului, la mijlocul lunii mai se poate pleca în aşa-numita Promenade des aubepines (florile preferate ale micului Marcel, traduse de Radu Cioculescu, în ediţia BPT, prin ruje, şi de Irina Mavrodin, în cea de la Univers, prin păducel). Aşa cum o arată şi harta ce consemnează itinerariul, traseul are drept punct de pornire casa mătuşii Léonie, urmînd apoi cele două direcţii, Méséglise (Méréglise în realitate) şi Guermantes, axele coordonatoare ale lumii micului Marcel, şi reunind toate locaţiile-cheie din preajma Combray-ului.

Cu siguranţă că o căutare obstinată a coincidenţelor dintre Combray-ul ficţional şi cel real s-ar dovedi inutilă. Dar a face abstracţie de geografia personală a autorului ar însemna să ignorăm întreaga reţea de corespondenţe subtile ce se creează între realitate şi ficţiune, relevînd atît adevăruri ale acestuia, cît şi noi moduri de înţelegere a textului. Într-o analiză detaliată a experienţei senzoriale ce însoţeşte ritualul matinal al madlenei (precum şi a etimologiei prăjiturii pelerinilor aflaţi pe traseul spre Santiago de Compostella şi a legăturii dintre numele acesteia şi cel al sfintei biblice sau al unor personaje feminine), Julia Kristeva pune în legătură momentul degustării acesteia cu rememorarea unei geografii personale, a acelui Combray exemplar, idealizat prin intermediul rememorării. Memoria este o cascadă de metafore spaţiale, spune aceasta, căci, deşi cufundată în ceai şi supusă disoluţiei, de fapt madlena coagulează, readună în jurul ei elementele unei geografii, pe care se constituie textul proustian: vechea casă cenuşie, piaţa oraşului, drumurile de ţară din vecinătate, parcul, nuferii de pe Vivonne etc. Totodată, una dintre observaţiile curente ale analiştilor operei proustiene se referă la circularitatea acesteia, la revenirea semnificativă la unele locaţii, pentru a semnala încheierea unui ciclu (înTimpul regăsit, de pildă, dintr-o scrisoare a lui Gilberte aflăm despre ocuparea Combray-ului de către nemţi şi distrugerea micului pod de pe Vivonne de către francezi, oraşul devenind scena unor confruntări ce durează un an şi jumătate).

 

Ca şi geografia exterioară, şi cea a intimităţii revelează o lume plină de semnificaţii subterane, care comunică în mod surprinzător, ramificîndu-se la nesfîrşit de-a lungul operei proustiene. Aici se află îndeobşte acele „obiecte“ învestite cu calitatea miraculoasă de a restitui memoriei momente considerate irecuperabile, cînd reîntîlnite de-a lungul existenţei, în contexte diferite. Dar universul domestic, liniştitor, pe care ar trebui să-l evoce spaţiul casei, e rareori menţionat ca atare de prozator, pentru care momentele de beatitudine sînt rare în interiorul acesteia (precum cel al lecturilor din salonul cel mare sau al ritualului sărutului de noapte bună, şi acesta însoţit mai degrabă de anxietatea provocată de perspectiva singurătăţii nocturne). Aleea lui Swann, „autorul inconştient al tristeţilor“ micului Marcel, pe care acesta se iveşte în vizita de seară, „scara urîcioasă“, pe care copilul urcă spre camera lui, a cărei descriere abundă în sugestii funerare, conotează negativ spaţiul intimităţii, mai degrabă unul al deznădejdii.

 

Astăzi, interiorul casei, reconstituit în 1954 de Ph. L. Larcher, reuneşte portrete în ulei ale părinţilor lui Marcel Proust, mobilierul aflat cîndva în apartamentul acestuia din bulevardul Haussmann, fotografii, corespondenţă ce a aparţinut scriitorului, manuscrise şi documente. O expoziţie permanentă Paul Nadar, cu portrete ce evocă societatea franceză a epocii, se află în mansarda casei. O lanternă magică, o ediţie din François le Champi, alte cîteva obiecte din epocă întregesc decorul casei, restaurate de mai multe ori în decursul anilor. Spaţiul acesteia a devenit locul predilect de întîlnire a Societăţii prietenilor lui Marcel Proust, unde au loc lecturi, discuţii şi de unde se pleacă în circuitul proustian, La promenade des aubepines, care include: Jardin Pré Catelan, Biserica Saint Jacques (cu faimoasa cochilie omonimă, sculptată în lemn), vechiul castel şi turnul, cele două direcţii, Méséglise şi Guermantes, una într-un peisaj de şes, cealaltă de-a lungul Vivonnei cea acoperită de nuferi, despre care Proust spunea: „Dar trebuie să mă gîndesc la direcţia Méséglise şi la direcţia Guermantes mai ales ca la nişte zăcăminte adînci ale solului meu mintal, ca la nişte terenuri rezistente pe care mă sprijin încă. [...] Direcţia Méséglise cu liliacul ei, cu ruja ei albă, cu albăstrelele, cu macii, cu merii ei, direcţia Guermantes cu rîul ei cu mormoloci, cu nuferii albi şi bobocii ei de aur, au alcătuit de-a pururi, pentru mine, fizionomia ţinuturilor în care mi-ar plăcea să trăiesc“. În cazul unei opere în care spaţiul joacă un rol central, reconstituirea geografiei ficţionale ar oferi proustienilor pasionaţi o hartă care să-i ghideze prin pădurea narativă, conducînd la descoperirea unor noi corespondenţe şi înţelesuri.

 

În imagine: gara din Illiers-Combray